Trash Story/2

Partea a doua a povestirii "Trash Story", scrisă în 2006, apărută pe acest blog în ianuarie 2009, publicată în acelaşi ani la editura Tracus Arte în volumul "Fără canguri". De la sortarea deşeurilor menejere la dictatură.

TRASH STORY/2

Spaţiul dintre blocuri, pătratul acela de verdeaţă, leagăne pentru copii şi maşini parcate, era acum plin de containere de gunoi de cele mai diferite forme, culori şi dimensiuni. La scară mai mică, acelaşi lucru se întîmpla şi în bucătăriile apartamentelor, cam un sfert din suprafaţa acestora fiind ocupat de coşuri, pungi, cutii pentru diferitele sortimente de deşeuri menajere. Numărul acestora creştea pe zi ce trece, apăreau noi şi noi criterii de sortare, spre marea nemulţumire a locatarilor, care pierdeau foarte mult timp alegînd gunoiul (femeile nu mai tricotau în timpul liber, ci se întreceau în îndemînare la aplatizarea şi împăturirea cutiilor de lapte şi de suc, pentru ca acestea să ocupe cît mai puţin spaţiu), dar nu numai atît, selectarea şi transportul deşeurilor de toate felurile începuseră să reprezinte un procentaj destul de semnificativ în bugetele familiilor, pentru că trebuiau cumpărate pungi de hîrtie ecologică specială, unele cu, altele fără mîner, pungi de plastic divers colorate pentru anumite deşeuri, navete, cutii, lădiţe – vă spun, devenise o problemă. Nu puteai să-ţi faci un stoc de ambalaje pentru că modelele se schimbau frecvent şi erau obligatorii. Fusese editat şi un ghid pentru buna sortare şi aruncare a deşeurilor, iar în luna decembrie apărea un calendar, în care erau indicate zilele şi orele la care urmau să fie ridicate diferitele sortimente în anul următor. Administratorul, foarte conştiincios, împărţea calendarele la toţi locatarii, urmînd ca plata să se facă odată cu întreţinerea. Acum criteriile de sortare ajunseseră 15 la număr şi locatarii cam strîmbau din nas din cauza mirosului, pentru că resturile bio nu erau ridicate decît o dată la trei săptămîni. Domnul Edam nu li se mai părea atît de bun ca administrator şi începeau să-l regrete pe grăsuţul domn Brie, care de supărare îşi vînduse apartamentul şi se rostogolise în alt oraş. Dar domnul Edam nu se lăsa şi controla cu străşnicie fiecare tomberon din curte, iar dacă găsea vreo neregulă, nu avea linişte pînă nu-l descoperea pe vinovat. Oamenii din bloc începuseră să murmure şi chiar să vocifereze, pentru că se trezeau amendaţi din te miri ce, criteriile de selecţie se modificau de la o zi la alta şi toată viaţa lor se schimbase. Acum gunoiul devenise principalul subiect de conversaţie, ceea ce, nu-i aşa, este destul de neplăcut şi, cu toate eforturile depuse, cam murdar. Se schimbase ceva şi la nivel de limbaj: fraza consacrată „cineva trebuie să ducă gunoiul” devenise „cineva trebuie să ducă deşeurile de plastic metalizat în containerul roz” sau „cineva trebuie să ducă resturile bio în tomberonul verde” etc., implicînd o mai mare responsabilitate din partea celui care devenea „cineva”.
Ceea ce a pus capac lucrurilor deja pe cale să scape de sub control a fost apariţia unui nou container, cu inscripţia „Pampers” . De fapt, nu atît containerul şi inscripţia au revoltat mămicile din bloc, cît bileţelul pus la avizier: „Instrucţiuni privind noul container: În mod obligatoriu pamperşii (Repede, care este pluralul corect al cuvîntului pampers?) se vor arunca curaţi şi uscaţi”. Dublul plural şi cacofonia nu au deranjat prea mult, dar ideea de a spăla scutecele de unică folosinţă plătite cu bani grei tocmai pentru a fi aruncate după o utilizare a supărat rău de tot mamele, ba chiar şi taţii, precum şi bunicii de ambele sexe.
Atunci societatea civilă a început să se organizeze şi să se manifeste, sub forma comitetului ad hoc „Mama se supără” . Prea multe nu ştim despre acest comitet, pentru că activitatea lui era secretă, dar prima sa acţiune publică a avut un succes incontestabil.
Într-o seară, militărosul administrator se întorcea de la un eveniment ştiinţifico-monden. Tocmai îşi susţinuse teza de doctorat cu tema: „Reziduurile menajere compozite în mediul urban – o abordare psihosociologică”, o lucrare amplă, în care vasta lui experienţă era pe larg valorificată. Avînd în vedere că susţinerea tezei fusese însoţită, aşa cum cerea tradiţia, de o plăcută cantitate de şampanie şi alte băuturi la fel de răcoritoare, domnul Edam se întoarse acasă avînd oarecari dificultăţi motorii. Mai pe şleau, abia se mai ţinea pe picioare şi mergea pe trei cărări. Pe palierul lui, întuneric beznă, deşi îşi amintea perfect că el cu mîna lui schimbase becurile cu numai două zile în urmă. Dar nu era foarte grav, putea să descuie uşa şi cu ochii închişi, doar locuia în bloc de cînd acesta fusese dat în folosinţă. Scoase cheia din buzunar şi în clipa aceea alunecă pe ceva clisos. Instinctiv se prinse de clanţă, dar mîna întîlni o materie moale şi lipicioasă, cu miros caracteristic. Se prăvăli pe preşul de la intrare, ornat cu conţinutul proaspăt al tuturor scutecelor din bloc, slobozind o înjurătură suficient de sonoră ca să trezească tot cartierul. Dacă ar fi fost ceva mai treaz, ar fi auzit chicoteli şi hohote de rîs din toate apartamentele. Reuşi, cu chiu, cu vai, să intre în apartament, să se dezbrace şi să arunce hainele (păcat de ele, era costumul lui cel bun) şi pantofii în recipientele respective, nu înainte însă de a le curăţa de materia biologică ofensatoare. Abia dimineaţă îşi dădu seama că, din cauza enervării, aruncase costumul la „textile” fără să taie nasturii („plastic”), iar pantofii la „pielărie” fără să fi scos şireturile („textile”). Remedie cele două omisiuni şi abia apoi făcu planul represaliilor.
Era firesc, nu-i aşa, ca acest episod scatologic să nu treacă fără urmări, deci, încă în cursul dimineţii, la avizier apăru următorul anunţ, semnat „Admin. Dr.Edam”:
„1. Cu începere de la data prezentei, toate becurile din bloc vor fi învelite în plasă de sîrmă şi închise cu lacăt, pe cheltuiala familiilor cu sugari. Cheile vor fi păstrate de administrator. 2. Se interzice vînzarea sau închirierea de apartamente către familii cu copii nou-născuţi, femei gravide sau capabile de a fi. 3. Familiile cu copii sub trei ani vor plăti la întreţinere un plus de 10% per copil.”
Aceste măsuri arbitrare şi discriminatorii ridicară la cote nemaiîntîlnite tensiunea din bloc, iar comitetul „Mama se supără”, întărit şi cu alţi locatari, se reuni de urgenţă pentru a adopta contramăsuri.
Cel mai vehement se arătă domnul Cedar, care nu era mamă, nici tată, nici bunic, dar făcu din acest caz o problemă personală. „Ne chinuie degeaba, ne pun să sortăm gunoaiele şi apoi le aruncă în aceeaşi groapă. Este pur şi simplu o metodă de a ne teroriza, de a ne ţine sub control”, clama el.
Degeaba însă, primăria anunţă, spre bucuria administratorului şi jalea simplilor contribuabili, introducerea unui nou criteriu de sortare, şi anume cauciucul, care urma a fi depozitat în coşuri de culoare verde închis cu dungi bleu. Nu era vorba de anvelope reşapabile, ci de cizme de cauciuc, tălpi de cauciuc de la pantofii din orice material, de garniturile uzate de la chiuvete, de guma de mestecat, pînă şi de elasticul de la chiloţi. Nimeni nu-şi mai putea arunca izmenele fără a scoate întîi cu grijă elasticul, care urma să fie depozitat separat. Pentru domnul Cedar, acesta fu semnalul de bătălie. Scuipă guma de mestecat fără zahăr direct în coşul pentru metale (era şi acesta un mod de a protesta), apoi îşi căută în scrin izmenele preferate, o pereche de boxeri imprimaţi cu turnul Eiffel şi inscripţia I love Paris, cadou de la o prietenă pe care o vizita din cînd în cînd, scoase elasticul şi...
(Va urma)

Am uitat ce zi a fost azi...

11 septembrie. Sunt zece ani de cînd s-a întîmplat.

Supravieţuitorul

         Era înalt, gras şi chel, alergarea îl făcea să gîfîie, norii negri de praf îl împiedicau să vadă bine ce se întîmplă în jurul lui. Oricum, pe el îl interesa un singur lucru. Fugea, fugea ca disperatul, urmărind un impermeabil bej care alerga în faţa lui, era singurul punct de reper, încerca să se apropie, dar impermeabilul păstra aceeaşi distanţă, părea să aibă o bună condiţie fizică. La intrarea în clădire îl pierdu din vedere, apoi îl zări intrînd în casa scărilor şi porni în urmărire. Scoase pistolul şi începu să urce în goană. Simţi clădirea zguduindu-se, dar nu dădu importanţă, urca, gîfîind, abia mai rezista, îl zări, era doar la cîţiva paşi în faţa lui, ridică pistolul şi trase, exact în secunda cînd se stinse lumina. Voi să mai urce cîteva trepte, să vadă dacă a reuşit, dacă şi-a îndeplinit misiunea, i se păru chiar că-l vede pe omul în impermeabil căzut pe scări, dar o mare de oameni năvăli în jos în aceeaşi clipă. Îşi pierdu echilibrul şi căzu pe scări, oamenii nici nu-l observau, treceau peste el ca peste încă o treaptă, apoi ceva îl izbi în cap şi asta a fost ultimul lucru de care şi-ar fi amintit dacă ar fi rămas în viaţă.

 * 

        Mi-era lene să mă scol, să mă duc la baie, să mă îmbrac, apoi să cobor la micul dejun şi să aud întrebarea de fiecare dimineaţă a Joannei: “Ochiuri sau omletă?”, apoi să ies din casă, zornăind cheile, să mă urc în maşină şi să mă duc pînă la gară, să iau trenul spre Manhattan, să ajung la 9 fix în biroul de la etajul 83, să muncesc pînă la prînz, să cobor în pauza de masă la micul restaurant italian unde obişnuiesc să iau un sandviş cu pastramă şi o bere, să urc din nou în biroul meu, apoi, spre seară, întoarcerea, gara, maşina, să ajung acasă pe la şapte… Era o dimineaţă frumoasă şi senină, vara se prelungea spre o toamnă caldă în această zi de septembrie. Mi-era lene. M-am sculat, totuşi, am făcut un duş, m-am bărbierit şi, mirosind a After Shave, am coborît la micul dejun. Joanna m-a întîmpinat cu aceeaşi întrebare: “Ochiuri sau omletă?”, pe care mi-o punea zilnic de aproape cinci ani. O uram. Întrebarea, desigur. Pentru Joanna nu mai aveam de mult sentimente atît de intense. Mi-era indiferentă, ca o mobilă, cu părul ei blond, drept, cu vocea ei uşor nazală, cu viaţa ei împărţită între cumpărături la centrul comercial aflat la o milă depărtare de casă şi sala de fitness, aflată cam la aceeaşi distanţă, dar în direcţia opusă. Mai era şi televizorul, la ore fixe trebuia să fie acasă, pentru un film sau un serial. Şi cîinele, terrierul Bob, pe care, tot la ore fixe, îl scotea la plimbare. Încercasem s-o conving să-şi mai lărgească sfera preocupărilor, să se implice în vreo activitate de binefacere, sau să-şi deschidă o firmă pe Internet, dar degeaba; cumpărasem un calculator, însă ea nu învăţase nici măcar să trimită un e-mail. Nu mă deranja prea mult indolenţa ei, la începutul relaţiei noastre Joanna mă ajutase foarte mult şi încă îi mai eram recunoscător. Tocmai de aceea amînam de luni de zile să iau o hotărîre. Nu puteam să plec pur şi simplu, trebuia să vorbesc cu ea, să-i spun… ce să-i spun?... da, de pildă, să-i spun de legătura mea cu Cindy, să stabilim condiţiile divorţului… Era atît de placidă, de mulţumită în micul ei univers, încît mi-era greu să-mi imaginez cum va reacţiona. Aveam un contract prenupţial, la vremea respectivă găsisem amîndoi că e cel mai corect, ea avea ceva bani, eu mai nimic, acum era invers şi presupun că Joanna ar fi preferat să rămînă văduvă decît să divorţeze, pentru că asigurarea mea de viaţă era în favoarea ei. Uneori mi se părea că se uită straniu la mine, alteori cafeaua avea un gust ciudat… Mi se părea. Astea erau clişee, chestii clasice de roman poliţist. E drept că atunci cînd era să rămîn încuiat în camera frigorifică de la subsol am avut o mică bănuială… Dar şi ăsta era un clişeu de roman poliţist. Joanna să încerce să mă ucidă? No way. Era prea leneşă, prea lipsită de iniţiativă.
          În seara precedentă era cît pe-aci să-i spun. Începusem, clasic: „Avem ceva de discutat”, eram emoţionat, mi se uscase gura şi gulerul cămăşii mă strîngea. Nu este uşor să renunţi la un mod de viaţă. „Nu acum, că începe serialul. N-ai vrea să plimbi tu cîinele în seara asta?”. L-am luat pe Bob, mi-a lins mîna ca de obicei în timp ce-i puneam lesa şi am pornit la plimbare. Dacă tot ieşisem din casă, măcar să mă aleg şi eu cu ceva, aşa că ne-am plimbat în direcţia localului „Luna albastră”. Am băut cîteva pahare, am pus ţara la cale cu cine se întîmpla să fie pe-acolo şi cînd am ajuns acasă Joanna se culcase, iar mie îmi trecuse cheful de discutat despre divorţ. La micul dejun, între omletă şi a doua cană cu cafea, şi-a adus aminte. „Voiai să discutăm ceva”. Nu era momentul, mă sculasem tîrziu, trebuia să ajung la birou. Oricum, dimineaţa divorţul mi se părea o idee mai puţin atrăgătoare. La urma urmei, cu ce mă deranja Joanna? Puteam să-mi văd de viaţa mea şi cu ea şi fără ea... Ba chiar ar fi fost mai cuminte să nu trec printr-un divorţ... Încă somnoros, am ieşit din casă, am auzit vocea Joannei strigîndu-mi că seara are fitness, nu mă aşteaptă cu masa.
          Au fost ultimele cuvinte pe care mi le-a spus. Am condus ca un automat pînă la gară, am parcat maşina la locul obişnuit, m-am salutat cu băiatul de la parcare şi cu şeful gării, habar n-aveam cum îi chema, nici ei nu-mi ştiau numele, dar ne vedeam în fiecare zi, aşa că ne spuneam frumos bună ziua. Cu servieta în care ţineam laptopul în mînă, am intrat în gară, după ce m-am întors să controlez dacă pusesem alarma la maşină. O pusesem, dar o verificare nu strică niciodată. Pe peron nu era prea multă lume, pierdusem trenul pe care-l luam de obicei, cel mai frecventat de locuitorii din oraş care făceau naveta la New York, pentru că ajungea în partea de sud a Manhattanului pe la 9 fără un sfert, îmi fugise chiar de sub nas, nu-i nimic, ajungeam şi cu următorul. Nu era nimeni cunoscut printre cei care aşteptau trenul, ba da, uite, un grăsan cu chelie, parcă-l mai zărisem, da, la cîrciumă cu o seară înainte, o fi nou în zonă. Am urcat în tren, nu era aglomerat, am găsit un loc lîngă fereastră, în jurul meu nu vedeam pe nimeni cunoscut, nu riscam să mă atragă cineva într-o conversaţie plicticoasă, mai ales că aveam la ce să meditez. Doar că ziua era atît de frumoasă că nici să meditez nu-mi venea, ci să mă las în voia ei, a zilei, să facă ea ce-o vrea cu mine. La un moment dat trenul s-a aglomerat, lumea trecea dintr-un vagon în altul, parcă l-am zărit şi pe tipul de la cîrciumă sau poate era altul, tot aşa de gras şi de chel. Pe la 9 fără un sfert am sunat la birou, mi-a răspuns Cindy, am anunţat-o că vin mai tîrziu, să reprogrameze întîlnirea de la ora 9. Am coborît din tren cu o staţie înainte de World Trade Center. Voiam să hoinăresc puţin pe străzi, să văd New York-ul şi altfel decît în pauza de masă. Îmi plăcea uneori să-mi imaginez că sunt turist, că nu am nici o treabă, nici o responsabilitate…
           Şi atunci a început groaza. N-am văzut avioanele, am auzit doar sirenele pompierilor. Pe măsură ce mă apropiam, simţeam din ce în ce mai tare miros de fum, lumea ţipa, maşinile pompierilor goneau, mă întrebam ce s-o fi întîmplat. Eram destul de aproape, am alergat spre norul de fum, un pompier încerca să mă oprească, eu ţipam ceva, despre firma mea, despre oamenii de la etajul 83… Lifturile nu mergeau, am intrat în casa scărilor, un maţ de ciment, sordid în comparaţie cu luxul clădirii, dar ce mai conta, oricum nu vedeam nimic, era beznă. Am început să urc cît puteam de repede. Nu eram singur, în spatele meu gîfîia cineva, nu m-am întors, de ce să mă întorc, era prea întuneric să văd sau să fiu văzut, urcam, urcam cu înverşunare. Puneam mecanic piciorul pe treapta următoare, încă una, încă... un val de oameni se rostogolea în jos, nu înţelegeam de ce. Voiam să urc, dar mă împiedicam de oamenii care coborau terorizaţi pe scara întunecoasă. Brusc am simţit o nevoie îngrozitoare să urinez, urcam, treaptă cu treaptă, pe un palier am vrut să caut o toaletă, pe la etajul 8 sau poate 28, habar nu am, era numai moloz, m-am întors cu spatele la cei care coborau, nu mai puteam să mă reţin, m-am uşurat, apoi am vrut să urc din nou. M-am împiedicat, am căzut şi oamenii treceau peste mine, cineva s-a oprit, o femeie, mi-a strigat „Hei, trezeşte-te, coboară”, m-am ridicat şi am coborît odată cu ea, am ieşit din turn cu o clipă înainte de implozie. Mergeam pe stradă, prin norul greu de praf şi cenuşă, mirosea a fum şi a carne arsă, am constatat că în învălmăşeală îmi dispăruse impermeabilul şi odată cu el telefonul mobil şi un portvizit în care aveam cărţile de credit, noroc că îmi rămăsese portofelul. Şi laptopul, pe care-l purtam prins cu o cătuşă de încheietura mîinii stîngi, ca să nu mi se fure.
          Au vrut să mă suie într-o ambulanţă, m-am împotrivit, n-aveam nimic, să se ocupe de cei răniţi, eu puteam să mă descurc singur. Primul lucru de care aveam nevoie era o tărie. Am intrat într-un bar, era plin de lume, oameni ca mine, mînjiţi de funingine, unii povesteau febril cum scăpaseră, alţii voiau să ştie ce s-a întîmplat, un bărbat de vreo 45 de ani rîdea isteric, un altul plîngea, două tinere stăteau la bar şi priveau în gol, o femeie cu părul cărunt şi o fustă mini nepotrivită cu vîrsta ei şedea singură la o masă, cu capul prăbuşit în palme. Am comandat un Haig dublu, i-am cerut doamnei în vîrstă permisiunea să mă aşez, mi-a zis „Ce mai contează?” şi atunci am observat că era de fapt tînără şi roşcată, dar părul îi era îmbîcsit de cenuşă. Am dat peste cap băutura, am mai cerut una şi, ceva mai liniştit, am început să mă gîndesc la ale mele. „La ce etaj?”, mă întrerupse din meditaţie vocea roşcatei. „Ce?”, am mormăit. „La ce etaj aveaţi biroul?” „83”, am răspuns. „A, şi de ăsta s-a ales scrumul. Eu lucram la 97, noroc că ieşisem la o ţigară… Toţi ceilalţi au rămas acolo…”. „Iată un motiv să nu vă lăsaţi de fumat”, am încercat eu să glumesc. În clipa următoare am înţepenit. Toţi colegii mei, prietenii mei, Cindy… Poate totuşi, printr-un miracol…
(Mai departe scrie-n carte)

Invitaţie la Clubul de proză

Marţi, 26 octombrie, la ora 17, în Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române, voi citi cîteva pagini din volumul "Fără canguri" la Clubul de proză "La formarea ideilor". Moderator: Costi Stan, preşedintele secţiei de proză a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. Coordonator: Ştefania Coşovei.

Anticipate!

Nu alegeri, anunţuri. Pentru că azi am foarte multe treburi şi drumuri şi nu ştiu cînd mai ajung să postez.
Mîine e miercuri, deci zi de întîlniri între bloggeri şi scriitori. La ora 13,30, la Casa Scriitorilor, în restaurant/grădină, iar seara, de la 21,30, online, la cenaclul de miercuri seara.

Bloggeri şi scriitori, o nouă ediţie

Mîine, pentru că e miercuri, pe la ora 13 vom fi la Casa Scriitorilor, în restaurant, pentru obişnuita întîlnire scriitori-bloggeri.

Mîine poate ne vedem

Mîine e miercuri, deci zi de întîlnire între scriitori şi bloggeri, la Casa Scriitorilor. Pe la ora 13.
V-am anunţat de azi, ca să nu credeţi că-i o păcăleală.

Azi e miercuri...

Deci bloggerii sunt bineveniţi la Casa Scriitorilor. Voi fi acolo de pe la ora 13,30.

Ecouri la Premiile "Fără canguri"

Institutul European pentru Democraţie Participativă - QVORUM a publicat un raport de evaluare a europarlamentarilor români, din care redau un mic fragment referitor la Corina Creţu:

De menţionat faptul că doamna deputat a fost desemnată “Cel mai bun politician dintre bloggeri”, premiu ce i-a fost acordat în urma concursului organizat în blogosfera şi acordat de Gala premiilor „Fără canguri”.

Corina, succes!

Bloggeri, scriitorii vă aşteaptă

Dacă e miercuri, e zi de întîlnire bloggeri-scriitori, la restaurantul Uniunii Scriitorilor, Calea Victoriei 115. Între orele 13 şi 15. Laureaţii care încă nu şi-au primit premiile sunt aşteptaţi, dar şi alţi bloggeri, laureaţi sau nu, sunt bineveniţi.

UPDATE: Îmi pare rău, întîlnirea se amînă, din motive diverse, inclusiv meteorologice. E o vreme să nu dai un prozator afară, vorba Ştefaniei Coşovei.
Primesc înjurături, apostrofări, reproşuri de la cei care vor citi acest update abia după un drum făcut degeaba. Rămîne pe săptămîna viitoare, acelaşi loc, aceeaşi oră.

Bloggeri în port

Portul a fost restaurantul The Harbour din Piaţa Amzei. Acolo a organizat Simona Ionescu o mică agapă cu bloggeri. Participanţi - Corina Creţu, Oana Stoica Mujea, Teo Georgescu, Bogdan Hrib, Chinezu (mai tîrziu şi chinezoaica), Mordechai cu soaţa. A, da, eram şi eu. Încă nu se adunase toată lumea, că prin geamul care despărţea cele două săli ale restaurantului l-am văzut pe premierul Boc. Nu s-a apropiat de masa noastră, probabil pentru că nu are blog. În schimb, marea surpriză a serii, ceva mai tîrziu, după încheierea concertului de la Ateneu, ni s-a alăturat domnul preşedinte Ion Iliescu, cel mai preşedinte din blogosferă. Am folosit prilejul pentru a-i înmîna premiul - volumul "Fără canguri". Şi alţi laureaţi - Corina Creţu, Simona Ionescu, Mordechai - şi-au primit premiile.
S-a băut - mai mult cafea şi apă plată :), s-a povestit, s-a rîs mult, s-au făcut poze.
O seară extraordinar de plăcută! M-am simţit foarte în largul meu cu prietenii de pe blog, deşi pe unii din ei îi vedeam prima dată.
Mulţumesc, Simona, mulţumesc mult, să mai organizezi asemenea întîlniri! Vorba Oanei, nici n-am apucat să stăm cu toţii de vorbă.






P.S. Nicio corabie de piraţi şi niciun marinar nu s-a apropiat de port :)

Fără canguri, dar cu bloggeri

Azi e 11 martie, data stabilită pentru o nouă întîlnire între bloggeri şi scriitori, la Casa Scriitorilor, Calea Victoriei 115, în restaurant, pe la ora 13. Cei care nu au primit încă premiul sunt aşteptaţi, cei care l-au primit şi cu toate astea mai vor să stea de vorbă cu mine sunt bineveniţi. În cazul (improbabil) că restaurantul este rezervat pentru un alt eveniment, avem şi o "locaţie" de rezervă - cafeneaua de la Muzeul Literaturii.

O întrebare pentru grupul de la Cluj

Adică Adi Hădean şi ceilalţi clujeni care au luat premiul "Fără canguri". Şi pentru grupul de la Reşiţa. Şi pentru Elisa, Nea Costache şi SkyRain.

Aţi primit cartea/cărţile?

FUCK LA CRISE!

Aşa cum aţi citit. Mai mult chiar, www.fucklacrise.com. Este un site, un blog, e pe MySpace şi pe Facebook, iar azi i-am văzut sigla imprimată pe un autobus. A fost ideea tinerei Lucile Merra: "ideea s-a născut din dorinţa de a păstra o doză de optimism într-o epocă în care acesta e din ce în ce mai rar". Fucklacrise înseamnă că nu trebuie să ne lăsăm pradă disperării, nici să renunţăm la bucuriile vieţii. Fenomenul Fucklacrise demonstrează că oamenii se pot mobiliza în faţa crizei, pot deveni solidari, pot zîmbi, se pot distra, îşi pot vedea de vieţile lor, pot visa.
Pentru Lucile, Fucklacrise a devenit şi o întreprindere profitabilă: tricourile se vînd ca pîinea caldă.

Altă idee la vreme de criză este cea cu baloanele. 15000000 de baloane vor fi lansate de oameni care reuşesc să depăşească statutul de victime ale crizei, prin crearea unor microîntreprinderi (în condiţiile în care statul francez chiar îi ajută să facă acest lucru)

Chiar dacă nu spun de-a dreptul "Fuck la crise", cam asta dau de înţeles şi cei de la FNAC:

Şi cei de la restaurantul l'Annexe din Montmartre:Şi aceşti tineri care cîntă lîngă Palais Royal:



Şi această jună pariziană, pe nume Oana. Vedeţi ce citeşte?

Bloggeri şi scriitori

Ce se întîmplă cînd cinci bloggeriţe se întîlnesc la Casa Scriitorilor? Desigur, se iau decizii importante. Cea mai importantă fiind aceea, votată în unanimitate, ca miercurea să rămînă zi de întîlnire a bloggerilor cu scriitorii. În acelaşi loc.
Au participat Lilick, Mădălina Ionescu, Maria Barbu, Ştefania Coşovei. A, da, şi eu.

În atenţia laureaţilor care încă nu şi-au primit premiile

Aici vă aştept miercuri începînd de la ora 12,30. În restaurant. Cu cărţile pe masă.

Laureaţii din alte localităţi să fie liniştiţi, chiar azi trimit cărţile. Bucureştenii care nu vin azi pot fi neliniştiţi, pentru că de duminică voi lipsi un timp din frumoasa noastră capitală. Dar pînă sîmbătă mai putem găsi prilejuri.

Oameni si bloguri 5

În precedentul articol din seria „Oameni şi bloguri”, publicat la cîteva zile după lansarea concursului „Fără canguri”, spuneam: „nu mi-am imaginat dimensiunile acestui interes, n-aş fi crezut că o carte de proză contemporană poate declanşa o asemenea efervescenţă.” Iar ceea ce a urmat a fost uluitor, prin amploarea şi calitatea participării, prin atmosfera voioasă, plină de entuziasm, a „dezbaterilor”.
Concursul s-a încheiat cu anunţarea premiilor în cadrul unei lansări de carte online (cred că e o premieră, cel puţin în România), o întîmplare extraordinară, despre care ar fi multe de povestit, urmată de o lansare offline, tradiţională şi boemă, la Casa Scriitorilor, la care însuşi laureatul premiului pentru cel mai bun blogger dintre politicieni, domnul Adrian Năstase, mi-a făcut onoarea de a participa, alături de alţi bloggeri, premiaţi sau nu.

Încă mă uimeşte faptul că bloggerii au intrat în joc cu atîta bucurie...
Mai departe citiţi pe Tamada.ro, că azi e marţi. Apoi ne revedem aici.

Recenzii şi impresii

Horia Gârbea scrie excelent despre "Fără canguri" în revista Săptămâna financiară

Iar Oana continuă să-mi facă reclamă şi după ce-a citit cartea. Deşi a citit-o. Sau pentru că a citit-o. Alegeţi. Citiţi.

Update: Şi Isabella , după ce a citit cartea, spune ce i-a plăcut (mai mult) şi de ce.

Clubul dramaturgilor

După cum am mai spus, azi, la ora 18, în Sala Oglinzilor de la Casa Scriitorilor, se întîlneşte, ca în fiecare ultimă zi de luni din fiecare lună, Clubul dramaturgilor. Azi lansăm un nou număr al revistei Drama şi avem apoi în spectacol-lectură o piesă inedită de Dan Tărchilă.
Aviz laureaţilor premiilor Fără canguri: Voi fi şi eu pe-acolo, cu cărţile din dotare :)

Lansare /2.

Vedeţi aici prin ce a trecut Madelin, o foarte simpatică bloggeriţă din Ploieşti, ca să ajungă la lansare. De emoţie, n-a îndrăznit să-mi dea cangurul pe care-l pregătise pentru mine. Asta e, şi eu aveam emoţii. Şi uit-aşa am rămas fără canguri! Mulţumesc, Madelin şi sper să ne mai vedem.

Şi iată ce scrie despre carte Lumi, fetiţa cu chibrituri, o cititoare cu multă experienţă (a citit şi alte cărţi ale mele).

Opinii de laureaţi

Încă aseară, Oana a povestit tot ce s-a întîmplat la lansare, mai bine decît mine, şi mi-a trimis poze. Oana, te pup!

Azi dimineaţă însă am avut o mare şi foarte plăcută surpriză. Primul blogger laureat al premiilor "Fără canguri" care a postat un articol despre lansare şi despre cartea mea a fost Adrian Năstase. A citit cartea azi dimineaţă şi a şi scris despre ea. Nu vă spun ce, citiţi pe blogul lui. Eu sunt extrem de încîntată. "Cel mai bun blogger dintre politicieni" se dovedeşte şi cel mai bun cititor. Mulţumesc, domnule Năstase!

Last but not least, a scris despre lansare - cu promisiunea că va citi repede cartea - nepotul lui Confucius. Sese. (Adică mulţam fain, în chineză, ca să nu mi se reproşeze că nu dau traducerea.)Şi trebuie să găsim timp de povestit.

Mulţumesc din nou bloggerilor care au înfruntat viscolul de ieri pentru a veni la lansare. Mulţumesc şi celor care - printr-un comentariu, un e-mail sau un sms - m-au anunţat, cu părere de rău, că nu pot veni. Sper să ne întîlnim foarte curînd.

Update: deşi omis de juriu din rîndul laureaţilor, balinferi a ţinut să fie prezent la lansare. Mai mult, s-a autopremiat cu cartea mea şi iată părerea lui.