Maşina de scris la control!

1234567890+'
qwertzuiopăîâ
asdfghjklşţ
yxcvbnm,.-
!"#¤%&/()=?*
QWERTZUIOPĂÎÂ
ASASDFGHJKLŞŢ
YXCVBNM,.-

Dacă îmi aduc bine aminte, aşa începea pagina. Urma apoi un text anost de vreo zece rînduri, în fiecare an acelaşi. Şi totul trebuia dactilografiat la sediul miliţiei, în trei exemplare, fără indigo.
Asta e o leapşă de la Lilick, după aflarea veştii că George Homoştean, ministru de interne în perioada 1978-1987, a fost decorat de către Traian Băsescu cu Ordinul Naţional Virtutea Militară în grad de Cavaler. Se pare că Homoştean a fost autorul decretului care-i obliga pe toţi posesorii de maşini de scris să le declare la miliţie.
Pentru cititorii născuţi în era computerului, trebuie să precizez că, privind din punctul de vedere al autorităţilor epocii, măsura nu era absurdă. Era suprarealistă, era o expresie clară a regimului totalitar, dar, tehnic, avea o bază "corectă": fiecare maşină de scris are, în afară de caracteristicile mărcii, şi propriile caracteristici, irepetabile, după cum au aflat românii în 1970, cînd a apărut în colecţia "Enigma" romanul "Cutia cu bomboane otrăvite" de Anthony Berkeley.
Deci, o bază de date cu toate maşinile de scris din ţară era interesantă pentru Ministerul de Interne. În caz că apărea vreun manifest dactilografiat, autorul putea fi depistat cu uşurinţă.
Pentru noi, în schimb, obligaţia aceasta era încă o măsură represivă, încă un mod de a  înăbuşi libertatea de expresie, pe scurt, încă o formă de cenzură. Şi, la propriu, încă o corvoadă.

Locuiam la Bucur Obor, iar circa de poliţie miliţie era la vreo două staţii de tramvai, pe strada Maşina de Pîine. Maşina noastră de scris era o Olivetti portabilă,    nu prea grea. Dar veneau bătrînei cocoşaţi sub povara unor maşini de scris de birou din perioada interbelică - mari,  grele, incomod de cărat.
Trebuia să stăm la coadă la un ghişeu, apoi să completăm un formular în care era şi întrebarea "La ce folosiţi maşina de scris?". Soţul meu era membru al Uniunii Scriitorilor, deci răspunsul era simplu. Mama, care avea şi ea maşină de scris, făcea traduceri pentru notariatul din Arad. Cum justificau alţii faptul că deţineau o biată maşină de scris nu mai ştiu. Simplul fapt că trebuia să justificăm era îngrozitor!
Am avut însă noroc. Funcţionara de la ghişeu s-a dovedit a fi o admiratoare a lui Hary, îi citise toate cărţile. Scria şi ea, scrie şi acum, are mai multe romane publicate. Ne-am împrietenit, iar din anul următor, viaţa noastră s-a simplificat: doamna respectivă ne aducea formularul acasă, stăteam de vorbă la o cafea, noi dactilografiam cînd aveam timp şi-i duceam foile acasă la ea, tot la cafea. Şi tot aşa, pînă în 1989. Îi sunt şi azi recunoscătoare că ne-a scutit de neplăcerea şi umilinţa drumurilor la miliţie.

Sper să nu mai vină niciodată asemenea vremuri. Vă puteţi imagina stînd la coadă cu PC-ul sau laptopul, eventual şi cu imprimanta, aşteptînd să le declaraţi la poliţie? Brr! Ce coşmar!

Dau mai departe leapşa acelora care, înainte de decembrie 1989,  aveau maşină de scris.