vineri, 31 iulie 2009

Premiile Lili şi alte jocuri şi concursuri

  • Întîi un anunţ pentru participanţii la concursul Premiile Lili: întîlnirea din august va avea loc sîmbătă, 29. Ora şi locul rămîn aceleaşi. Şi ordinea de zi: lecturi, discuţii, surprize.
  • Un alt anunţ, nu mai puţin important - în cadrul festivalului Premiile Lili, am instituit un premiu special:
PREMIUL H.SALEM
Acest premiu se va acorda pentru cel mai bun eseu/articol despre opera lui H.Salem. Pot participa nu numai concurenţii din festival, ci toţi cei care cunosc cărţile lui H.Salem, cu condiţia să trimită lucrarea (5000-7500 semne) înainte de 14 septembrie 2009. Cele mai bune trei eseuri vor fi publicate pe blog. Eseul care va lua premiul va fi publicat, ca prefaţă sau postfaţă, în volumul de Opere care va apărea anul viitor.
ATENŢIE! Chiar dacă este dedicat unui umorist, este un premiu serios. De aceea, îi rog frumos pe cei care nu au citit cărţile lui H. Salem (şi nici măcar blogul cu textele lui publicate postum sau chiar inedite)ori să citească, ori să se abţină de la comentarii.

O veste bună...

...şi una rea.
Să încep cu vestea rea - Mihai Mălaimare a renunţat la blog. Pot să înţeleg de ce, dar îmi pare foarte rău. Îmi va lipsi. Desigur, îl voi mai întîlni pe marele actor, pe entuziastul şi perseverentul director de teatru. Dar îmi va lipsi bloggerul Mihai Mălaimare, pe care-l citeam cu un interes deosebit şi cu multă plăcere.
Vestea bună este că a revenit Mădălina. Cu fix două luni în urmă, a renunţat să mai scrie pe blog. A rămas însă aproape de noi, cu noi, a continuat să citească şi să comenteze. Iar azi dimineaţă am văzut - şi m-am bucurat foarte mult - că a reînceput să scrie. Bine ai revenit, Mădălina!

Reiau o întrebare de acum două luni: de ce-şi fac oamenii blog şi de ce, într-un moment sau altul, renunţă la el?
Cred că voi încerca să răspund şi eu.

joi, 30 iulie 2009

Avertisment foarte serios

Deocamdată, dincolo de sondaje şi de fiţe (candidează, nu candidează, iau în calcul posibilitatea să da sau să ba), iată cum se prezintă situaţia pe teren:
  • incondiţionalii de rit portocaliu, care-l votează pe Băsescu şi dacă îşi anunţă intenţia să-i împuşte din doi în doi, după alegeri.
  • fataliştii, care zic că orice am facezice noi, tot Băsescu va fi preşedinte
  • opozanţii reuniţi, care vor pe oricine, numai să fie altul decît Băsescu. În această zonă, din ce în ce mai populată, îşi dau mîna frăţeşte oameni de stînga şi de dreapta, social-democraţi şi liberali, republicani şi monarhişti, moguli de presă şi bloggeri de ziua a opta şi lista ar putea continua
Dar dacă Băsescu nu candidează, lucrurile se complică într-un fel pe care încerc, plină de optimism, să-l anticipez:
  • incondiţionalii de rit portocaliu îşi vor schimba în mare viteză culoarea şi vor vota alţi candidaţi, mai puţin super-incondiţionalii portocalii care vor vota orice li se va spune din Modrogan
  • fataliştii vor spune că tot aia e cine iese
  • în schimb opozanţii reuniţi care azi îşi dau mîna frăţeşte împotriva inamicului comun vor descoperi că nu mai sunt reuniţi, ci adversari ireductibili şi vor începe să se lupte între ei, să se înjure, să se bată, cei de stînga cu cei de dreapta, social-democraţii cu liberalii, republicanii cu monarhiştii, mogulii între ei, iar bloggerii... Ce vor face bloggerii? Cu strigătul de luptă „pe ei, pe mama lor”, se vor repezi la tastaturi şi se vor scoate unii pe alţii din blogroll, unii, mai slabi de înger, vor sări de pe blog...
Ce coşmar!

Să nu spuneţi că nu v-am spus!


P.S. Iar unii vor suspina, nostalgici: "Era mai bine pe vremea lui Băsescu".

Şi ei, ca şi noi...

...ca şi noi, au palmieri pe Strasse.


...ca şi noi, merg în vacanţă în Bulgaria. 299 Euro 6 zile 4 stele All inclusive. Sigur, vedeţi şi alte destinaţii, mai exotice şi, fireşte, mai scumpe. Garantate de TUI. Lendovcioisul lipseşte.

miercuri, 29 iulie 2009

Poze

Cu dedicaţie pentru Lilick


Imaginile de mai jos mi-au adus aminte, nu ştiu de ce, de viaţa politică românească.



De ce nu mai vreau să scriu despre Elena Udrea sau Tentaţia derizoriului UPDATE

De ce nu mai vreau să scriu despre Elena Udrea sau Tentaţia derizoriului
UPDATE: Am început această postare înainte de a pleca în Germania, dar am publicat-o abia azi. Din greşeală, am apăsat butonul fără să schimb data. De aceea textul apare ca fiind mai vechi. Părerea mea rămîne aceeaşi.

marți, 28 iulie 2009

O lege anti-Oprescu? UPDATE

O lege anti-Oprescu?
UPDATE: Domnu' Hrebenciuc, domnu' Nica, aţi văzut ce-a spus domnul Ion Iliescu la Inpolitics.ro? Sigur că aţi văzut! Dacă tot modificaţi legea alegerilor prezidenţiale, introduceţi şi controlul medical obligatoriu pentru candidaţi. Inclusiv un examen psihiatric. Să ştim şi noi cît de nebuni sunt cei care ne conduc. Cum, nu vor cei de la PD-L? Oare de ce?
Citiţi pe această temă şi la Sibilla.
Citiţi şi cartea "Aceşti nebuni care ne guvernează", am prezentat-o acum cîteva luni.
Citiţi şi ştirile despre recenta internare a lui Nicolas Sarkozy. Pentru o mică "malaise". Cu ocazia asta am aflat cu toţii că preşedintele Franţei este obligat prin lege să prezinte anual un bilanţ de sănătate.

luni, 27 iulie 2009

Aşa grăit-a Zarathustra

Richard Strauss, "Also sprach Zarathustra", opus 30

O lege anti-Oprescu?

Mi se pare numai mie sau chiar e interesant faptul că, a doua zi după ce Sorin Oprescu a dat de înţeles că ar putea candida, PD-L şi PSD au pus de-o comisie pentru modificarea legii nr. 370/2004 pentru alegerea preşedintelui României?
Am citit în diagonală legea şi mă întreb dacă modificările nu vor viza cumva numărul de semnături necesare pentru depunerea candidaturii sau introducerea altor articole menite să descurajeze candidaţii independenţi.
Pentru a veni în ajutorul susmenţionatei comisii, am cîteva sugestii:
  • nu pot candida aleşii locali
  • nu pot candida absolvenţii Facultăţii de Medicină
  • nu pot candida persoane cu titluri universitare
  • nu pot candida persoane cu iniţialele S.O.

La nevoie, mai găsim:)

duminică, 26 iulie 2009

De ce nu mai vreau să scriu despre Elena Udrea sau Tentaţia derizoriului

E blondă, e (prea) vizibilă, e sexy (după părerea unora), e agresivă, e ţoapă ţaţă, extravagantă, fitzoasă... Şi ce-i nou în asta? Era la fel şi anul trecut, cînd cetăţenii din sectorul 6 au ales-o deputat. Avea şi pe-atunci Vuitton şi Jimmy Choo. Se îmbrăca şi pe-atunci la fel de prost, provocator, neasortat cu pretenţia ei de a fi privită ca om politic. Care om politic poartă decolteuri atît de generoase?
Spre deosebire de domnul Cristoiu, pe care l-a copleşit cu inteligenţa ei, eu nu sunt fascinată de planturoasa ministreasă. Şi constat că i se acordă prea multă atenţie. A, sunt convinsă că o comisie parlamentară sau DNA ar avea ce găsi la Ministerul Turismului. De asta a şi fost făcut ministerul. Ca să se joace blonda de-a lendovcioisul, să se dea cu bicicleta, să încalece şi să descalece şi să viziteze frumuseţile patriei, că înainte de a fi ministru n-a avut ocazia, era ocupată cu shoppingul.
Deci nu cred că e Maica Theresa. E o Ridzi mai şmecheră, mai blondă, mai sexy, mai cu know-how. Şi ştie ca nimeni altul să îndeplinească dorinţele cele mai ascunse ale lui Băsescu. Despre politică vorbesc, nu altceva, nu aveţi motive de chicotit. Despre bileţele şi alte asemenea momente ale politichiei româneşti. Acum e un asemenea moment. Momentul sublimului sacrificiu.
Tot respectul pentru investigaţiile jurnalistice, am toată încrederea în onestitatea gazetarilor care s-au avîntat în lupta anti-Ridzi şi anti-Udrea. Dar de ce sunt vizate fix cele două ministere? Chiar dacă aceste două ministere au fost inventate ad hoc, pentru cele două doamne, bugetele şi mai ales posibilităţile de afaceri sunt relativ mici. Scene, perdele, concerte... E vorba de sute de mii, poate cîteva milioane. Pentru un om cu salariu mediu sau pentru un pensionar, sigur, sumele par enorme. Dar pentru o ţară, sunt o picătură în ocean. Şi chiar pentru o campanie electorală.
Aş vrea să văd investigaţii jurnalistice, campanii, comisii parlamentare, anchete DNA pe teme ca
  • Roşia Montană, o afacere de 4 miliarde, după cum spune reclama
  • Drumurile noastre toate, dar mai ales autostrăzile care sunt sau nu sunt o prioritate şi constructorii lor minunaţi - multe miliarde
  • Fondurile structurale, da, fondurile europene, alte miliarde, a căror absorbţie se află la un nivel necunoscut.
Dar miniştrii care se ocupă sau ar trebui să se ocupe de aceste zone foarte bănoase nu sunt sexy, nu-şi flutură pletele blonde, nu poartă Vuitton. Ei tac şi fac. Şi nu-i deranjează nimeni.

Mai sugerez o temă, despre care s-a scris mult, dar niciodată tot: Caritas. O investigaţie jurnalistică despre Grupul de la Cluj (cel transpartinic şi omniprezent în politică şi administraţie) ar fi, nu mă îndoiesc, foarte interesantă.

P.S. Văd că Săptămîna Financiară începe să se ocupe de afacerile lui Radu Berceanu. Este un pas.

Muzică pentru toate anotimpurile

Mozart cu Daniel Baremboim şi Filarmonica din Berlin.



P.S. Da, nu vă înşelaţi, este muzica din filmul "Elvira Madigan". Dar nu pentru asta o iubim.

sâmbătă, 25 iulie 2009

vineri, 24 iulie 2009

Cîteva istorii înainte de weekend

  • "Nu faceţi speculaţii ieftine pe seama mea!", zice Sorin Oprescu, primarul general al Capitalei, citat de Buble.
    OK, nu mai facem speculaţii. Aşteptăm. :))
  • Ion Cristoiu, în a cărui emisiune de adio de duminică ar trebui să aflăm ce are de gînd Sorin Oprescu dacă n-am şti deja că nu trebuie să facem speculaţii, Ion Cristoiu, ziceam, nu are probleme numai cu trustul Intact sau cu persoane din acest trust, ci şi cu revista "Istoria" al cărei director este. Redactorul şef al publicaţiei, dna Georgeta Dimisianu, a demisionat de la 1 iulie, urmată de întreaga redacţie. Din cîte am aflat, unul din motive ar fi faptul că membrii redacţiei nu şi-au mai luat de ceva timp salariile, oricum meschine. Doamna Dimisianu a mai declarat că, în cei trei ani ca redactor şef la "Istoria", l-a întîlnit pe dl. director Cristoiu doar de vreo două ori - la Biblioteca Academiei, desigur.
  • Sătenii din Camerun fură carnea antilopelor vînate de lei - cum ar veni, le iau mîncarea de la gură - o istorie de citit la BBC News
  • Ultima oră şi jumătate: după cum anunţă Inpolitics.ro, Cristoiu nu mai pleacă de la Jurnalul Naţional. Se pare că Marius Tucă l-a sunat de la mare şi l-a convins... după ce i-a acceptat toate condiţiile. O, ce veste minunată! Aveam o grijă...
  • După weekend vom afla cine a mai intrat în istorie şi cine a ieşit din ea.

joi, 23 iulie 2009

breichin' niuz! Oprescu îşi anunţă (sau nu) candidatura

Aşa am înţeles eu de la ziare.com, care citează inpolitics.ro. Din prima frază aflăm că:
Zvonurile si suspiciunile care planau asupra candidaturii primarului general al Capitalei, Sorin Oprescu, la alegerile prezidentiale vor fi clarificate de acesta, duminica, la Antena 3, cand va spune daca va intra sau nu in cursa pentru Cotroceni.
.
Iar mai spre sfîrşitul articolului, citim:
Daca nu va face asta duminica, anuntul final va fi facut la inceputul toamnei, cand va debuta si strangerea de semnaturi pentru candidatii prezidentiali.

Pe scurt, aflăm sigur duminică. Sau la toamnă.
Căldură mare.

miercuri, 22 iulie 2009

Eclipsa

Ah, ziceţi că am confundat eclipsele? Nu, deloc, îmi aduc perfect de bine aminte că am văzut prima dată filmul lui Antonioni la un cinematograf de pe bulevardul care atunci se chema 6 martie...

marți, 21 iulie 2009

Sfîrşitul unui vis



Mai mult decit toate celelalte corpuri cereşti, Luna este cea care, de-a lungul veacurilor, palidă şi misterioasă, i-a inspirat pe poeţi şi i-a făcut pe prozatori să născocească aventuri aparent imposibile.
De fapt, cucerirea Lunii a început odată cu „Povestea adevărată” a lui Lucian de Samosata (secolul II), autorul primului roman science-fiction din istoria literaturii universale, scrie in Le Monde/Livres Jérôme Gautheret, referindu-se la o recentă antologie de opere literare dedicate astrului noptii, „Romanul Lunii”.

Mai departe citiţi pe tamada.ro

Bujor Nedelcovici la Ogrezeni

După cum am mai spus într-o postare anterioară (citiţi şi ce-a scris Lilick), scriitorul Bujor Nedelcovici a fost invitatul special al celei de-a treia întîlniri din cadrul Festivalului Premiile Lili, duminică 19 iulie 2009, la Ogrezeni. Iată ce ne-a spus cu acest prilej:

Prima parte

Partea a doua

Partea a treia

Partea a patra


Mulţumiri, reverenţe, nominalizări la Oscar lui George Şerban, care a realizat şi ne-a pus la dispoziţie această înregistrare-document.

luni, 20 iulie 2009

Ce vom face în următorii 5 ani? Vom rîde?

Recent, mi-am adus aminte de piesa „Dragonul” de Evgheni Şvarţ şi am recitit-o pe net, în engleză, într-o variantă apropiată de original, fără note sau interpretări, fără tentative de actualizare. Piesa, scrisă prin 1943-44, mi s-a părut, de data asta, de o profunzime pe care nici mai celebrul Orwell nu o egalează. Citiţi-o!

Există deja români care regretă perioada Ceauşescu, acea „dictatura caricaturală”, ca să reiau o sintagmă lansată de presa franceză a anilor 80. Caricaturală, dar nu mai puţin reală, nu mai puţin dictatură. Rîsul ne-a ajutat să supravieţuim, bancurile, hazul de necaz au fost supapa de siguranţă; presiunea dictaturii devenea mai suportabilă. Poate aşa sau şi aşa se explică lipsa unei disidenţe/opoziţii mai serioase la regimul Ceauşescu.

Hazul de necaz, zeflemeaua, băşcălia, mişto-ul, caterinca - şi probabil mai există sinonime pentru acest element de specific naţional chiar mai frate cu românul decît codrul - domină viaţa politică, mass-media, blogosfera. Hăhăitul prezidenţial este pretext pentru editoriale şi analize politice pline de haz, pentru tocşouri şi emisiuni satirice, pentru postări de succes pe bloguri. Hăhăitul face rating.

În locul „dictaturii caricaturale”, avem acum o democraţie nu mai puţin caricaturală, cu şanse de a deveni o nouă dictatură sau, ca să fim mai blînzi, un nou regim autoritar. Tot caricatural, se înţelege. Şi suntem complici cu toţii, de data asta. Pentru că ne lăsăm atraşi în această capcană facilă şi refuzăm temele importante, ne e teamă de orice abordare serioasă, confundăm subiectele într-adevăr importante cu cele parazitare, avem politichie în loc de politică şi ne îndreptăm spre alegeri fără un proiect de viitor pentru România, dar cu multă veselie.

Mai crede cineva dintre noi în deviza comediei clasice „Castigat ridendo mores”? Eu nu. Ca autor de comedii, pot spune că rîsul nu schimbă lumea, chiar dacă ne face să ne simţim bine, mai ales cînd rîdem de alţii. Dar cred că ar trebui să reflectăm la replica primarului din „Revizorul” lui Gogol: „De cine rîdeţi? De voi rîdeţi!”.

Lumea se întreabă, pe bloguri, ce-am mai scrie, dacă am avea un preşedinte diferit? Sau ce s-ar face televiziunile? Iar răspunsul este „Ar fi o plictiseală...”
Declar solemn, aici şi acum: vreau plictiseală! Vreau normalitate.
Mă gîndesc cu groază că ne-am putea petrece rîzînd şi următorii cinci ani.

duminică, 19 iulie 2009

Premiile Lili 3 cu UPDATE

Ce-mi place mie cel mai mult la Festivalul Premiile Lili este faptul că nicio întîlnire nu seamănă cu celelalte, fiecare are ceva special şi de fiecare dată avem alte surprize. Chiar şi celebra salată creată de Eszti este mereu alta.
Faptul că eu am ajuns la Ogrezeni după ce unii dintre participanţi reuşiseră deja să culeagă primele roşii-cherry din grădină n-a fost chiar o surpriză, s-a mai întîmplat, chiar la prima ediţie, să nu sosesc prima. E drept că atunci încă nu erau roşii.
De dimineaţă, consultasem prognoza meteo. Accuweather anunţa pentru Ogrezeni 32 de grade, cer parţial înnorat şi ploaie între orele 13 şi 14, după care urma să se însenineze. Le-am povestit celorlalţi despre prognoză şi au rîs. De unde să ştie Internetul/satelitul chiar aşa de exact cînd va ploua?
La ora 13 şi 10 minute au căzut primele picături de ploaie. O ploaie de vară, caldă, cu stropi mari şi rari, care nu ne-a deranjat prea mult; unii s-au adăpostit sub pomi, sub streaşina casei sau sub umbrela de soare, alţii au preferat să ignore ploaia veselă şi repede trecătoare.
Au fost prezenţi
  • Ştefania Coşovei, Denis Dinulescu, Rodica Buzdugan. Şi eu (fondatori)
  • Lilick, George Şerban (bloggeri susţinători)
  • Anda Dumitrescu, Renata Friedenberg, Gina Eftimie, Adrian Socaciu şi Eszti (susţinători fără blog)
  • Renata Carageani, Cristi Giambaşu (proză), Ştefan Ciobanu, Traian Rotărescu (poezie) - autori care au citit, mai mult sau mai puţin emoţionaţi, din creaţiile lor. A fost cu noi, chiar dacă nu fizic, ci în lectura lui Denis Dinulescu, şi prozatoarea Aida B.
  • Marea surpriză a zilei, Special Guest Star, prozatorul Bujor Nedelcovici, venit de la Paris. Nu, n-a venit special pentru Festivalul Lili, a venit în vacanţă, dar participarea la întîlnirea de azi o avea notată în agendă.
Momentul culminant al întîlnirii a fost cînd Bujor Nedelcovici a vorbit despre textele tinerilor autori şi despre ce înseamnă a scrie proză, a scrie în general.
Iată şi albumul întîlnirii de azi:

Update: Un film cu Renata Carageani şi Bujor Nedelcovici, realizator George Şerban . Mulţumirile noastre şi o nominalizare la Oscar!

Şi pozele făcute de tînărul poet Ştefan Ciobanu:

Capitolul 600. Ziua huiduielilor sau cum s-a certat Elena Udrea cu GPS-ul

Păi, cam atît.
Cum a fost huiduit Băsescu s-a scris/comentat ieri, despre păţaniile Elenei Udrea, huiduită şi ea, puteţi citi la Lilick şi la Sibilla, care citează din ziarul Adevărul.
Tot în Adevărul am citit o interesantă relatare despre vizita lui Băsescu la Roşia Montană. Foaaaaaaaaaaarte interesantă.

vineri, 17 iulie 2009

Secret militar: fabrica de armament

-

Arma

E vilă sau e bloc?

Credeaţi că vă întreb cui aparţine această clădire nou-nouţă din cartierul bucureştean Floreasca? Nu vă întreb! :))

Mulţumesc pentru urare!

Ieri am primit noua mea carte de identitate, dar abia azi dimineaţă am observat că ea conţine o urare şi mă grăbesc să mulţumesc celor de la Evidenţa Populaţiei sau cum se cheamă biroul respectiv. Vedeţi pînă cînd e valabil documentul? În aceste condiţii, eu, născută în 1949, m-am gîndit în mod firesc la vechea urare evreiască "Să trăieşti pînă la 120 de ani!", ceea ce vă doresc tuturor.

joi, 16 iulie 2009

Paşi spre Lună


Parcă aşa se chema filmul lui Gopo, nu? Un film cu actori, nu cu celebrul său omuleţ - cred că juca şi Beligan. Filmul a fost făcut în 1963, cînd cei mai mulţi dintre cititorii mei încă nu se născuseră.
Mulţi nu erau născuţi nici în 1969, cînd, fix acum 40 de ani, a decolat spre lună Apollo 11. Patru zile mai tîrziu a aselenizat în Marea Liniştii.
Mai tîrziu s-au spus tot felul de poveşti, cum că n-ar fi fost cînd a fost şi unde a fost şi că Neil Armstrong a păşit pe nisipul din Nevada sau Arizona, nu pe Lună şi alte lucruri care ţin de teoria conspiraţiei. Cine ştie care-o fi adevărul?
Dar pentru mine rămîne de neuitat noaptea aceea în care am stat la televizor şi am văzut, comentat în direct de Andrei Bacalu, primul pas al omului pe Lună.

miercuri, 15 iulie 2009

Au învăţat "de la cel mai bun"

A, nimic nou, mi-au căzut ochii pe un afiş de-acum doi ani, cu cei care "au învăţat de la cel mai bun". Au învăţat bine!

Tată de fată

"Ma fille... ma cassette"
Molière

De ce era ieri atît de iritat tatăl fetei lu' tata? Chiar ieri, cînd micuţa independentă şi-a luat locul printre membrii Parlamentului European. Ar fi trebuit să fie fericit, să lase deoparte subiectele minore şi să dea şampanie la tot guvernu'. Cum? La remaniere nu se dă? Dar ce, asta a fost remaniere?

Foarte bine scrie despre discurs Mircea Badea, aşa că nu reiau povestea. Sau, dacă vreţi să fiţi siguri că aţi auzit bine ce-aţi auzit la televizor, puteţi citi discursul. Eu l-am citit, pentru că nu mi-a venit să cred. Nici acum, după ce am citit, nu cred.
Nu vi s-a părut că e un om care nu ştie ce spune?

marți, 14 iulie 2009

Allez, la France!

220 de ani
sau
20 de ani de la bicentenar


Le Génie de la Bastille, poză făcută de pe terasa de la Café Philo (Café des Phares) , 2004.

La Marseillaise în Casablanca

Diversiunea erotică

Un scandal diplomatico-sexual e numai bun pentru a întrerupe monotonia zilelor de vacanţă. Televiziunile, ziarele şi blogurile s-au aruncat asupra neferictului consul de la Chişninău, vinovat că, din neatenţie (sau lipsă de profesionalism), a devenit star porno.
M-a enervat insistenţa televiziunilor de a relua ad nauseam aceleaşi cadre, în timp ce în studiouri se dezbătea chestiunea: unde, cînd, cu cine, de ce.
Cum am mai spus, se întîmplă şi la case mai mari. Şi mai albe. Şi de cînd lumea. Dacă bărbaţii şi-ar ţine pantalonii încheiaţi, altfel s-ar scrie istoria, inclusiv istoria spionajului mondial. Nu văd ce rost au mirările şi văicărelile (vai, era însurat!, vai, la vîrsta lui...), singurul lucru interesant în acest caz ar fi să aflăm cine a comandat şi cui foloseşte penibila "dezvăluire". Un posibil răspuns găsim la Andrei Bădin.
Dar diversiunea şi-a atins scopul - a împins în plan secund cazul Ridzi, semnarea precipitată a acordului Nabucco (despre asta citiţi ce scrie Mordechai) şi lansarea candidaturii lui Crin Antonescu la preşedinţia României.
Aşteptăm diversiunea zilei de azi.
Vive la France!

Dacă aveţi chef de citit... /2

Un nou fragment din "Labirint obligatoriu". Puteţi să-l citiţi aici sau pe Tamada.ro

Privi sticla, era ultima, o mai bea şi pe asta, apoi... Îşi zise că, în romane, oamenii care se sinucid îşi trec în revistă toată viaţa. Înainte de a face gestul definitiv, fără îndoială. Încercă să-şi adune amintirile. Pictura, fireşte. Asta rămîne. Chiar dacă oamenii preferă tablourile clasice, figurative, iar criticii apreciază numai ceea ce se înscrie în ultima modă. Altceva? Copiii. Rămîn şi ei, băiatul la şcoala lui de muzică, iar fetiţa... Ei, ea e prea mică să priceapă. O să-i pară rău că n-a primit păpuşa Barbie. Dar din ce bani s-o fi luat? Şi ce încă? A, da. Femeile. Cu femeile a avut întotdeauna ghinion.
„Poligam sută la sută”, cum se exprimase despre el un coleg invidios, Leonard plăcea femeilor, le atrăgea, nici el nu ştia cum, pentru că nu făcea nici un efort să le cucerească. Se însurase foarte tînăr, cu o fată de vîrsta lui, frumoasă, inteligentă, cultivată, calmă, manierată. Agitat cum era şi cu capul în nori, crezuse că fata asta liniştită şi cuminte era exact ceea ce-i trebuia pentru echilibru. După şase ani şi doi copii divorţaseră. Irina nu mai putea suporta excentricităţile lui bărbatu-său, ea avea copii de crescut, ce dacă el creează, ia să nu-i mai vină cu prietenii la orice oră şi să nu se mai îmbete ca porcu’. Leonard stătuse un timp pe la prieteni, apoi se mutase în garsoniera de la etajul unsprezece, destul de spaţioasă şi de luminoasă ca să-i poată servi şi ca atelier şi dăduse sfoară în ţară că „june sunt, liber sunt, de nimeni nu depand”. Femeile îi cădeau cu uşurinţă în braţe, iar el nu se plîngea deloc că e suprasolicitat, avea mari disponibilităţi în domeniu. În afară de asta, picta şi bea, bea şi picta. Greu reuşea să vîndă vreun tablou, maniera lui nu prea plăcea. Picturile lui, îndeobşte nonfigurative, nu aveau nimic decorativ. Se deosebea de colegii lui prin sensul profund şi aproape evident al fiecărei lucrări, dar acest sens rareori era agreabil. Iar oamenii nu doresc să-şi pună pe pereţi prea multe probleme. Dar să revenim la femei. Din cînd în cînd, Leonard simţea nevoia să se îndrăgostească, să împartă cu o femeie şi altceva decît un moment de bucurie a trupului. Voia să aibă şi el o viaţă liniştită de familie. În asemenea perioade, cîte o femeie serioasă, cuminte, calmă, ordonată, echilibrată, bună gospodină, se muta în garsoniera lui şi el se simţea ca-n Paradis. Ea îl spăla, îl pieptăna, fundă roşie-i punea, îi gătea, îi apreta cămăşile, îi asculta cu răbdare şi cu un zîmbet îngăduitor poveştile, îi poza la nevoie, curăţa pensulele cu terebentină... Acest vis ferice nu dura însă niciodată mai mult de trei luni. De obicei, vinovată era Irina, fosta lui soţie, care sosea pe nepusă masă şi o dădea afară, fără menajamente, pe intrusă. Ia să-l lase în pace, omul are copii, ce dacă au divorţat, asta nu înseamnă că are voie să-şi aducă femei în casă. Leonard protesta, o înjura, dar se bucura, în sinea lui, pentru că deja se simţea plictisit de fiinţa aceea minunată şi calmă, cu care crezuse că poate trăi toată viaţa. Uneori, dacă Irina nu intervenea la timp, Leonard rezolva singur situaţia. Se îmbăta zdravăn de două-trei ori şi femeia, după ce încerca să-l aducă pe calea cea bună, renunţa şi pleca. Ce ţi-e şi cu inconştientul! Fără să vrea, fără să-şi dea seama, toate femeile cu care încerca să stea erau în genul fostei neveste. Aşa credea el că-i trebuie şi de aceea era singur. El voia linişte, nu voia complicaţii, tot ce dorea era un cadru în care să poată crea, voia, fără s-o recunoască, să fie ocrotit fără să fie controlat. Dorea de la ea liniştea pe care el n-o avea şi în ruptul capului n-ar fi mărturisit că, de fapt, nu de linişte are nevoie, mai precis nu de o linişte vecină cu plictiseala. Se ferea ca de foc de femeile impulsive, insistente, excentrice. „Nu vreau să depind de tine” îi spusese el o dată uneia care se îndrăgostise de el. Nu i se părea o persoană confortabilă. O găsea prea exaltată, prea asemănătoare lui şi credea că această combinaţie ar fi explozivă. Altminteri femeia, pe nume Adelina, îi plăcea, avea umor, îi accepta cu voioşie extravaganţele şi beţiile, plus că era roşcată. Culmea, îi înţelegea pictura. Numai că îl obliga să-şi spele singur şosetele şi să-şi coase nasturii, iar uneori îi cam critica tablourile. Nu era şi cazul destinatarei scrisorii. Constance nu-i critica decît modul de viaţă şi dezinteresul pentru bani. Pictura n-o interesa. Dar îl părăsise pe Leonard înainte ca acesta să se plictisească de ea, aşa că durerea lui era de înţeles.
Leonard puse scrisoarea într-un plic, scrise cu grijă adresa şi lipi un timbru fiscal (altceva nu găsi în sertar), apoi îl chemă pe băiatul vecinilor şi-l rugă să pună scrisoarea la cutie. Îi dădu guma de mestecat şi tot mărunţişul de pe masă. Era gata să-i dea şi prezervativele pe care scria Made in Japan/European Size, dar se răzgîndi, copilul n-avea decît 11 ani, ce să facă la vîrsta asta cu ele, mai bine să le lase pramatiei de fiu-său, la cei 15 ani ai lui sigur are o viaţă interesantă, altminteri n-ar chiuli cu atîta sîrg de la şcoală. Mai scrise o scrisoare, pe adresa fostei neveste, prin care o anunţa că-i lasă toate tablourile şi şevaletul. Lăsă plicul pe masă, o să-l găsească ea, nici o grijă.

Fragment din romanul „Labirint obligatoriu”

luni, 13 iulie 2009

Cu 11 ani în urmă, la Paris...

Ieri s-au împlinit 11 ani de la finala Cupei Mondiale de fotbal de la Paris. Meciul Franţa-Brazilia de pe Stade de France a fost precedat de o prezentare de modă Yves Saint Laurent.



Iată şi atmosfera de după meci, pe Champs Elysées:

Autorii textelor discutate la cenaclul online sunt rugaţi să ia aminte

Apelul este numai pentru acei autori care încă nu au citit la Ogrezeni, nici nu ne-au anunţat cînd pot să vină. Cele două date propuse sunt 19 iulie şi 30 august, iar autorii de la care aşteptăm veşti sunt cele trei "franţuzoaice": Aida B., Loreley, Carmen Nicoară şi "localnicii" SkyRain, Adrian Dohotaru, Andrei Scridon, Alina Apostol, Ştefan Ciobanu.
Pentru autorii deja programaţi rămîne cum am discutat, iar cei care au fost deja la Ogrezeni sunt bineveniţi oricînd ca spectatori, cu condiţia să ne anunţe din timp.

La mulţi ani, Gabi!


Azi e ziua Gabrielei Vrânceanu Firea. Suntem prietene de mulţi ani... Dar nu despre asta vreau să vă povestesc. De fapt, n-am să vă povestesc prea multe despre ea, o cunoaşteţi. Vă spun doar două noutăţi, posibil în premieră absolută :)
- aseară, la petrecerea aniversară, Gabi a dăruit fiecărui invitat un exemplar din noua ei carte, "Jurnalul unui observator", în care şi-a adunat editorialele din "Jurnalul Naţional"
- după cum spune şi în prefaţa volumului, Gabi nu va mai prezenta Observatorul de weekend al Antenei 1.
Rămîn Ştirea zilei, Săptămîna financiară, Financiarul, Felicia, Intact Advertising şi cine ştie ce va urma... "Pentru toţi care vor să lase o urmă în viaţă, există întotdeauna şi un va urma... "

Cum o cunosc eu pe Gabi, sigur există.

La mulţi ani, Gabi!

duminică, 12 iulie 2009

Adi Hădean face pe deşteptul

Aşa a zis el, pe blogul lui. Că a făcut pe deşteptul cu nişte cîrnaţi. Cu bere şi stafide. Şi cartofi la cuptor.
Ieri am verificat. Are dreptate omu'. N-am apucat să fotografiez rezultatul verificării, dar semăna foarte bine cu originalul:

Cum din motive numai de Wordpress ştiute, comentariul meu de pe blogul lui Adi Hădean a dispărut înainte să apară, iată aici concluziile:
  1. Reţeta intră în repertoriul permanent al bucătăriei mele
  2. Reţeta va intra în cartea mea de bucate, împreună cu fotografia autorului, ca să ştie toată lumea cine e de vină.

Mari aniversări

Tocmai a împlinit 150 de ani. Happy Birthday to you, Big Ben!

sâmbătă, 11 iulie 2009

Gata, m-am decis, devin serioasă!


N-am să mai scriu despre Ridzi, promit solemn, pentru că este un subiect minor, după cum s-a exprimat prezidentul Traian Băsescu. Aşa că am căutat - şi am găsit - un subiect major, despre care puteţi citi aici, deşi poza este foarte clară şi face, nu-i aşa, cît o mie de cuvinte.

vineri, 10 iulie 2009

În labirint, cu Don Juan

Iată aici încă un fragment din romanul meu "Labirint obligatoriu", apărut în 2001.

Nu ştiu de ce (adică ştiu, dar aşa vine vorba), una-două Don Juan apare în cartea mea, în viaţa mea. Fără să aibă intenţia de a zăbovi. Ce cauţi tu în cartea mea?
Constat însă că Don Juan pare, cînd apare, cam ciudat, ca persoană. Distanţă. Prestanţă. Extravaganţă. Aroganţă. Evident, inconstanţă. Toate astea nu sînt fără importanţă, dar unde e omul viu, din carne şi sînge, unde e bărbatul plin de dorinţe…
- În braţele tale.
Din cînd în cînd. Sau în braţele altor femei. Dar nu despre asta discutam. Vedeţi, eu încerc să scriu cît mai bine, mai bogat, mai modern, zău că mă străduiesc, vă rog să mă credeţi. Numai că atunci cînd să ajung şi eu la o exprimare coerentă, la un fir epic mai viguros, la un story, la un happy end, la un final apoteotic, o cădere în abis sau o înălţare spre ceruri sau măcar la nişte concluzii, la o poantă, la ceva, în fine, deci, să zicem la un punct important, ţuşti, apare Don Juan şi-mi strică exprimarea, firul, story-ul, happy-endul, finalul, căderea, înălţarea, concluziile, poanta.
- Vrei să nu mai vin?
Spuneţi şi dumneavoastră dacă astea-s condiţii de lucru pentru un romancier. Şi ne mai mirăm că nu apare romanul genial al perioadei de tranziţie.
Hai să revin, dacă mă lasă Don Juan, la fraza aceea frumoasă foc (Foooc!), aceea cu aroganţă, inconstanţă, extravaganţă, fără importanţă. Mă întrebam, mă întreb, mă tot întreb şi probabil mă voi mai întreba cum o fi şi ce-o simţi Don Juan, care există, trăieşte, dar care în cartea mea apare şi dispare ca Luna, arătîndu-ne mereu aceeaşi faţă, aceeaşi faţetă bine şlefuită, mă întrebam deci, cum e oare, cum e oare, cum arată faţa nevăzută a lui Don Juan. Într-un cuvînt, de fapt două, îmi lipseşte personajul complex, joyce-ian sau balzacian sau tolstoian sau dostoievskian sau moromeţian – personajul încărcat de gînduri şi copleşit de sentimente, întrebări, probleme, angoase… Dar este, în realitate, Don Juan un asemenea personaj? Trebuie să fie, devreme ce a devenit un mit. Sau nu trebuie? Mitul este ceva linear, construit pe o idee, una singură. În acest caz, seducţia. Don Juan este Seducătorul. Punct. Hai să zicem, punct şi virgulă.
Ajung la concluzia, deloc benefică pentru romanul meu, că Don Juan nu este un personaj complex, ci, dimpotrivă, foarte simplu. Seducătorul există sau nu, o a treia variantă se exclude. Don Juan nu are probleme de conştiinţă, rolul lui, misia lui pe Pămînt este să seducă femeile – ei, bine, chiar asta face, nimic altceva. Don Juan seduce fără efort, fără gesticulaţie, fără prea multe vorbe, prin simpla lui prezenţă. Chestia asta am mai scris-o. Mă repet, ceea ce iarăşi nu este în favoarea cărţii mele, ce să fac, dacă Don Juan, deşi mereu altul, e mereu acelaşi. Nu, nu e bine. Deşi mereu acelaşi, e mereu altul. Aşa? Sau invers?

joi, 9 iulie 2009

Primul milion

Se zice că nu e frumos să-l întrebi pe un om cum a făcut primul milion. Acest lucru se va schimba radical, accesul la tainele primului milion va deveni transparent sau măcar translucid în viitorul foarte apropiat.
Din surse apropiate de Palatul Victoria am aflat că după succesul acţiunilor guvernamentale "Prima casă" şi "Primul siloz", va urma, desigur, fără nicio legătură cu vreo campanie electorală, programul "Primul milion", în beneficiul unor tineri merituoşi. Condiţiile de creditare vor fi aceleaşi ca la cele două programe deja demarate.
Aşteptăm reportajul televizat cu primul viitor milionar sprijinit de guvern. Chiar proptit.

Două elixire

Da, am verificat în Dex, pluralul elixirului este elixire, nu elixiruri.

Primul este elixirul tinereţii fără bătrîneţe despre care scrie BBC News, descoperit pe Insula Paştelui, pretext ca să dau poza cu statuile. Substanţa cu numele de rapamycin, găsită în 1970 în solul insulei, încetineşte îmbătrînirea, deocamdată la şoarecii de laborator. Oamenii sunt sfătuiţi să mai aştepte, pentru că această substanţă anihilează imunitatea organismului.
Deci, pînă una alta, rămînem cu Elixirul dragostei, care şi-a dovedit, de două secole, eficienţa :)) În acest caz, cu Luciano Pavarotti.

Mi se suflă (din Wikipedia) că premiera operei lui Donizetti a fost în 1832, deci încă nu sunt două secole. Pe ce punem pariu că vor fi?

miercuri, 8 iulie 2009

Semn rău. Criza e mai gravă decît ni se spune

Astăzi am să-l supăr pe Chinezu (deşi detectez o oarecare ironie în titlul lui). Şi pe Manafu, pe care nu-l cunosc, nu mă cunoaşte. Şi o mulţime de oameni de bine, bloggeri de toată isprava, participanţi la o paranghelie care se cheamă Optimism 2009.
Un eveniment făcut ca la carte, cu prezentări, cu discuţii, cu pauze de cafea. Ce este optimismul, de unde vine el, cum să faci ca să-l păstrezi şi să-l dai mai departe. Cam aşa ceva. Cu participarea sau sponsorizarea sau aportul unei firme care a înfiinţat şi o ligă a optimiştilor. O firmă de pufuleţi.
Nu am nimic împotriva organizatorilor şi participanţilor, ba chiar nici pufuleţii nu mă deranjează. Dar acest eveniment dedicat optimismului - atît de serios, de bine organizat, creat de o importantă firmă de marketing - mi-a sugerat două lucruri:
  1. E clar, criza e cît casa şi nici vorbă să se îmbunătăţească lucrurile în viitorul cît de cît apropiat.
  2. Mi-a amintit - nu putea să nu-mi amintească - de o povestire a lui G.K. Chesterton, din volumul "Inocenţa Părintelui Brown". O povestire în care insolitul detectiv dezleagă misterul morţii unui om cunoscut pentru jovialitatea şi optimismul lui, un om ale cărui discursuri îi făceau pe spectatori să se tăvălească de rîs, în realitate un biet bolnav de mania sinuciderii.
E drept, pe vremea lui Chesterton nu se inventaseră pufuleţii.

marți, 7 iulie 2009

Ma(hm)urul nu şi-a făcut datoria, ma(hm)urul poate să plece

Asta putem deduce, din moment ce i s-au luat şireturile de la pantofi, după cum am aflat de la Palatul Şuţu.
Sau şi-a făcut-o? Datoria, de ea era vorba.
Sic transit...

Titlul mi l-a sugerat un comentator anonim de pe blogul lui Andrei Bădin.

Dacă aveţi chef de citit...

Şi pentru că, din motive tehnice, textul de pe Tamada.ro întîrzie să apară (pînă la urmă a apărut) , iată aici un fragment din romanul meu "Labirint obligatoriu", publicat în 2001.

Un fişier misterios care apare în calculatorul meu (C:\MyDocuments\Pictor de curte)

Draga mea iubită, ne vom despărţi pentru totdeauna... M-ai trădat, mi-ai preferat un individ oarecare, n-ai avut încredere în geniul meu! N-ai mai rezistat în modesta mea garsonieră, te-ai săturat de spaghetele mele la două tigăi, n-ai mai suportat că umblu numai în blugi şi nu-mi fac şi eu un costum, ca omu’, te-ai supărat că nu te duc la teatru şi la restaurante de lux, te-ai plictisit de prietenii mei, de beţiile mele, de nopţile petrecute în cîrciumioara din colţ, de femeile cu care mi s-a întîmplat să mă culc uneori, de pensulele şi culorile împrăştiate peste tot, care-ţi pătau rochiile, de picturile mele în care nu te recunoşteai... Dar mai ales, trebuie să recunoşti, n-ai vrut să accepţi sărăcia. Aşa că nu mă mai puteai accepta nici pe mine. Eu am vocaţia sărăciei, chiar dacă aş trăi o sută de ani, aş muri tot sărac. Sărac şi cinstit. Dar, fii pe pace, nu voi trăi o sută de ani. Nu voi mai trăi nici o sută de minute. Viaţa fără tine mi se pare un nonsens, aşa că după ce termin sticla asta de vin, o arunc pe fereastră de la etajul unsprezece şi mă arunc şi eu după ea, poate o prind...
Leonard da Vincio reciti cu atenţie scrisoarea, corectă o virgulă, înlocui două cuvinte, apoi se declară mulţumit. Îşi turnă un pahar de votcă şi examină cu îngrijorare sticla. Era aproape goală şi era ultima.
Se căută prin buzunare şi nu găsi decît ceva mărunţiş, o gumă de mestecat, un pachet de ţigări pe jumătate plin, trei batiste de hîrtie curate, în ambalajul original, vreo patru folosite, două prezervative şi un creion. Din asta nu se poate cumpăra o sticlă de votcă, trase el cu luciditate concluzia. Tablourile mele nu se vînd, nu mai pot cere împrumut de la nimeni pentru că sînt dator vîndut la toţi, ce dracu’ să fac? Poate chiar să mă arunc, aş rezolva problema. E greu să trăieşti cînd nimeni nu te înţelege. Asta e, sînt un mare neînţeles, ce rost mai am eu pe lumea asta, hai mai bine să încerc cum e pe lumea cealaltă.
Aruncă pe fereastră, cu un gest sigur şi precis, care dovedea o mare experienţă, sticla de votcă golită (în scrisoare vorbea de vin, i se părea lui mai romantic. Adevărul este că Leonard nu dispreţuia nici vinul), apoi se apropie de fereastră şi privi în jos. Sticla se spărsese pe caldarîm, noroc că nu se nimerise vreun trecător ghinionist, să-i cadă în cap. Cioburile străluceau în lumina gălbuie a becurilor cu sodiu. Leonard simţi atracţia golului, îl fascina micul cerc de cioburi aflat cu unsprezece etaje mai jos. Se ridică în mîini pe pervazul ferestrei.
În clipa aceea sună telefonul.
Dumnezeii lui de telefon! Cum paştele mă-sii să te sinucizi cînd începe să sune?
Coborî de pe pervaz pe partea camerei şi smuci receptorul.
- Da!
Era fosta lui soţie, care-i amintea că peste o săptămînă va fi ziua fetiţei, să nu uite să-i cumpere o păpuşă Barbie şi pantofi numărul 20, roşii cu şireturi albe.
Trînti telefonul de pămînt. Acesta, nesimţit, sună din nou. O fostă amantă, Linda, îl invita la vernisajul unei expoziţii de tapiserii; expoziţia era organizată de o asociaţie de femei. Înjurînd tapiseriile, femeile, asociaţiile, expoziţiile şi tot ce-i veni în minte, Leonard mai trînti o dată telefonul, care în sfîrşit pricepu aluzia şi tăcu mîlc. Se auzi, în schimb, soneria de la uşă. Era administratorul blocului. Văzuse sticla spartă pe trotuar şi, deducînd că proprietarul ei este acasă, venise să-i ceară banii pentru întreţinere. Leonard, mai liniştit deja, îi arătă mărunţişul scos din buzunare şi-i oferi un tablou, la alegere. Vecinul, om cumsecade, voi să refuze, doar n-o să pună în casă pocitaniile alea, cînd are el două tablouri, o pădure şi un apus de soare, să juri că-s adevărate. Pînă la urmă luă totuşi un tablou, unul mai mic, care reprezenta, credea el, o vază cu două flori. De fapt, era un nud, dar Leonard nu se obosi să-i explice. Oricum voia să plece din această lume în care sună telefonul şi administratorul. Acesta, gîndindu-se că poate mîzgălitura o fi avînd vreo valoare, trebuie să aibă, altfel n-ar fi apărut domnul pictor la televizor acum un an, plecă şi reveni cu o sacoşă şi cu ceva învelit într-un ziar. Scoase din sacoşă o pîine, o bucată de brînză, o jumătate de parizer, trei roşii şi o ceapă, iar din ziar o sticlă de votcă. Leonard se învioră. Viaţa părea mai suportabilă. Băură un păhărel, apoi administratorul plecă. Leonard înfulecă într-o clipă toată mîncarea, amintindu-şi cu un chiorăit de maţe că nu mai pusese nimic în gură de trei zile. Nimic solid, mai precis. Apoi se dedică sticlei de votcă, încet, temeinic, savurînd fiecare înghiţitură. Privi sticla, era ultima, o mai bea şi pe asta, apoi...

luni, 6 iulie 2009

Jurnalişti mici şi mijlocii

Rog pe prietenii mei din blogosferă să dea greutate subiectului şi să mă ridice pe culmi înalte în Zelist prin preluarea acestei, să-i zicem leapşă deşi nu e, manifestare plenară a curiozităţii chinezăreşti.
(din înţelepciunea chineză)


Nu vreau cu tot dinadinsul să-i supăr pe prietenii mei ziarişti sau să-l contrazic pe Chinezu, dar chiar nu cred că avem, la această oră, mari ziarişti. Şi a-l alege pe cel mai mare dintre cei mici şi mijlocii nu ştiu cît este de util.
Evident, am ziarişti preferaţi. Şi cred că există în România ziarişti buni, cîţiva poate chiar foarte buni. Nu neapărat dintre cei din sondajul chinezesc.
Dar este un subiect de dezbatere. Cu argumente, desigur.

duminică, 5 iulie 2009

sâmbătă, 4 iulie 2009

vineri, 3 iulie 2009

Risi e bisi. Concurs cu premii

Risi sau Ridzi...
Sau...
Ia să vedem ce idei vă vin de la titlul ăsta. De la reţete culinare la comentarii politice, tot ce aveţi chef.
Autorul sau autoarea celui mai interesant comentariu va primi un premiu.

Poetul de la Maraton

După cum ştiţi, iar dacă nu ştiţi aflaţi de aici, la noapte, de la ora 22 la 5 dimineaţa, va fi un maraton de poezie şi jazz în foaierul Teatrului de Operetă din Bucureşti. Proiectul este iniţiat şi realizat de poetul Dan Mircea Cipariu, neobosit creator de evenimente literare şi multiart. 24 de poeţi vor participa la maraton.
Pe cîţiva dintre ei i-am întîlnit azi în grădina Muzeului Literaturii Române: maratonistul din Iaşi Nichita Danilov, maratonistul din Cluj Ion Mureşan, maratonistul din Calea Victoriei Eugen Suciu, maratonista Cornelia Maria Savu. Mi s-au părut în cea mai bună formă. Era şi maratonistul Paul Vinicius, la altă masă.
Dacă vreţi să ascultaţi poezie, îi puteţi întîlni, pe ei şi pe colegii lor, cu începere de la ora 22, la Teatrul de Operetă.

joi, 2 iulie 2009

Scenariu cu licurici

Vestea ne-a dat-o Mădălina astă-noapte, o auzise la Antena 3. Dimineaţa, am citit postarea lui Lilick pe aceeaşi temă: faptul că Traian Băsescu a declinat invitaţia de a participa la receptia dedicata Zilei Independenţei SUA. Avea altceva pe agendă. Of course.
Seara, am găsit la George Şerban o concluzie interesantă şi acest filmuletz extrem de semnificativ:

Şi Roxana Iordache a observat ceea ce ea numeşte "o gafă diplomatică monumentală". Aşa este.
Citiţi şi articolul lui Andrei Bădin pe această temă.
În acelaşi timp, în tocşouri se discuta într-o veselie despre te miri ce - Ridzi, Alina Gorghiu, Boureanu... Orice altceva.

Asta m-a mirat. Chiar nu se vede ce va urma? Mie mi se pare foarte clar. Dar aşa cum văd eu lucrurile, gafa diplomatică nu este cauză, ci efect. O reacţie de frondă, infantilă şi inutilă.

De ziua ei

A fost ziua ei şi eu n-am ştiut! Chiar alaltăieri, cînd cu comisia... Ce lume rea, neînţelegătoare, s-o ancheteze chiar de ziua ei!
Dar n-am ştiut şi n-aş fi ştiut dacă nu m-aş fi apucat azi să citesc blogurile prietenilor, să văd ce postări mi-au scăpat la vremea lor. Aşa am găsit acest omagiu în versuri pe blogul lui Codeus. Nu mă apuc acum să discut valoarea artistică a poemului, pentru că nu despre asta e vorba, ci despre sentiment. Vă asigur că sentimentul este exact cel potrivit!
Cody, 'neatza!

Ziua de azi se amînă pe mîine

Acelaşi loc, aproximativ aceeaşi oră. Am aranjat cu vremea: am promisiuni ferme că nu va ploua.

Update: Deoarece se pare că restaurantul este rezervat, ne putem vedea pe terasa de la Muzeul Literaturii.

miercuri, 1 iulie 2009

Joi, întîlnire scriitori-bloggeri

Mîine, adică joi, pe la ceasuri 13, la Casa Scriitorilor.

Clubul de la Bucureşti



Dacă la prima reuniune publică a Clubului de la Bucureşti tema a fost criza mondială, cu consecinţele ei previzibile, iar orizontul de timp evocat era de 20-30 de ani, ieri, la a doua reuniune, tema a fost mai direct şi mai concret legată de România.
„România se află astăzi într-o reală criză de proiect de viitor. Este o realitate pe care nu o mai putem ocoli sau ignora”, se spune în Declaraţia de principii a Clubului de la Bucureşti.
Despre această criză a fost vorba ieri, la a doua reuniune publică a Clubului de la Bucureşti, desfăşurată, ca şi prima, la hotelul Crowne Plaza. La reuniune a participat şi preşedintele AEREC, prof. Ernesto Carpentieri, care a devenit membru de onoare al Clublui de la Bucureşti.
Tema reuniunii a fost „România şi Uniunea Europeană”. O temă vastă, abordată din diverse unghiuri - construcţia instituţională, luarea deciziilor în Uniunea Europeană după adoptarea tratatului dela Lisabona, absorbţia fondurilor comunitare, atitudinea clasei politice şi a elitei intelectuale româneşti faţă de problematica europeană, felul cum este România percepută în UE. Preşedintele Ion Iliescu, moderator al întîlnirii - alături de academicianul Răzvan Theodorescu - a vorbit despre recentul Forum Crans Montana de la Bruxelles, dedicat problematicii europene, dar şi despre necesitatea de a depăşi diferenţele ideologice şi a abandona falsele teme într-un moment cînd trebuie definite direcţiile, strategia pentru viitorul ţării. De fapt, acesta a fost numitorul comun al discuţiilor. Practic toţi vorbitorii (miniştrii Cristian Diaconescu şi Vasile Puşcaş, parlamentari Titus Corlăţean şi Petru Filip, Liviu Dragnea, preşedintele CJ Teleorman, Sorin Oprescu, primarul general al Capitalei şi alţii) au ajuns la concluzia că marea problemă de azi a României este lipsa unei strategii la nivel naţional, lipsa de viziune, absenţa unui obiectiv, a unui proiect naţional, aşa cum a fost în anii 90 aderarea la instituţiile europene şi euroatlantice. Într-un discurs remarcabil, preşedintele Emil Constantinescu a afirmat că mult hulita clasă politică este cea care a realizat integrarea euroatlantică a României şi că ar fi rolul elitelor intelectuale să dea o viziune de viitor pentru naţiune.
În ciuda caniculei, au ţinut să onoreze invitaţia preşedintelui Ion Iliescu numeroase personalităţi ale vieţii publice - politicieni, academicieni, economişti, oameni de afaceri, jurnalişti, analişti. Au fost desigur şi bloggeri, printre care prietenele noastre Matilda şi Teo.

Lena Boiangiu

N-am văzut niciun Breaking News. N-am văzut mulţimi de oameni rupîndu-şi părul de durere.
Abia acum am aflat de moartea Magdalenei Boiangiu. O cunoşteam. Nu pot să spun că eram prietene, o admiram şi ...
Nici nu sunt în stare să scriu.

Click pe poză!