Semn rău. Criza e mai gravă decît ni se spune

Astăzi am să-l supăr pe Chinezu (deşi detectez o oarecare ironie în titlul lui). Şi pe Manafu, pe care nu-l cunosc, nu mă cunoaşte. Şi o mulţime de oameni de bine, bloggeri de toată isprava, participanţi la o paranghelie care se cheamă Optimism 2009.
Un eveniment făcut ca la carte, cu prezentări, cu discuţii, cu pauze de cafea. Ce este optimismul, de unde vine el, cum să faci ca să-l păstrezi şi să-l dai mai departe. Cam aşa ceva. Cu participarea sau sponsorizarea sau aportul unei firme care a înfiinţat şi o ligă a optimiştilor. O firmă de pufuleţi.
Nu am nimic împotriva organizatorilor şi participanţilor, ba chiar nici pufuleţii nu mă deranjează. Dar acest eveniment dedicat optimismului - atît de serios, de bine organizat, creat de o importantă firmă de marketing - mi-a sugerat două lucruri:

1. E clar, criza e cît casa şi nici vorbă să se îmbunătăţească lucrurile în viitorul cît de cît apropiat.
2. Mi-a amintit - nu putea să nu-mi amintească - de o povestire a lui G.K. Chesterton, din volumul "Inocenţa Părintelui Brown". O povestire în care insolitul detectiv dezleagă misterul morţii unui om cunoscut pentru jovialitatea şi optimismul lui, un om ale cărui discursuri îi făceau pe spectatori să se tăvălească de rîs, în realitate un biet bolnav de mania sinuciderii.

E drept, pe vremea lui Chesterton nu se inventaseră pufuleţii.