Dacă aveţi chef de citit... /2

Un nou fragment din "Labirint obligatoriu". Puteţi să-l citiţi aici sau pe Tamada.ro

Privi sticla, era ultima, o mai bea şi pe asta, apoi... Îşi zise că, în romane, oamenii care se sinucid îşi trec în revistă toată viaţa. Înainte de a face gestul definitiv, fără îndoială. Încercă să-şi adune amintirile. Pictura, fireşte. Asta rămîne. Chiar dacă oamenii preferă tablourile clasice, figurative, iar criticii apreciază numai ceea ce se înscrie în ultima modă. Altceva? Copiii. Rămîn şi ei, băiatul la şcoala lui de muzică, iar fetiţa... Ei, ea e prea mică să priceapă. O să-i pară rău că n-a primit păpuşa Barbie. Dar din ce bani s-o fi luat? Şi ce încă? A, da. Femeile. Cu femeile a avut întotdeauna ghinion.
„Poligam sută la sută”, cum se exprimase despre el un coleg invidios, Leonard plăcea femeilor, le atrăgea, nici el nu ştia cum, pentru că nu făcea nici un efort să le cucerească. Se însurase foarte tînăr, cu o fată de vîrsta lui, frumoasă, inteligentă, cultivată, calmă, manierată. Agitat cum era şi cu capul în nori, crezuse că fata asta liniştită şi cuminte era exact ceea ce-i trebuia pentru echilibru. După şase ani şi doi copii divorţaseră. Irina nu mai putea suporta excentricităţile lui bărbatu-său, ea avea copii de crescut, ce dacă el creează, ia să nu-i mai vină cu prietenii la orice oră şi să nu se mai îmbete ca porcu’. Leonard stătuse un timp pe la prieteni, apoi se mutase în garsoniera de la etajul unsprezece, destul de spaţioasă şi de luminoasă ca să-i poată servi şi ca atelier şi dăduse sfoară în ţară că „june sunt, liber sunt, de nimeni nu depand”. Femeile îi cădeau cu uşurinţă în braţe, iar el nu se plîngea deloc că e suprasolicitat, avea mari disponibilităţi în domeniu. În afară de asta, picta şi bea, bea şi picta. Greu reuşea să vîndă vreun tablou, maniera lui nu prea plăcea. Picturile lui, îndeobşte nonfigurative, nu aveau nimic decorativ. Se deosebea de colegii lui prin sensul profund şi aproape evident al fiecărei lucrări, dar acest sens rareori era agreabil. Iar oamenii nu doresc să-şi pună pe pereţi prea multe probleme. Dar să revenim la femei. Din cînd în cînd, Leonard simţea nevoia să se îndrăgostească, să împartă cu o femeie şi altceva decît un moment de bucurie a trupului. Voia să aibă şi el o viaţă liniştită de familie. În asemenea perioade, cîte o femeie serioasă, cuminte, calmă, ordonată, echilibrată, bună gospodină, se muta în garsoniera lui şi el se simţea ca-n Paradis. Ea îl spăla, îl pieptăna, fundă roşie-i punea, îi gătea, îi apreta cămăşile, îi asculta cu răbdare şi cu un zîmbet îngăduitor poveştile, îi poza la nevoie, curăţa pensulele cu terebentină... Acest vis ferice nu dura însă niciodată mai mult de trei luni. De obicei, vinovată era Irina, fosta lui soţie, care sosea pe nepusă masă şi o dădea afară, fără menajamente, pe intrusă. Ia să-l lase în pace, omul are copii, ce dacă au divorţat, asta nu înseamnă că are voie să-şi aducă femei în casă. Leonard protesta, o înjura, dar se bucura, în sinea lui, pentru că deja se simţea plictisit de fiinţa aceea minunată şi calmă, cu care crezuse că poate trăi toată viaţa. Uneori, dacă Irina nu intervenea la timp, Leonard rezolva singur situaţia. Se îmbăta zdravăn de două-trei ori şi femeia, după ce încerca să-l aducă pe calea cea bună, renunţa şi pleca. Ce ţi-e şi cu inconştientul! Fără să vrea, fără să-şi dea seama, toate femeile cu care încerca să stea erau în genul fostei neveste. Aşa credea el că-i trebuie şi de aceea era singur. El voia linişte, nu voia complicaţii, tot ce dorea era un cadru în care să poată crea, voia, fără s-o recunoască, să fie ocrotit fără să fie controlat. Dorea de la ea liniştea pe care el n-o avea şi în ruptul capului n-ar fi mărturisit că, de fapt, nu de linişte are nevoie, mai precis nu de o linişte vecină cu plictiseala. Se ferea ca de foc de femeile impulsive, insistente, excentrice. „Nu vreau să depind de tine” îi spusese el o dată uneia care se îndrăgostise de el. Nu i se părea o persoană confortabilă. O găsea prea exaltată, prea asemănătoare lui şi credea că această combinaţie ar fi explozivă. Altminteri femeia, pe nume Adelina, îi plăcea, avea umor, îi accepta cu voioşie extravaganţele şi beţiile, plus că era roşcată. Culmea, îi înţelegea pictura. Numai că îl obliga să-şi spele singur şosetele şi să-şi coase nasturii, iar uneori îi cam critica tablourile. Nu era şi cazul destinatarei scrisorii. Constance nu-i critica decît modul de viaţă şi dezinteresul pentru bani. Pictura n-o interesa. Dar îl părăsise pe Leonard înainte ca acesta să se plictisească de ea, aşa că durerea lui era de înţeles.
Leonard puse scrisoarea într-un plic, scrise cu grijă adresa şi lipi un timbru fiscal (altceva nu găsi în sertar), apoi îl chemă pe băiatul vecinilor şi-l rugă să pună scrisoarea la cutie. Îi dădu guma de mestecat şi tot mărunţişul de pe masă. Era gata să-i dea şi prezervativele pe care scria Made in Japan/European Size, dar se răzgîndi, copilul n-avea decît 11 ani, ce să facă la vîrsta asta cu ele, mai bine să le lase pramatiei de fiu-său, la cei 15 ani ai lui sigur are o viaţă interesantă, altminteri n-ar chiuli cu atîta sîrg de la şcoală. Mai scrise o scrisoare, pe adresa fostei neveste, prin care o anunţa că-i lasă toate tablourile şi şevaletul. Lăsă plicul pe masă, o să-l găsească ea, nici o grijă.

Fragment din romanul „Labirint obligatoriu”