Dacă aveţi chef de citit...

Şi pentru că, din motive tehnice, textul de pe Tamada.ro întîrzie să apară (pînă la urmă a apărut) , iată aici un fragment din romanul meu "Labirint obligatoriu", publicat în 2001.

Un fişier misterios care apare în calculatorul meu (C:\MyDocuments\Pictor de curte)

Draga mea iubită, ne vom despărţi pentru totdeauna... M-ai trădat, mi-ai preferat un individ oarecare, n-ai avut încredere în geniul meu! N-ai mai rezistat în modesta mea garsonieră, te-ai săturat de spaghetele mele la două tigăi, n-ai mai suportat că umblu numai în blugi şi nu-mi fac şi eu un costum, ca omu’, te-ai supărat că nu te duc la teatru şi la restaurante de lux, te-ai plictisit de prietenii mei, de beţiile mele, de nopţile petrecute în cîrciumioara din colţ, de femeile cu care mi s-a întîmplat să mă culc uneori, de pensulele şi culorile împrăştiate peste tot, care-ţi pătau rochiile, de picturile mele în care nu te recunoşteai... Dar mai ales, trebuie să recunoşti, n-ai vrut să accepţi sărăcia. Aşa că nu mă mai puteai accepta nici pe mine. Eu am vocaţia sărăciei, chiar dacă aş trăi o sută de ani, aş muri tot sărac. Sărac şi cinstit. Dar, fii pe pace, nu voi trăi o sută de ani. Nu voi mai trăi nici o sută de minute. Viaţa fără tine mi se pare un nonsens, aşa că după ce termin sticla asta de vin, o arunc pe fereastră de la etajul unsprezece şi mă arunc şi eu după ea, poate o prind...
Leonard da Vincio reciti cu atenţie scrisoarea, corectă o virgulă, înlocui două cuvinte, apoi se declară mulţumit. Îşi turnă un pahar de votcă şi examină cu îngrijorare sticla. Era aproape goală şi era ultima.
Se căută prin buzunare şi nu găsi decît ceva mărunţiş, o gumă de mestecat, un pachet de ţigări pe jumătate plin, trei batiste de hîrtie curate, în ambalajul original, vreo patru folosite, două prezervative şi un creion. Din asta nu se poate cumpăra o sticlă de votcă, trase el cu luciditate concluzia. Tablourile mele nu se vînd, nu mai pot cere împrumut de la nimeni pentru că sînt dator vîndut la toţi, ce dracu’ să fac? Poate chiar să mă arunc, aş rezolva problema. E greu să trăieşti cînd nimeni nu te înţelege. Asta e, sînt un mare neînţeles, ce rost mai am eu pe lumea asta, hai mai bine să încerc cum e pe lumea cealaltă.
Aruncă pe fereastră, cu un gest sigur şi precis, care dovedea o mare experienţă, sticla de votcă golită (în scrisoare vorbea de vin, i se părea lui mai romantic. Adevărul este că Leonard nu dispreţuia nici vinul), apoi se apropie de fereastră şi privi în jos. Sticla se spărsese pe caldarîm, noroc că nu se nimerise vreun trecător ghinionist, să-i cadă în cap. Cioburile străluceau în lumina gălbuie a becurilor cu sodiu. Leonard simţi atracţia golului, îl fascina micul cerc de cioburi aflat cu unsprezece etaje mai jos. Se ridică în mîini pe pervazul ferestrei.
În clipa aceea sună telefonul.
Dumnezeii lui de telefon! Cum paştele mă-sii să te sinucizi cînd începe să sune?
Coborî de pe pervaz pe partea camerei şi smuci receptorul.
- Da!
Era fosta lui soţie, care-i amintea că peste o săptămînă va fi ziua fetiţei, să nu uite să-i cumpere o păpuşă Barbie şi pantofi numărul 20, roşii cu şireturi albe.
Trînti telefonul de pămînt. Acesta, nesimţit, sună din nou. O fostă amantă, Linda, îl invita la vernisajul unei expoziţii de tapiserii; expoziţia era organizată de o asociaţie de femei. Înjurînd tapiseriile, femeile, asociaţiile, expoziţiile şi tot ce-i veni în minte, Leonard mai trînti o dată telefonul, care în sfîrşit pricepu aluzia şi tăcu mîlc. Se auzi, în schimb, soneria de la uşă. Era administratorul blocului. Văzuse sticla spartă pe trotuar şi, deducînd că proprietarul ei este acasă, venise să-i ceară banii pentru întreţinere. Leonard, mai liniştit deja, îi arătă mărunţişul scos din buzunare şi-i oferi un tablou, la alegere. Vecinul, om cumsecade, voi să refuze, doar n-o să pună în casă pocitaniile alea, cînd are el două tablouri, o pădure şi un apus de soare, să juri că-s adevărate. Pînă la urmă luă totuşi un tablou, unul mai mic, care reprezenta, credea el, o vază cu două flori. De fapt, era un nud, dar Leonard nu se obosi să-i explice. Oricum voia să plece din această lume în care sună telefonul şi administratorul. Acesta, gîndindu-se că poate mîzgălitura o fi avînd vreo valoare, trebuie să aibă, altfel n-ar fi apărut domnul pictor la televizor acum un an, plecă şi reveni cu o sacoşă şi cu ceva învelit într-un ziar. Scoase din sacoşă o pîine, o bucată de brînză, o jumătate de parizer, trei roşii şi o ceapă, iar din ziar o sticlă de votcă. Leonard se învioră. Viaţa părea mai suportabilă. Băură un păhărel, apoi administratorul plecă. Leonard înfulecă într-o clipă toată mîncarea, amintindu-şi cu un chiorăit de maţe că nu mai pusese nimic în gură de trei zile. Nimic solid, mai precis. Apoi se dedică sticlei de votcă, încet, temeinic, savurînd fiecare înghiţitură. Privi sticla, era ultima, o mai bea şi pe asta, apoi...