luni, 31 mai 2010

Cinci milioane de români pot merge la CEDO

Ştiaţi că pensia constituie un drept patrimonial, o creanţă asupra statului? Aşa consideră CEDO şi Curtea de Justiţie a UE.
Dacă pensiile vor fi tăiate, reduse cu 15%, pensionarii pot da în judecată statul. E dreptul lor. Iar dacă nu vor cîştiga în instanţele din România, pot ajunge la CEDO.
Vă daţi seama ce-ar fi? Ce-ar însemna aproximativ cinci milioane de dosare? OK, nu vor fi cinci milioane. Cei mai mulţi nu ştiu, nu au bani de proces şi nu au încredere că vor cîştiga. Pe asta şi contează guvernarea băsescuboc. Pe pasivitatea şi lipsa de informare a celor curtaţi doar în perioadele electorale.
Dar dacă - inclusiv cu ajutorul nostru - vor afla toţi şi vor acţiona toţi?
Cred că Boc ar da orice să nu fie prim-ministru cînd se va întîmpla asta. Deşi, dacă ar vrea într-adevăr să nu se întîmple, ar găsi - sau ar fi găsit de la bun început - altă soluţie.

vineri, 28 mai 2010

Cine l-a ucis pe Marx? UPDATE: Am aflat cine l-a ucis pe Marx!

Răspunsul îl puteţi afla vineri seara la Ploieşti. La teatrul Toma Caragiu, unde va avea loc, începînd cu ora 18:30, premiera piesei "Cine l-a ucis pe Marx" de Horia Gârbea. Este un musical în regia lui Lucian Sabados, iar răspunsul la întrebarea din titlu îl veţi afla doar la sfîrşitul spectacolului.
UPDATE: Am aflat cine l-a ucis pe Marx! Puteţi afla şi voi, pentru că trupa ploieşteană va prezenta acest spectacol şi în Bucureşti, sîmbătă 5 iunie, ora 19, la Teatrul Odeon.
Mi-a plăcut foarte mult. Cunoşteam piesa (da, v-am păcălit, ştiam de la început cine l-a ucis pe Marx), dar spectacolul de aseară a adus multe elemente noi. În primul rînd, este comedie muzicală, deci Horia Gârbea a adăugat texte pentru cântece, dintre care cel puţin unul - "Evul mediu românesc" are şansa de a deveni şlagăr. A mai adăugat şi personaje, la cererea regizorului Lucian Sabados, care a realizat un spectacol dinamic, un spectacol de atitudine, cu numeroase aluzii la actualitatea politică. Nu spun mai multe, mergeţi sîmbăta viitoare să vă convingeţi!
Am să dezvălui, totuşi, una dintre surprizele din final: toţi interpreţii au ieşit la aplauze purtînd veste galbene pe care scria: -25%!

joi, 27 mai 2010

Literatura şi autostrada (note de drum cu lansare de carte)

M-am simţit bine la lansarea de la Irish Pub din Cluj. Oana zice că a fost în salonul pentru nefumători. N-am observat. Eram prea ocupată să discut cu cei prezenţi, să beau bere şi să dau autografe. M-am bucurat să-l cunosc personal pe excelentul nostru amfitrion, Andrei Crivăţ, aşa cum m-a bucurat foarte mult prezenţa la lansare a doi scriitori clujeni - Diana Adamek, pe care pînă acum o cunoşteam doar din cărţi (vă recomand să citiţi romanele "Vasco da Gama navighează" şi "Pădurea mătuşii Clematis") şi dramaturgul Flavius Lucăcel. Alţi scriitori din Cluj erau la Satu Mare, la festivalul Poesis. În schimb, i-am întîlnit la Cluj pe bloggerii sătmăreni Crina şi Darius, iar ieri dimineaţă (îngrozitor de dimineaţă, la 7,34) am apărut împreună cu Bogdan Hrib în emisiunea matinală a TVR Cluj, apoi am băut o cafea cu Adi Hădean şi am discutat despre artă. Artă culinară şi fotografică.
Asta a fost, mai citiţi şi ce a scris Oana.
Şi acum, poze!
Adi Hădean duminică, la Verde Cafe din Bucureşti.

Şi eu, la acelaşi eveniment.
Aici dădeam autografe în Pub (foto: Oana Stoica-Mujea)
Adi Hădean, Oana şi Bogdan, ieri la cafea.



Şi eu, la aceeaşi cafea (foto: Adi Hădean)

Drumul.

luni, 24 mai 2010

Clujeni, vi se pregăteşte ceva!

Marţi, la ora 19, voi fi la Irish & Music Pub din Cluj, unde, împreună cu Oana Stoica-Mujea şi Bogdan Hrib, vom vorbi despre cărţi în general şi despre romanul meu "Labirint obligatoriu" în special. La nevoie, dau şi autografe. Iată şi invitaţia, ca să nu spuneţi că n-aţi ştiut!

Mîine vă puteţi întîlni de două ori cu fratele mai deştept al lui Kalaşnikov

Nimic din ceea ce este omenesc nu-i e străin lui Horia Gârbea, aşa cum niciun gen literar nu-i este departe - consacrat ca dramaturg, Gârbea scrie, cu egală pasiune şi voioşie, poezie, critică, eseu, proză, istorie literară, publicistică. Nu am folosit la întâmplare cuvîntul „voioşie” - Horia Gârbea, în orice gen s-ar manifesta, refuză categoric monotonia şi scrie în aşa fel încât cititorul sau spectatorul să nu se plictisească.
Mîine, la ora 13:13, în Sala Oglinzilor de la Uniunea Scriitorilor, are loc lansarea excelentului volum de proză scurtă al lui Horia Gârbea "Fratele mai deştept al lui Kalaşnikov", apărut la editura Limes din Cluj. Vor prezenta cartea criticii Radu Voinescu și Cosmin Ciotloş.
Dacă nu reuşiţi să ajungeţi, mai aveţi o şansă: Horia Gârbea va participa, împreună cu "Fratele mai deştept al lui Kalaşnikov", la întîlnirea "Clubului de proză", la ora 17, în Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române. Moderator: Constantin Stan.


Regret că nu voi putea fi de faţă la aceste evenimente, dar mîine voi fi la Cluj. Tot pentru o lansare.

sâmbătă, 22 mai 2010

vineri, 21 mai 2010

Maşina de scris la control!


1234567890+'
qwertzuiopăîâ
asdfghjklşţ
yxcvbnm,.-
!"#¤%&/()=?*
QWERTZUIOPĂÎÂ
ASASDFGHJKLŞŢ
YXCVBNM,.-

Dacă îmi aduc bine aminte, aşa începea pagina. Urma apoi un text anost de vreo zece rînduri, în fiecare an acelaşi. Şi totul trebuia dactilografiat la sediul miliţiei, în trei exemplare, fără indigo.
Asta e o leapşă de la Lilick, după aflarea veştii că George Homoştean, ministru de interne în perioada 1978-1987, a fost decorat de către Traian Băsescu cu Ordinul Naţional Virtutea Militară în grad de Cavaler. Se pare că Homoştean a fost autorul decretului care-i obliga pe toţi posesorii de maşini de scris să le declare la miliţie.
Pentru cititorii născuţi în era computerului, trebuie să precizez că, privind din punctul de vedere al autorităţilor epocii, măsura nu era absurdă. Era suprarealistă, era o expresie clară a regimului totalitar, dar, tehnic, avea o bază "corectă": fiecare maşină de scris are, în afară de caracteristicile mărcii, şi propriile caracteristici, irepetabile, după cum au aflat românii în 1970, cînd a apărut în colecţia "Enigma" romanul "Cutia cu bomboane otrăvite" de Anthony Berkeley.
Deci, o bază de date cu toate maşinile de scris din ţară era interesantă pentru Ministerul de Interne. În caz că apărea vreun manifest dactilografiat, autorul putea fi depistat cu uşurinţă.
Pentru noi, în schimb, obligaţia aceasta era încă o măsură represivă, încă un mod de a  înăbuşi libertatea de expresie, pe scurt, încă o formă de cenzură. Şi, la propriu, încă o corvoadă.

Locuiam la Bucur Obor, iar circa de poliţie miliţie era la vreo două staţii de tramvai, pe strada Maşina de Pîine. Maşina noastră de scris era o Olivetti portabilă,    nu prea grea. Dar veneau bătrînei cocoşaţi sub povara unor maşini de scris de birou din perioada interbelică - mari,  grele, incomod de cărat.
Trebuia să stăm la coadă la un ghişeu, apoi să completăm un formular în care era şi întrebarea "La ce folosiţi maşina de scris?". Soţul meu era membru al Uniunii Scriitorilor, deci răspunsul era simplu. Mama, care avea şi ea maşină de scris, făcea traduceri pentru notariatul din Arad. Cum justificau alţii faptul că deţineau o biată maşină de scris nu mai ştiu. Simplul fapt că trebuia să justificăm era îngrozitor!
Am avut însă noroc. Funcţionara de la ghişeu s-a dovedit a fi o admiratoare a lui Hary, îi citise toate cărţile. Scria şi ea, scrie şi acum, are mai multe romane publicate. Ne-am împrietenit, iar din anul următor, viaţa noastră s-a simplificat: doamna respectivă ne aducea formularul acasă, stăteam de vorbă la o cafea, noi dactilografiam cînd aveam timp şi-i duceam foile acasă la ea, tot la cafea. Şi tot aşa, pînă în 1989. Îi sunt şi azi recunoscătoare că ne-a scutit de neplăcerea şi umilinţa drumurilor la miliţie.

Sper să nu mai vină niciodată asemenea vremuri. Vă puteţi imagina stînd la coadă cu PC-ul sau laptopul, eventual şi cu imprimanta, aşteptînd să le declaraţi la poliţie? Brr! Ce coşmar!

Dau mai departe leapşa acelora care, înainte de decembrie 1989,  aveau maşină de scris.

joi, 20 mai 2010

Două poze pentru matelot

Să nu spună că n-a ştiut! La mitingul de ieri i s-a spus tare şi răspicat:
Am luat de la Lilick această poză făcută de Adrian Suciu)
Iar Gabriela Savitsky se întreabă "Ce-i de făcut?" Publică şi ea o poză sugestivă.


E o idee! S-a văzut ieri foarte bine că pentru români "Jos Guvernul!" înseamnă "Jos Băsescu!".
Iată ce zice Constituţia:
1) În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale. Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.(2) Propunerea de suspendare din funcţie poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţă Preşedintelui.
(3) Dacă propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea Preşedintelui.
De data asta majoritatea electoratului ar vota DA.
Dar pentru a se ajunge la referendum, o treime din numărul parlamentarilor ar trebui să prezinte propunerea, apoi să-şi convingă şi alţi colegi s-o voteze.
Nu e uşor. Dar nici imposibil.
Deci, parlamentari din toate partidele, uniţi-vă!

Oana, la mulţi ani!

Şi multe cărţi. Bune.
Mai trebuie să spun care Oana?

marți, 18 mai 2010

Estuarul Dunării. Numai pe Realitatea

Există, într-adevăr, nişte estuare la nord de Deltă, spre Odesa. Unul e al Nistrului. Pe al Dunării nu l-am găsit :))

Trei invitaţii

- Vă invit la lansarea cărţii "Poveştile unui mizantrop" de Daniel Octavian Bejan, apărută la editura Tracus Arte. Miercuri 19 mai la ora 17, la Muzeul Naţional al Literaturii.
- Vă invit la un spectacol-lectura in cadrul festCO. Mircea M. Ionescu a luat Marele Premiu la concursul de comedie romaneasca din cadrul festCO 2010. Spectacol-lectura cu piesa premiata, "Leopardul Mistreţ", joi 20 mai ora 17, in foaierul Teatrului de Comedie. Cu George Mihăiţă şi Virginia Mirea.
- Vă invit la Teatrul Act, tot joi, 20 mai, la ora 19, la spectacolul "Alice - o piesă neterminată", adaptare după piesa “Călătorii cu Alice” de Iosif Naghiu.
Cu: Silvia Codreanu.
Scenariul şi regia: Petru Ionescu

duminică, 16 mai 2010

Premiile Lili - un festival pe vreme de criză

Astăzi, o delegaţie reprezentativă a Comitetului Premiilor Lili a făcut o vizită de stat şi de lucru la Centrul Cultural Ogrezeni, unde la sfîrşitul săptămînii viitoare va începe festivalul de literatură.
Delegaţia a fost întîmpinată cu flori.
A fost evaluat stadiul de implementare a programului guvernamental "Prima hazna".


Nu a fost o vizită formală. Membrii delegaţiei au luat parte activă, alături de directorul executiv, la implementarea programului guvernamental "Primul pavilion".
Vizita s-a încheiat cu o masă tovărăşească.

sâmbătă, 15 mai 2010

vineri, 14 mai 2010

În campanie cu Lala

Rîsul de de pe lume, nu? Să mă iau eu după o nebună ca Lala, totdeauna gata să scoată pistolul? N-aş face-o, dacă n-ar fi vorba despre cărţi şi, mai ales, dacă nu m-ar fi invitat Oana. De Lala mai pot scăpa, dar de Oana...
Nu prea înţeleg ce vor de la mine fetele astea. Să declar că citesc? Credeam că se subînţelege. Mai ales că rubrica mea din Săptămâna Financiară se cheamă "Citeşte!" Ca să scriu săptămînal despre trei cărţi trebuie să citesc, nu? Intră în fişa postului, cum ar veni. Şi nu citesc numai cărţile despre care scriu. De exemplu, am citit cea mai recentă carte a Oanei, "Regina arkudă".
Deci o declaraţie "Sunt Lucia Verona şi citesc" ar fi inutilă, nu găsiţi?.
Dar ideea campaniei e mişto, aşa că vă invit, chiar vă rog s-o preluaţi de la Lala. Citiţi şi îndemnaţi-i şi pe alţii să citească!

P.S. Pentru că tot veni vorba de citit, să-mi fac şi puţină reclamă. Dacă n-aţi comandat încă de pe site-ul editurii Tritonic romanul meu "Labirint obligatoriu", acum e momentul! În acest weekend, deci în zilele de 15 şi 16 mai, puteţi comanda orice carte de la editura Tritonic cu 35% reducere. Nu pierdeţi ocazia!

joi, 13 mai 2010

În loc de cenaclu

Nici în seara asta nu avem cenaclu, dar ca să nu fiţi foarte supăraţi, vă propun ceva de citit.

Vegetarienii

Fata mînca fără să-l privească. Nu privea pe nimeni, se uita doar în farfuria din faţa ei. Mînca foarte repede, înfigîndu-şi în carne dinţii albi, egali, cu excepţia unui canin crescut strîmb care-i dădea, atunci cînd zîmbea, o expresie ştrengărească. Numai că acum nu zîmbea. Mînca. Era evident preocupată de mîncare şi, mai mult ca sigur, înfometată. Tocmai terminase friptura de pui, o pulpă mare, rumenă şi mai cerea una. A patra! Fără garnitură de legume, fără salată.
O observa de două zile, de cînd stătea la acest hotel de lux, cinci stele, unde nimerise prin voia întîmplării şi a unei fundaţii care-i finanţa un turneu prin mai multe ţări europene. Era fascinat de această tînără şi abia aştepta un prilej să intre în vorbă cu ea. Nu mai văzuse, nu mai întîlnise în viaţa lui o fiinţă umană atît de carnivoră. Dimineaţa, la prînz şi seara, mînca numai carne. Dar nu orice fel de carne, ci numai pasăre şi peşte, nici un fel de tocături sau mezeluri. La micul dejun mîncase un ou fiert. De băut nu bea decît apă. Apă minerală, apă plată, eventual apă tonică. Deşi părea hămesită şi mînca la fiecare masă cît trei, era manierată, decupa carnea şi peştele cu furculiţa şi cuţitul frumos, de parcă ar fi urmat vreun pension de pe vremuri, dar foarte repede şi fără să dea impresia că-i place mîncarea. Se hrănea, pur şi simplu.
- Nu doriţi o salată? o întrebase chelnerul la prînz.
- Nu! - venise răspunsul, mai degrabă un mormăit, dar cu o ciudată nuanţă de agresivitate.
Acum chelnerul îi aducea încă o pulpă de pui, frumos rumenită, pe o farfurie mare. Friptura era ornată cu o foaie de salată şi o felie de roşie. Aşeză farfuria în faţa fetei. Aceasta luă furculiţa şi, deodată, începu să ţipe cît o ţinea gura:
- Asasinilor! Canibalilor! Luaţi salata de aici!
“E nebună!” îşi spuse Mark. “Ce-o fi apucat-o?”
Chelnerul voi să ia repede farfuria, dar fata o prinse cu mîna dreaptă, în timp ce cu furculiţa pe care o ţinea, după bunele maniere, cu stînga, luă ornamentele vegetale şi i le aruncă în faţă. Apoi începu să mănînce calmă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat.
Chelnerul, ca într-o comedie, începu să culeagă rămăşiţele bombardamentului de pe bărbie, nas şi de pe plastronul alb, scrobit, pe care-l purta la frac. Era un restaurant elegant şi ţinuta chelnerilor trebuia să fie ireproşabilă.
- A, văd că ţineţi regimul Atkins, i se adresă fetei o doamnă care stătea şi ea în hotel.
- Nu, doamnă, nu ţin nici un regim, răspunse fata cu un efort vizibil de a rămîne politicoasă.
- Dar văd că mîncaţi doar…
- Mănînc doar ce am eu chef. Aveţi ceva împotrivă? se răsti fata, iar doamna se retrase. E drept, curiozitatea ei era mai mare decît discreţia, dar oroarea de scandal depăşea curiozitatea. Să ridici vocea în public! Unde va ajunge omenirea în felul acesta?


Mark încercă să facă un rezumat al situaţiei, atîta cît putea din puţinele date pe care le deţinea. Primul şi cel mai important fapt, cel care declanşase acţiunea al cărei protagonist devenise, era dispariţia unor oameni. Desigur, în orice ţară şi întotdeauna au existat cazuri de dispariţie. Uneori, asta însemna dispariţia definitivă, alteori doar fuga de acasă (a soţului, soţiei, a unui copil sau a unui părinte). Alteori lucrurile erau mai complicate. Dar niciodată nu se aglomeraseră atîtea dispariţii neelucidate într-un timp atît de scurt. În trei ani, dispăruseră fără urmă cîteva mii de persoane şi poliţia nu reuşise să afle mai nimic. Singurul numitor comun, - se stabilise după un timp – era vîrsta. Toţi erau tineri, aveau maximum douăzeci şi cinci de ani.
Dacă asta s-ar fi întîmplat cu mai mulţi ani în urmă, cînd curentul hippie îi făcea pe tineri să-şi abandoneze nu numai familia, ci şi stilul de viaţă şi să trăiască în comunităţi proprii, dispariţiile ar fi avut, poate, o explicaţie.
Dar nu mai erau acele vremuri şi singura presupunere cît de cît logică era existenţa unei reţele de trafic de carne vie, mai ales că majoritatea persoanelor dispărute erau tinere fete. Poate că tinerele dispărute fuseseră răpite şi apoi obligate să se prostitueze. Dar nu existau argumente, dovezi concrete. Putea să fie o sectă care racola tineri în cine ştie ce scop. Nici pentru această teorie nu existau dovezi. Sau încă nimeni nu le găsise, ceea ce era aproape acelaşi lucru.
Iar acum trei zile fusese semnalată apariţia uneia din persoanele dispărute. Mai precis, paşaportul uneia dintre tinerele de pe lista de dispariţii fusese prezentat la recepţia unui hotel.
Mark (vom continua să-i spunem aşa, cu toate că, aţi ghicit, îl chema cu totul altfel) fusese invitat într-un anumit birou şi îi fusese prezentat cazul, ca şi planul pentru dezlegarea misterului.
- Te duci ca om de ştiinţă, iar călătoria va fi finanţată de fundaţia…
Mark compară fotografia din paşaport cu cea din dosarul poliţiei. Ea era! Dar fata pe care o vedea de două zile în restaurantul hotelului semăna doar foarte vag cu fotografiile. În primul rînd, era cu cel puţin 15 kilograme mai grasă. În al doilea rînd, era brunetă, dar asta nu conta prea mult. În al treilea rînd, părea cu zece ani mai în vîrstă decît la data cînd cînd fuseseră făcute fotografiile. Îşi făcuse paşaportul în ziua cînd împlinise 18 ani. O săptămînă mai tîrziu dispăruse. Mai erau o mulţime de rînduri, dar un amănunt care îi scăpase la prima lectură a documentelor îl izbi acum: din relatările părinţilor şi prietenilor, fata era vegetariană. Cum se potriveşte asta cu apetitul ei exagerat pentru carne, constatat chiar de Mark?
Porni în căutarea fetei. Dispărea între mese, dar nu stătea în cameră, cheia atîrna cuminte în cuiul ei de la recepţie. Pe unde-o fi hoinărind? Mark începu să investigheze sistematic hotelul şi împrejurimile. Mica localitate montană trăia graţie pîrtiei de schi care aducea iarna mii de turişti. Vara însă nu vedeai nimic deosebit, nici măcar peisajul nu-ţi tăia răsuflarea. Un cazino, singurul din regiune, părea, teoretic, un punct de atracţie în orice anotimp. Dar, după două sinucideri, un hold-up, o crimă purtînd semnătura Mafiei şi mai ales după ce managerul fugise cu soţia unui client şi cu numerele de cont, amatorii de cîştiguri la masa verde începură să ocolească acest loc care, ziceau gurile rele, aducea ghinion. Din cele patru hoteluri, unul singur funcţiona, celelalte se deschideau doar în sezonul de schi. E drept că acesta, Majestic, era cel mai mare şi mai modern dintre toate, cu piscină, saună, sală de gimnastică utilată cu tot felul de aparate, cinematograf, club, magazine, trei restaurante, cinci baruri şi suspomenitul cazino, cu intrarea gratuită pentru clienţii hotelului.
(va urma cîndva)

©Lucia Verona 2010

miercuri, 12 mai 2010

Un elicopter pentru orice eventualitate

Pensionarii - aceşti greci ai României - au fost primii care au ieşit în stradă. Poate copiii şi nepoţii le vor urma exemplul. Pentru orice eventualitate, m-am gîndit la un mijloc de transport pentru matroz, ca să nu-l ia apa. Desigur, numai după ce face ce i-am recomandat în postarea anterioară.

P.S. Am căutat special un elicopter violet şi l-am găsit la ICONS etc.

marți, 11 mai 2010

Al treilea plic (cu update)



Cred că a sosit momentul să pregătească şi el trei plicuri.



Cifra zilei: 330

330 pensionari din sectorul 6 al Capitalei vor fi fericiţi: ministreasa turismului şi dezvoltării regionale le va dona tot salariul ei de bugetară pe şase luni. Adică 75%, că şi salariul ei scade cu 25%. Acum n-am să mă apuc eu să calculez cît înseamnă 75% dintr-un salariu de ministru împărţit la 330. Calculaţi voi şi-mi spuneţi şi mie.
Dar dacă tot v-aţi apucat de aritmetică, vă mai dau o problemă: cîte salarii de demnitar (preşedinte, că el a dat tonul la donaţii, miniştri, parlamentari) sunt necesare pentru a-i face fericiţi pe cei aproximativ 5 milioane de pensionari?
Şi mai am o întrebare: din ce vor trăi timp de şase luni atît de generoşii donatori?

sâmbătă, 8 mai 2010

That is the true beginning of our end - concurs de weekend

Îmi veţi spune voi că nu întîmplător am dat acest titlu, că declaraţiile preşedintelui-premier şi deciziile luate întru mulţumirea FMI prevestesc sfîrşitul portocaliadei. Dar poate nu, pentru că se vor găsi întotdeauna cinci milioane de votanţi. Sau de voturi. Pentru că unora dictatura le dă o stare de confort. În dictatură trebuie doar să te supui. Democraţia presupune asumarea unor responsabilităţi. Şi iar mi-am adus aminte de piesa "Dragonul" de Evgheni Şvarţ, despre care scriam vara trecută.
Dar, în afară de comentarii la afirmaţiile de mai sus, îmi veţi da traducerea exactă, provenienţa citatului,  cine a rostit această frază şi în ce context. E greu? Ei, aş! Dl. Gugăl abia aşteaptă să vă ajute. Dacă-l rugaţi frumos :)
Deci, concurs. Data-limită: luni dimineaţa. Va fi şi un premiu. Încă nu ştiu ce, dar pînă luni voi şti.
UPDATE. Sau EPILOG, cum cere Bordelezu.

Dacă premiul ar fi în bani, i l-aş da Ştefaniei Coşovei, care a mers direct la esenţă. Deşi acest premiu n-ar putea compensa ceea ce statul vrea să-i ia, un sfert din salariul mizerabil al unui mare poet.
Dar pentru că trebuie să dau, totuşi, un premiu, i-l dau Mădălinei Ionescu, pentru că a dat un răspuns complet şi a găsit o analogie interesantă.
Vali, îmi pare rău, răspunsul tău a fost corect, dar incomplet. Poate data viitoare, promit că vor mai fi concursuri.
Bordelezu - silvuple!

Salve de tun

E o aniversare Ceaikovski. Piotr Ilici. 170 de ani de la naştere.
Uvertura "1812".
Cu Iuri Temirkanov şi Filarmonica din  Leningrad. Acum 20 de ani, la a 150-a aniversare.
Cu tunuri adevărate, desigur.
Oare de ce am ales asta?

joi, 6 mai 2010

Deşi e joi, azi nu avem cenaclu

N-am mai primit texte. S-au terminat scriitorii începători? Nu au încredere în noi? Sau poate o fi de vină primăvara...
Deci, diseară nu avem cenaclu. Dar sunteţi bineveniţi la o discuţie despre cenaclul online sau despre ce vreţi voi. Vă aştept aici sau în chat, cum preferaţi.

miercuri, 5 mai 2010

Concurs de debut! Mai sunt cîteva zile!

Preiau de la Horia Gârbea cu întîrziere, dar încă la timp, un anunţ important:

Concurs de debut

Organizat de Centrul Cultural „Mihai Eminescu” al sectorului 2 Bucureşti şi aflat deja la a XI-a ediţie, concursul se adresează tuturor autorilor de poezie, proză scurtă, eseu, teatru, critică din întreaga ţară, indiferent de vârstă. Singura condiţie este să nu fi publicat încă vreo carte. Concurenţii trebuie să trimită prin poştă (pe adresa: OP 49 CP 30, Bucureşti) texte de maximum 10 pagini. Au dreptul să concureze şi la mai multe genuri (cu texte trimise în plicuri separate). Preşedintele juriului este criticul Alex Ştefănescu.
Fiecare text, nesemnat, va purta un motto. Acelaşi motto va fi înscris pe un plic (mic), în care va fi introdusă o notă explicativă referitoare la adevarata identitate a concurentului: nume, adresă, nr. de telefon, email). Acest plic va fi închis (bine) şi ataşat „manuscrisului” (printului, dactilogramei), apoi şi manuscrisul, şi plicul cu motto vor fi introduse într-un plic (mare) pe care nu se va menţiona numele expeditorului.
Acelaşi ritual va trebui urmat şi de participanţii la concurs care vor aduce „manuscrisul” direct la sediul instituţiei organizatoare (Centrul Cultural „Mihai Eminescu” din Parcul Naţional – bd. Basarabia, sector 2, Bucureşti).
Termenul limită este 15 mai 2010 (data poştei). Premiile (constând în bani, nu numai în diplome!) vor fi înmânate pe data de 15 iunie 2010. Câştigătorii vor fi anunţaţi din timp la ce oră şi unde va avea loc festivitatea de premiere.

luni, 3 mai 2010

Ziua libertăţii cîinelui de pază

Era în lanţ. Avea botniţă şi o zgardă cam grosolan lucrată, dar trainică. Era bine dresat, învăţase perfect să facă pe mortul şi să răspundă la "Marş!" şi "Aport!", (la "Aport!" era chiar campion), mînca orice, dădea din coadă disciplinat şi ridica piciorul doar cînd şi unde i se permitea.
Apoi, într-o zi de decembrie, s-a pomenit liber. Şi-a rupt lanţul sau a fost eliberat? Asupra acestei chestiuni istoricii încă nu s-au pus de acord. Dar era liber. Nu mai avea lanţ, nu mai avea botniţă. Hămăia vesel sau supărat, după caz, nu mai auzea "Marş!" şi "Aport!", dădea din coadă şi ridica piciorul de cîte ori şi unde avea chef.
Apoi a început să mănînce doar conserve speciale, să meargă la fitness, să poarte haine de firmă şi zgardă cu cristale Swarowski. Avea şi lesă, o lesă subţire, foarte lungă şi elastică, pe care la început nici n-o simţea. Trebuia doar să fie atent cînd şi unde ridica piciorul şi să răspundă la "Aport!", ca să nu audă "Marş!".
Mai nou, i se pregăteşte din nou lanţul. Şi botniţa.




3 mai, ziua mondială a libertăţii presei.

Capitolul 960, în care compoziţia lui Adi Hădean "Double mousse Verona" este interpretată în condiţii rustice

La Ogrezeni. Fără mixer şi fără forme de patiserie care să disciplineze spumele. Dar cu foarte mare (şi rapid) succes de public. Noroc că am apucat să fac o poză.


Adi, încă o dată mulţumesc pentru reţetă!

Click pe poză!