luni, 30 iulie 2012

Şi a fost referendumul. Ziua întîi

Iar mîine (adică azi) este o altă zi, cum spunea fata aia. Scarlatina, parcă.
Rezultatul după numărătoarea finală îl vom afla probabil miercuri.
Scandalul va continua pînă joi. Sau vineri. Pardon, vineri lumea pleacă în week end.


Indiferent de ce va decide onor CCR, milioanele de oameni care au înfruntat canicula, boicotul şi lenea pentru a merge la referendum au demonstrat diferenţa dintre cetăţeni şi populaţie. Să le mai reproşeze cineva românilor lipsa de simţ civic! 

duminică, 29 iulie 2012

Mona a votat la Sydney...

Prietena noastră Mona a votat deja. La Sydney. S-a sculat la 6 dimineaţa, a ajuns la ora 7 la secţia de votare. A fost a doua.
Matilda va vota la Phoenix, Arizona, unde pentru referendum s-au organizat 3 (trei) secţii de votare.
Eu voi vota în Bucureşti, în sectorul 2.
Voi unde votaţi? Nu vă întreb cum votaţi. Ştiu. Fiecare cum crede, cum doreşte, cum simte. Important este să votaţi.

Harta interactivă cu secţiile de votare din străinătate am luat-o de pe site-ul MAE.
Iar aici găsiţi lista secţiilor de votare din România:


vineri, 27 iulie 2012

Citius, altius, fortius

Azi dimineață, bătrînul Big Ben a sunat de 40 de ori  în onoarea Jocurilor Olimpice. La ora 23 (ora Bucurestiului) vom putea vedea la televizor, in direct de la Londra, ceremonia de deschidere.
Pîna atunci, iată pagina oficiala a Jocurilor, cu programul competitiilor, rezultate, fotografii, stiri.
Iar Wenlock si Mandeville, mascotele Olimpiadei, au o pagina a lor - și a noastra - unde putem sa ne cream propria mascota sau sa ne jucam, dacă avem chef. Eu am avut.
Sper ca aceasta editie va aduce medalii sportivilor romani. Dar mai ales sper sa ne molipsim cu toții de spiritul olimpismului, de atmosfera de fair play, respect si prietenie a Jocurilor.

Semn bun

Am citit despre păţaniile Roxanei  Iordache la Evidenţa populaţiei. Pe scurt, avea cartea de identitate expirată şi s-a dus s-o preschimbe. Nu vă povestesc mai mult, citiţi pe blogul ei, vă promit că merită. Dar ceea ce mi s-a părut un semn bun, chiar foarte bun, este faptul că la Evidenţa populaţiei era coadă la preschimbarea cărţilor de identitate. Acum trei ani, cînd mi-am preschimbat eu cartea de identitate, era tot vară, tot cald, dar nu era coadă deloc, n-am aşteptat nici cinci minute.
Dacă pe o asemenea caniculă oamenilor le arde de schimbat cărţi de identitate, înseamnă că vor să meargă la referendum. Deci...
Cred că vom fi foarte mulţi.

joi, 26 iulie 2012

Ce mai spune Dante

Dante Alighieri, poetul, nu strada cu aceeaşi nume.
Vidi e conobbi l'ombra di colui 
che per viltade fece il gran rifiuto. 
Adică, în traducerea mea aproximativă:
Am văzut şi-am recunoscut umbra celui 
care din laşitate a spus un mare nu. 
Citatul e din "Infernul", ceea ce mi se pare normal. Iar ilustraţia este o gravură de Gustave Doré.

Sigur că DA

Sigur că DA.
Pentru mine, altă opţiune nu există.
Duminică, 29 iulie 2012, vom merge la referendum să-l demitem. Să-l demitem nu pentru că ne e antipatic, nu pentru că e grobian, nu pentru că ne enervează, nu pentru că hăhăie, nu pentru că plînge, ci pentru că a încălcat Constituţia. 
Ia să vedem cum.
Articolul I al Constituţiei zice, la alineatul 3:
România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.
Deci,

  • Statul democratic l-a făcut varză, 
  • Statul social l-a făcut praf 
  • şi nici statul de drept nu se simte prea bine.

Mai e nevoie de explicaţii? Să vedem cum sunt respectate şi garantate valorile supreme? Să iau la rînd, alineat cu alineat, toate cele 156 de articole ale Constituţiei?

Ajunge.
DA.

marți, 24 iulie 2012

"Votul obligatoriu, adoptat de Senat. Vezi ce rişti dacă nu mergi la urne"

"Votul obligatoriu, adoptat de Senat. Vezi ce rişti dacă nu mergi la urne", titra RTV.NET în aprilie, după aprobarea tacită a unei propuneri legislative făcute de doi deputaţi, unul de la UNPR, celălalt, independent. Din articol aflăm cîte ceva despre conţinutul legii şi despre obiecţiile guvernului Ungureanu, încă nedebarcat la momentul respectiv.

Nu sunt de acord cu votul obligatoriu, dar cînd marinelu' suspendat, speriat că va pierde, îşi pune echipajul să boicoteze referendumul, mă gîndesc că n-ar strica o mică ordonanţă de urgenţă, cu un text inspirat din legea belgiană sau cea din Luxemburg (ca să luăm un exemplu vest-european, deci incontestabil democratic).

Dacă îmi amintesc eu bine, CCR cerea "asigurarea cvorumului". Votul obligatoriu tocmai asta ar face. Ştiu, nu ar fi corect, nu ar fi democratic, ar însemna schimbarea regulilor în timpul jocului. Dar chemarea la boicot nu schimbă regula jocului? Adică participăm sau nu, în funcţie de ce? De rezultatul previzibil? Sau de cantitatea de "sînge în instalaţie"? Uneori e nevoie şi de o mică transfuzie.

luni, 23 iulie 2012

Cinstitul Iago

Poate cineva să-mi spună cine a folosit prima dată sintagma "cinstitul Băsescu"? Am lipsit din ţară două săptămîni şi, chiar dacă am urmărit pe net actualitatea românească, n-am prins chiar tot.
Oricum, cel sau cea care i-a spus aşa merită felicitări. "Honest Iago", aşa-i spunea Othello stegarului său, considerat unul dintre cei mai mari ticăloşi din dramaturgia lui Shakespeare. Nu vă povestesc "Othello", bănuiesc că ştiţi piesa, dar dacă  vreţi mai multe detalii despre Iago citiţi aici.  Un lucru e clar: nu poţi spune despre cineva "cinstitul Iago" altfel decît cu sarcasm.
Dar "cinstitul Băsescu"?

duminică, 15 iulie 2012

Curcubeul

Eram ieri seara pe o autostradă, într-o țară cu cu multe autostrăzi. Ba ploua torențial, ba ieșea soarele. Uneori se întîmplau amăndouă deodată. Și cum mergeam noi așa, cu 240/oră (nu există limită de viteză în țara de care vorbesc. La asemenea autostrăzi, ar fi și păcat!), ne-a apărut în cale un curcubeu mare și frumos cum n-am mai văzut. Ne-am tot dus spre el cale de vreun sfert de oră. Era la fel de mare și frumos.Ce era să fac? Normal, mi-am pus o dorință.
În imagine este un alt curcubeu. Doar așa, să vă faceți o idee.

sâmbătă, 14 iulie 2012

Klimt 150

Gustav Klimt: armonie, aur și erotism rafinat. O inimitabilă combinație figurativ-decorativ-abstract . 
Ce m-a apucat? Păi așa, că e sîmbătă, cînd am deschis calculatorul am dat de Klimt, așa că azi av vrea să uit de politică, de referendum, de campanie. Să vedem căt mă ține. :)



joi, 12 iulie 2012

Despre cvorum și referendum, în atenția USL.


În materie de Comisia de la Veneția, cei mai mulți români sunt tufă. Iată însă că unii știu cîte ceva, ba chiar ceva mai mult. Vechiul meu prieten Bordelezu, poate vi-l amintiți de astă-iarnă, a comentat la postarea precedentă și mă gîndesc că ar fi interesant să afle cît mai multă lume despre ce este vorba. Inclusiv cei de la USL sau mai ales ei. Dacă nu au aflat încă. 

Of, of, offf… referendumul…Ce-i de făcut? (Asta-i de la Lenin citire, ca să nu mă acuze cineva de plagiat.) Cu referendumul şi cu standardele europene, bineînţeles. Părerea mea, vorba domnului Văcăroiu, Dumnezeu să-i deie sănătate, mai jos. I. Antonescu, cel de azi, preşedintele interimar, trebuie să aştepte redactarea deciziei CCR, după care, de urgenţă, să retrimită parlamentului proiectul de lege PL-x nr. 264/2012.II. Parlamentul – alo, USL-ul nu mai are jurişti dacă nu mai e Adrian Năstase acolo? – trebuie să modifice mai mult, nu numai art.10. Prima chestie pe care trebuie să o facă este abrogarea Legii 62/2012 privind aprobarea OUG 103/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, din 12 aprilie 2012.De ce? Mă sculai când mijea de ziuă şi în loc să ud castraveciorii, mă uitai ce zice Comisia de la Veneţia, standarde europene, de! Iată ce zice:« 7. Quorum
50. En se fondant sur l’expérience en matière référendaire, la Commission de Venise a décidé de déconseiller des règles relatives aux quorums.
51. Le quorum (taux minimal) de participation a pour résultat que les adversaires d’un projet ont intérêt à s’abstenir plutôt qu’à voter non. Ainsi, si 48 % des électeurs sont favorables à un projet, 5 % défavorables et 47 % entendent s’abstenir, il suffit aux 5 % d’opposants de déserter les urnes pour imposer leur point de vue, pourtant largement minoritaire. Leur absence de campagne risque d’ailleurs d’augmenter le nombre des abstentions et donc les chances que le quorum ne soit pas atteint. L’encouragement de l’abstention comme l’imposition d’une opinion minoritaire ne sont pas sains pour la démocratie (point III.7.a). En outre, la tentation est alors grande de falsifier le taux de participation, face à une faible opposition.
52. Le quorum d’approbation (acceptation par un pourcentage minimal des électeurs inscrits) peut mener lui aussi à l’impasse. Il peut être si élevé que le changement en devienne excessivement difficile. Si un texte est approuvé – même largement – par la majorité des votants sans que ce quorum ne soit atteint, la situation politique est plus que délicate, la majorité se considérant privée de sa victoire sans raison suffisante ; les risques de falsification du taux de participation sont les mêmes qu’en cas de quorum de participation. »http://www.venice.coe.int/docs/2007/CDL-AD(2007)008rev-f.asp#_Toc162423382
Mai e ceva de comentat ?


Și mai zice Bordelezu. Silvu ple.

 Ca să nu zic că n-am spus clar, în conformitate cu standardele europene, din Legea 3/2000 trebuie neapărat să dispară aliniatul (2) al Art.5, cel care stipula că: “Referendumul este valabil dacă la acesta participă cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente. “Dacă juriştii USL nu se simt în stare să redacteze de urgenţă un nou text al Legii referendumului, în acord cu recomandările Comisiei de la Veneţia, să spună. Am un prieten inginer, Valerică Stoica şi domnul Flavius-Antoniu Baias îl cunosc bine, care le poate redacta ce trebuie până luni, 16.07.2012. :)) Gratis, adică belaj, cum spun arabii ! :))) 
„Postarea mea de mai sus a fost o aroganţă, vorba domnului preşedinte Iliescu, sper că ai luat-o ca atare. :) ” îmi scrie Bordelezu. Nu, am luat-o în serios. La care el zice:

Aroganţă, aroganţă, dar e lucru serios. Am vorbit cu prietenul meu, inginerul. Dacă unul dintre juriştii din USL ridică mănuşa, adică acceptă pe blogul tău, astăzi, provocarea, luni vei primi spre publicare redactarea proiectului de Lege a refendumului, în concordanţă cu recomandările Comisiei europene pentru democraţie prin drept.
Îţi semnalez o veste foarte bună. Mai e cineva care nu şi-a udat în zori de zi castraveciorii şi a avut curiozitatea să citească ceea ce am citit şi eu. E vorba de analistul politic Radu Tudor. Îl felicit şi îi mulţumesc pentru reacţie. Vezi:http://www.jurnalul.ro/politica/impunere-cvorum-comisia-de-la-venetia-referendum-basescu-demitere-618030.htm
Reiau linkul către textul lui Radu Tudor: http://www.jurnalul.ro/politica/impunere-cvorum-comisia-de-la-venetia-referendum-basescu-demitere-618030.htm
 Între timp, și pe Facebook a început să se vorbească despre Comisia de la Veneția. A nu se confunda cu Mostra de la sau cu  Moartea la. Și mai ales nu cu tufă de.

Mai trebuie să spun că această Comisie de la Veneția face recomandări de bune practici în materie electorală. Nu sunt directive, ci recomandări, deci nu sunt obligatorii. Totuși, alte „standarde europene” în acest domeniu nu știu să existe.

marți, 10 iulie 2012

Alb murdar. În pentametru iambic :)

Departe de București, stau pe o terasă și traduc Shakespeare. Dar veștile din țară ajung la mine, că doar trăim vremuri de online global. Probabil sub influența știrilor, în laptopul meu au apărut aceste versuri în pentametru iambic. Oare le-am scris fără să vreau? Pare un fel de „doggerel”, adică un poem cam stîngaci, cam încropit, dar asta e, de atîta a fost în stare laptopul meu. Oricum, vă rog să nu mă plagiați, puneți ghilimele dacă mă citați, și nu mă înjurați, promit ca după referendum să nu mai fac.

Deci, azi nu mai au vlagă. Suspendați,
Puternicilor zilei se supun;
Mai țipă ei ici-colo, pe la colțuri
Mai sună la Berlin sau la Bruxelles,
Mai speră că-i ajută cineva,
Dar lași, au ridicat drapelul alb
În semn că s-au predat, se-mbracă-n alb,
Li-s fețele ca marmura de albe,
Dar albul lor nu e imaculat.
De felul lor portocalii și verzi,
Ei tocmai s-au vopsit în alb murdar.
Și toată zbaterea lor e-n zadar.

marți, 3 iulie 2012

Dies Irae

Ziua de azi, asa cum o auzea Verdi acum 138 de ani.

Trash Story/3

Partea a treia a povestirii "Trash Story", scrisă în 2006, publicată pe acest blog în ianuarie 2009 şi, în acelaşi an, în volumul "Fără canguri", la editura Tracus Arte. De la sortarea deşeurilor menajere la dictatură...

TRASH STORY/3

Din acel moment, lucruri stranii au început să se petreacă în bloc. Întîi s-a spart becul de pe palierul pe care stătea administratorul. Bănuiala a căzut pe copii, aşa că domnul Edam a trecut la confiscarea tuturor praştiilor din bloc, fără să verifice dacă printre copii se află vreun ţintaş de elită în stare să spargă un bec prin ochiurile plasei de sîrmă. Doar nu era să-l bănuiască pe domnul Cedar, care, deşi sceptic şi recalcitrant, părea totuşi un om serios.
Apoi au început să dispară containerele din curte. Dispăreau pe rînd şi apăreau după o zi-două, creînd confuzie şi haos într-o lume altminteri perfect organizată. După cîtva timp, au început să apară noi containere, pline cu diferite reziduuri nespecificate în deciziile primăriei. Unul dintre ele conţinea exclusiv prezervative folosite, altul numai pietriş pentru igiena pisicilor, inclusiv mirosul respectiv, altul, mai mic, era plin cu bastonaşe de plastic cu vată la capete, din acelea pentru curăţat urechile, folosite bineînţeles. Pe toate scria „Bio sau ce?” Analizele grafologice nu au dus la nici un rezultat, ceea ce însemna, conchise administratorul, că infractorii au complici în altă parte. A încercat să stea la pîndă, dar inamicii parcă-i anticipau fiecare mişcare. După ce, trei zile la rînd, a alunecat pe cîte o coajă de banană, alegîndu-se cu un braţ fracturat şi două cucuie, a alertat şi poliţia, dar i s-a răspuns că pentru aşa ceva trebuie să se adreseze administratorului de bloc. „Dar eu sunt administratorul!” strigă disperat domnul Edam. În seara aceea locatarii care voiau să plătească întreţinerea găsiră uşa administraţiei încuiată. A doua zi, la fel. Domnul Edam dispăruse.
Îl găsiră după cîteva zile între tomberoane, complet ţeapăn, înconjurat de gîndaci şi şobolani - aceştia populau zona care cîndva era spaţiu de joacă pentru copii. Era seară, un locatar care venise tîrziu acasă coborîse să arunce o pungă cu bio (resturi de parizer uitate în frigider) şi una cu metal (cutii de bere), se împiedicase de ceva şi acel ceva se dovedise a fi însuşi administratorul. A chemat imediat cîţiva vecini, care au venit şi ei să vadă, apoi s-au adunat la cafeneaua doamnei Brandy să discute problema şi să stabilească ce este de făcut.
Prima întrebare era, oare administratorul era chiar mort sau doar mort de beat. Cinci locatari aveau studii medicale: un chirurg, un ginecolog, doi stomatologi şi un veterinar. Toţi cinci, după ce examinară corpul, declarară că deşi mirosea puternic a băutură, administratorul era chiar mort-mort. Dintre degetele lui înţepenite de rigor mortis, reuşiră să desprindă o hîrtie care conţinea proiectul unui nou criteriu de sortare – separarea deşeurilor bio de origine animală de cele de origine vegetală. Era dat şi un exemplu: sarmalele trebuiau desfăcute din învelişul de varză înainte de a fi aruncate.

Acum vă aşteptaţi, stimate cititoare şi stimaţi cititori, ca administratorul să nu fie mort de tot şi să se trezească tocmai la morgă sau la cimitir, în timpul slujbei. Sau să fie mort, dar, precum personajul din filmul „Căinţa” al lui Ahbuladze, să-i bîntuie multă vreme pe cei rămaşi în viaţă. Sau, poate, să vină poliţia şi să descopere că unul dintre locatari, nemairăbdînd mizeriile pe care i le făcea, l-a trosnit în cap cu un ciomag sau cu o bîtă de baseball, că se poartă. Ei, bine, nu. Nimic din toate astea. În urma deciziei luate în unanimitate de cei prezenţi, răposatul a fost aruncat la gunoi, nu înainte de a fi sortat, pentru că nu puteau arunca în tomberonul bio pantofii, costumul şi pălăria. Cu ochelarii a fost o mică discuţie, dacă trebuie aruncaţi la sticle sau la metal, dar după o examinare mai atentă s-a văzut că erau din plastic, ceea ce a simplificat lucrurile.
A urmat o adunare generală a locatarilor care a consemnat oficial dispariţia fără urmă a administratorului şi a ales unul nou, pe domnul Cedar, campionul luptei pentru democraţie locativă. Oamenii se bucurau că vor scăpa de stressul gunoiului, că vor reveni la o viaţă normală.
Pentru că de ani de zile gunoiul devenise principala, dacă nu singura problemă a blocului, abia acum s-a văzut că trebuie reparat acoperişul-terasă, ceea ce implica mari cheltuieli. Era necesar şi zugrăvitul părţilor comune ale blocului, ceea ce însemna alte cheltuieli, trebuia făcută o dezinsecţie temeinică şi o igienizare a subsolului – alţi bani. Dar locatarii plăteau cu voioşie, ar fi dat oricît de fericire că au scăpat de o activitate care le făcuse viaţa iad. Gunoiul nu mai trebuia sortat, exista un singur tomberon mare în care se arunca tot ce trebuia aruncat şi toată lumea era fericită.
Numai că viaţa, cum se spune în filmele americane, nu este perfectă. Nici administratorii. Domnul Cedar, după ce timp de aproximativ o lună îşi savurase victoria, simţi nevoia de a îmbunătăţi viaţa locatarilor din bloc. „În scopul unei mai mari siguranţe a locatarilor şi al mai bunei organizări, accesul în şi din bloc se va face printr-o singură uşă. În plus, prin aceasta se vor realiza şi importante economii”. Acest text apăru într-o seară la avizier. A doua zi, locatarii se treziră că nu pot ieşi pe la scările lor şi se văzură nevoiţi să urce la etajul 4, iar de acolo să alerge pe terasă pînă la scara 1, singura deschisă, cum anunţa un bileţel lipit pe uşile zăvorîte de la celelalte scări. Oamenii s-ar fi obişnuit poate şi ar fi acceptat noile dispoziţii – ce nu face omul ca să fie liniştit că nu intră hoţi sau vagabonzi în bloc – dar dl. Cedar, vigilent, pentru a preveni orice tentativă de intrare ilegală în bloc, schimba zilnic sau chiar de două ori pe zi uşa de acces, după un algoritm propriu pe care nimeni nu putea să-l descifreze. Aşa că oamenii alergau înnebuniţi de la o scară la alta, încercînd s-o ghicească pe cea deschisă, iar dimineaţa erau nevoiţi să plece cu o jumătate de oră mai devreme, ca să nu întîrzie la serviciu. Mai rău era cînd veneau musafiri sau rude din provincie şi se învîrteau în jurul blocului, aşteptînd ca un locatar milos să le arate cum pot ajunge în apartamentul naşului sau soacrei. Mult mai grav, nici medicii de la Salvare nu puteau urca direct la scara bolnavilor la care erau chemaţi de urgenţă. Iar cînd unul dintre locatari a dorit să-şi renoveze apartamentul, a fost o adevărată dramă, începînd cu transportul materialelor şi terminînd cu plata suplimentară pentru timpul pierdut de lucrători în căutarea scării deschise.
Încolo, viaţa e frumoasă şi viitorul din ce în ce mai apropiat.
2006

luni, 2 iulie 2012

Trash Story/2

Partea a doua a povestirii "Trash Story", scrisă în 2006, apărută pe acest blog în ianuarie 2009, publicată în acelaşi ani la editura Tracus Arte în volumul "Fără canguri". De la sortarea deşeurilor menejere la dictatură.

TRASH STORY/2

Spaţiul dintre blocuri, pătratul acela de verdeaţă, leagăne pentru copii şi maşini parcate, era acum plin de containere de gunoi de cele mai diferite forme, culori şi dimensiuni. La scară mai mică, acelaşi lucru se întîmpla şi în bucătăriile apartamentelor, cam un sfert din suprafaţa acestora fiind ocupat de coşuri, pungi, cutii pentru diferitele sortimente de deşeuri menajere. Numărul acestora creştea pe zi ce trece, apăreau noi şi noi criterii de sortare, spre marea nemulţumire a locatarilor, care pierdeau foarte mult timp alegînd gunoiul (femeile nu mai tricotau în timpul liber, ci se întreceau în îndemînare la aplatizarea şi împăturirea cutiilor de lapte şi de suc, pentru ca acestea să ocupe cît mai puţin spaţiu), dar nu numai atît, selectarea şi transportul deşeurilor de toate felurile începuseră să reprezinte un procentaj destul de semnificativ în bugetele familiilor, pentru că trebuiau cumpărate pungi de hîrtie ecologică specială, unele cu, altele fără mîner, pungi de plastic divers colorate pentru anumite deşeuri, navete, cutii, lădiţe – vă spun, devenise o problemă. Nu puteai să-ţi faci un stoc de ambalaje pentru că modelele se schimbau frecvent şi erau obligatorii. Fusese editat şi un ghid pentru buna sortare şi aruncare a deşeurilor, iar în luna decembrie apărea un calendar, în care erau indicate zilele şi orele la care urmau să fie ridicate diferitele sortimente în anul următor. Administratorul, foarte conştiincios, împărţea calendarele la toţi locatarii, urmînd ca plata să se facă odată cu întreţinerea. Acum criteriile de sortare ajunseseră 15 la număr şi locatarii cam strîmbau din nas din cauza mirosului, pentru că resturile bio nu erau ridicate decît o dată la trei săptămîni. Domnul Edam nu li se mai părea atît de bun ca administrator şi începeau să-l regrete pe grăsuţul domn Brie, care de supărare îşi vînduse apartamentul şi se rostogolise în alt oraş. Dar domnul Edam nu se lăsa şi controla cu străşnicie fiecare tomberon din curte, iar dacă găsea vreo neregulă, nu avea linişte pînă nu-l descoperea pe vinovat. Oamenii din bloc începuseră să murmure şi chiar să vocifereze, pentru că se trezeau amendaţi din te miri ce, criteriile de selecţie se modificau de la o zi la alta şi toată viaţa lor se schimbase. Acum gunoiul devenise principalul subiect de conversaţie, ceea ce, nu-i aşa, este destul de neplăcut şi, cu toate eforturile depuse, cam murdar. Se schimbase ceva şi la nivel de limbaj: fraza consacrată „cineva trebuie să ducă gunoiul” devenise „cineva trebuie să ducă deşeurile de plastic metalizat în containerul roz” sau „cineva trebuie să ducă resturile bio în tomberonul verde” etc., implicînd o mai mare responsabilitate din partea celui care devenea „cineva”.
Ceea ce a pus capac lucrurilor deja pe cale să scape de sub control a fost apariţia unui nou container, cu inscripţia „Pampers” . De fapt, nu atît containerul şi inscripţia au revoltat mămicile din bloc, cît bileţelul pus la avizier: „Instrucţiuni privind noul container: În mod obligatoriu pamperşii (Repede, care este pluralul corect al cuvîntului pampers?) se vor arunca curaţi şi uscaţi”. Dublul plural şi cacofonia nu au deranjat prea mult, dar ideea de a spăla scutecele de unică folosinţă plătite cu bani grei tocmai pentru a fi aruncate după o utilizare a supărat rău de tot mamele, ba chiar şi taţii, precum şi bunicii de ambele sexe.
Atunci societatea civilă a început să se organizeze şi să se manifeste, sub forma comitetului ad hoc „Mama se supără” . Prea multe nu ştim despre acest comitet, pentru că activitatea lui era secretă, dar prima sa acţiune publică a avut un succes incontestabil.
Într-o seară, militărosul administrator se întorcea de la un eveniment ştiinţifico-monden. Tocmai îşi susţinuse teza de doctorat cu tema: „Reziduurile menajere compozite în mediul urban – o abordare psihosociologică”, o lucrare amplă, în care vasta lui experienţă era pe larg valorificată. Avînd în vedere că susţinerea tezei fusese însoţită, aşa cum cerea tradiţia, de o plăcută cantitate de şampanie şi alte băuturi la fel de răcoritoare, domnul Edam se întoarse acasă avînd oarecari dificultăţi motorii. Mai pe şleau, abia se mai ţinea pe picioare şi mergea pe trei cărări. Pe palierul lui, întuneric beznă, deşi îşi amintea perfect că el cu mîna lui schimbase becurile cu numai două zile în urmă. Dar nu era foarte grav, putea să descuie uşa şi cu ochii închişi, doar locuia în bloc de cînd acesta fusese dat în folosinţă. Scoase cheia din buzunar şi în clipa aceea alunecă pe ceva clisos. Instinctiv se prinse de clanţă, dar mîna întîlni o materie moale şi lipicioasă, cu miros caracteristic. Se prăvăli pe preşul de la intrare, ornat cu conţinutul proaspăt al tuturor scutecelor din bloc, slobozind o înjurătură suficient de sonoră ca să trezească tot cartierul. Dacă ar fi fost ceva mai treaz, ar fi auzit chicoteli şi hohote de rîs din toate apartamentele. Reuşi, cu chiu, cu vai, să intre în apartament, să se dezbrace şi să arunce hainele (păcat de ele, era costumul lui cel bun) şi pantofii în recipientele respective, nu înainte însă de a le curăţa de materia biologică ofensatoare. Abia dimineaţă îşi dădu seama că, din cauza enervării, aruncase costumul la „textile” fără să taie nasturii („plastic”), iar pantofii la „pielărie” fără să fi scos şireturile („textile”). Remedie cele două omisiuni şi abia apoi făcu planul represaliilor.
Era firesc, nu-i aşa, ca acest episod scatologic să nu treacă fără urmări, deci, încă în cursul dimineţii, la avizier apăru următorul anunţ, semnat „Admin. Dr.Edam”:
„1. Cu începere de la data prezentei, toate becurile din bloc vor fi învelite în plasă de sîrmă şi închise cu lacăt, pe cheltuiala familiilor cu sugari. Cheile vor fi păstrate de administrator. 2. Se interzice vînzarea sau închirierea de apartamente către familii cu copii nou-născuţi, femei gravide sau capabile de a fi. 3. Familiile cu copii sub trei ani vor plăti la întreţinere un plus de 10% per copil.”
Aceste măsuri arbitrare şi discriminatorii ridicară la cote nemaiîntîlnite tensiunea din bloc, iar comitetul „Mama se supără”, întărit şi cu alţi locatari, se reuni de urgenţă pentru a adopta contramăsuri.
Cel mai vehement se arătă domnul Cedar, care nu era mamă, nici tată, nici bunic, dar făcu din acest caz o problemă personală. „Ne chinuie degeaba, ne pun să sortăm gunoaiele şi apoi le aruncă în aceeaşi groapă. Este pur şi simplu o metodă de a ne teroriza, de a ne ţine sub control”, clama el.
Degeaba însă, primăria anunţă, spre bucuria administratorului şi jalea simplilor contribuabili, introducerea unui nou criteriu de sortare, şi anume cauciucul, care urma a fi depozitat în coşuri de culoare verde închis cu dungi bleu. Nu era vorba de anvelope reşapabile, ci de cizme de cauciuc, tălpi de cauciuc de la pantofii din orice material, de garniturile uzate de la chiuvete, de guma de mestecat, pînă şi de elasticul de la chiloţi. Nimeni nu-şi mai putea arunca izmenele fără a scoate întîi cu grijă elasticul, care urma să fie depozitat separat. Pentru domnul Cedar, acesta fu semnalul de bătălie. Scuipă guma de mestecat fără zahăr direct în coşul pentru metale (era şi acesta un mod de a protesta), apoi îşi căută în scrin izmenele preferate, o pereche de boxeri imprimaţi cu turnul Eiffel şi inscripţia I love Paris, cadou de la o prietenă pe care o vizita din cînd în cînd, scoase elasticul şi...
(Va urma)

Click pe poză!