Ultima zi înainte de duminică

Sunt deprimată. Iar ajung la concluzia că totul e zadarnic. Da, ştiu, există nişte oameni care au nevoie de mine şi asta mă face să rezist. Deocamdată.
Nu, nu vă speriaţi (sau nu vă bucuraţi!), n-am să-mi şterg blogul. Ce rost ar avea? La ce mi-ar ajuta? Oricum, starea mea nu este cauzată de blog. Sau de bloguri. Am mai trecut prin aşa ceva şi înainte de inventarea blogului, ba chiar şi înainte de inventarea calculatorului.
Am învăţat, de mulţi ani, că nevroza este o boală şi primul pas spre vindecare este s-o recunoşti. Asta te ajută să pui lucrurile în ordine, să le vezi proporţiile exacte - apoi iei o doză de ciocolată (neagră, obligatoriu neagră) şi gata. Trece. Pînă data viitoare.
Acum însă ciocolata nu mă ajută. Nu ştiu ce ajută. Poate votul. M-am speriat cînd am văzut acel exit-poll din Olanda, cu dreapta extremă pe locul doi. Într-o ţară tradiţional tolerantă, liniştită, bogată. Ce va fi la noi? Ce va aduce votul de mîine, după o campanie în care au trecut în prim plan aspectele marginale, frivole, folclorice, în care au zăngănit epoleţii societăţii civile şi s-a dansat independent pe ritm de manele, iar temele europene şi politica în general au fost absente? Este şi vina noastră, dar poate este şi vina Europei, care a abandonat politica în favoarea economiei. Poate că temele europene ar trebui să fie altele, mai aproape de noi. Aş vrea să cred că votul nostru de mîine ajută.

*

Dar, ca să închei într-o notă mai puţin pesimistă, vă provoc să ghiciţi cine a spus această frază - un adevăr pe care-l ştim, dar care ne uimeşte de fiecare dată.
„Oglinda e cea mai mare minciună. Ne vedem aşa cum vrem, nu cum suntem cu adevărat.”
Update: o găsiţi aici. La vîrsta ei, mi se pare cu totul remarcabil.