Nici Le Monde nu mai e ce-a fost...

Migrene europene

Dacă democrația ar fi perfectă...
Dar nu este. Mai rău: uneori, votul popular naște monștri. După alegerile de la 25 mai, Europa trebuie să-și recunoască fragilitatea. Trebuie să se trateze, pentru că migrena de azi este simptomul unei grave boli epidemice.
Cauzele sunt multe - lipsa de comunicare reală între Europa instituțională și cetățenii europeni, extinderea insuficient pregătită și explicată, criza financiară, criza economică, șomajul, sărăcia, orgolii diverse, reforme impopulare... Mai sunt și altele, unele chiar mai grave, dar mă opresc, pentru că mă apucă și pe mine migrena.
Va fi foarte greu ca Europa să se vindece, să-și (re)găsească unitatea. Presiunile asupra guvernelor, mai ales în țările în care au fost votate masiv partide anti-sistem, vor fi uriașe. Care va fi răspunsul Europei? Va găsi anticorpi pentru a opri molima?

Recunosc, mi-e frică.

La mulţi ani!

Aveam doar un an şi două luni cînd s-a născut ea, la 9 mai 1950. De atunci a crescut, a devenit puternică, bogată şi frumoasă. E drept, acum are un moment mai greu, dar sunt convinsă că-şi va reveni.
La mulţi ani, Europa!

"Ce merde de pays"

Constat cu nelinişte că Terra devine o planetă din ce în ce mai puţin prietenoasă, mai puţin favorabilă vieţii. Crize, războaie, mizerie... Una dintre cauze este nepăsarea, dispreţul unor persoane aflate la guvernare faţă de cetăţeni, faţă de propria lor ţară.
Iată, de exemplu, cum se exprimă un om politic într-o discuţie cu un ziarist (citez din Le Monde): "Je suis transparent, tellement propre dans mes affaires qu'il n'y a rien qui puisse me gêner. Je ne fais rien qui puisse être considéré comme un délit. On peut dire de moi que je baise, c'est la seule chose que l'on puisse dire. Dans quelques mois je m'en vais pour m'occuper de mes oignons, ailleurs, je m'en vais de ce pays de merde qui me donne envie de vomir".
Aşa grăit-a Berlusconi. Despre Italia, ţara lui.
Dar aceeaşi atitudine faţă de propria ţară o au, nu neapărat prin ce spun, ci prin tot ce fac, şi portocaliii români în curs de înverzire, în frunte cu comandantul lor de navă.
Mă tem că şi în alte ţări se întîmplă la fel.
Pe ce planetă aş putea emigra?

Live fast, die young?

Azi dimineaţă, Lilick mi-a amintit că n-am mai postat de mult pe blog. Îmi însuşesc critica şi scriu. Deşi mi-e o lene de mă doare şi, mai ales, nu am chef.
La urma urmei, despre ce să scriu? Ce s-a întîmplat în ultimele două săptămîni? Păi... foarte multe vorbe, despre care nu am de gînd să scriu, nu mai vreau să adaug vorbelor alte vorbe. Şi nişte morţi. A murit marele poet Mircea Ivănescu, a murit marele pictor Lucian Freud, dar lumea e bulversată de moartea unei cîntăreţe. Se varsă şi se revarsă lacrimi pe feisbuc. Vai, săraca, a murit la 27 de ani! (Pergolesi, autorul primei opere bufe, "La serva padrona",  a murit la 26 de ani, dar pe vremea lui nu existau Breaking News) Sigur, îmi pare rău de ea, victimă a unui stil de viaţă pe care ea şi l-a ales. Dar îmi pare incomparabil mai rău de cei aproape 100 de tineri din Norvegia, care au murit înainte de a putea să aleagă un stil de viaţă, victime ale unui rău mai rău decît drogurile şi alcoolul, un rău care mă face să-mi doresc să emigrez pe o altă planetă. Dar ăsta e un subiect greu, prea greu pentru vară şi, desigur, prea greu pentru televiziunile româneşti, care în materie de ştiri externe nu au oameni competenţi pentru a comenta ceva mai serios decît că Berlusconi a căzut în baie. E un subiect prea greu chiar şi pentru feisbuc,  unde mulţi dintre cei 1200 de prieteni ai mei se simt în stare să comenteze orice. (Asta nu înseamnă că le dau "like").
E rău.
Mă întreb dacă mai are rost să scriu.

Ticketless & Wireless

Cu ani în urmă, am văzut piesa lui Jean Anouilh "Călător fără bagaje". Asta, recunosc, încă n-am reuşit. Dar fără bilet, da. Şi, ca să-i răspund şi aici lui GS, nu m-a prins controlorul :D
Ticketless înseamnă, e inutil să vă spun, fără bilet. Ce înseamnă asta? Cei care au zburat vreodată cu avioane low-cost ştiu. Îţi tipăreşti acasă rezervarea, o arăţi la ghişeu şi primeşti talonul de îmbarcare. La fel e şi la Thalys, acest elegant tren al navetiştilor europeni. Mai demult, adică acum patru sau cinci ani, făceai rezervarea online, apoi îţi luai biletul de la o agenţie din Paris, Bruxelles, Amsterdam, Köln sau chiar din gară, înainte de plecare. Sau, dacă voiai, puteai să-ţi printezi singur biletul. Dar era un bilet ca toate biletele. Acum s-au schimbat lucrurile, e mult mai cocofifi! Călătoreşti Ticketless. Fără bilet. Dar asta nu înseamnă că te urci în tren şi spui "Eu călătoresc fără bilet". A, nu, ca să dovedeşti că ai voie să călătoreşti fără bilet trebuie să printezi o foaie A4 sau chiar două. Ce scrie pe foaie? Că e un bilet de călător fără bilet. Sau o confirmare că ai voie să călătoreşti fără bilet. Cu o sumedenie de elemente pentru identificarea călătorului fără bilet, inclusiv un cod de bare. Şi atunci de zice că nu e bilet?


Apropo, vă aduceţi aminte de vremea cînd biletul de tren era din carton galben sau verde şi avea dimensiunile unui bilet de tramvai?

M-a obosit povestea asta cu ticketless. Cu wireless n-am ce să explic, mai bine trec la ceea ce este într-adevăr important.

Din nou live-blogging la 300 km/oră

Iar sunt în tren, ca astă-iarnă, iar îl cheamă Thalys, iar are 300 km/oră. Călătoresc ticketless şi am internet wireless. Am de ales? Ce nu e de înţeles? O, yes!
Dar e o zi nebună. M-am sculat la 5 dimineaţa - nu aveam motiv să mă scol chiar atît de devreme, dar aşa s-a întîmplat. Mătuşă-mea, care zilele trecute, sub efectul unui medicament, a dormit în neştire, azi era trează şi vioaie şi mă striga din sfert ân sfert de oră. Altă bucurie, trenul pe care trebuia să-l iau spre Köln avea întîrziere, un feroviar mi-a spus să iau alt tren, un expres regional. L-am luat. Scria pe el Köln Hbf, ceea ce înseamnă gara centrală din Köln , chiar lîngă Dom. Dar nu mergea decît pînă la o staţie mai încoace, la Deutz/Messe. De ce? Paştele lor. Asta n-a fost o înjurătură, să fie clar. E a doua zi de Paşte şi aici. Pînă la urmă am ajuns în gara unde trebuia, am urcat pe peron cu nici cinci minute înainte să tragă trenul. Adică de unde eu îmi promiteam o partidă de shopping, că aveam, teoretic, conform planului, peste o oră de pierdut în gară, iată că întîmplarea şi, cum am mai spus, Paştele lor şi-au dat mîna să nu mă lase să-mi cheltui banii.
Altfel, ce să zic, Europa arată bine de la viteza asta, e senin sau aproape, în Belgia se construieşte în draci, chiar acum am trecut pe lăngă o gară monumentală încă neterminată, undeva între Liege şi Bruxelles, ăştia par să nu fi auzit că e criză.
Aproape că am ajuns la Bruxelles, ba chiar am ajuns, acum opreşte în Gare du Midi, după care vine Parisul.

NO BĂSESCU DAY

Azi e ziua apelului simultan lansat pentru susţinerea proiectului "Mişcarea violet. NO Băsescu Day -02.04.2010". Despre proiect citiţi pe blogul violet.
Lucrurile mi se par clare. Cum am mai spus cu altă ocazie:

La movuri, cetăţeni!

Şi o poză, ca să vedeţi că avem susţinători şi la Paris:

Live blogging cu 300 km pe oră

Am plecat din Köln spre Paris. Cu Thalys, de unde scriu această postare. Şi nu e glumă: Thalys, acest tren de navetişti pentru funcţionarii europeni, merge cu 300 km pe oră şi parcurge distanţa Köln-Paris în 3 ore şi 15 minute, oprind doar de trei ori pe traseu. 
Chiar acum se pregăteşte să oprească la Aachen, alb tot de zăpada căzută peste noapte, care sclipeşte în lumina soarelui.  Şi la Köln ningea de dimineaţă cînd am ieşit din hotel, deşi ninsoarea era prevăzută abia pentru vineri. S-a grăbit. Nici alertele meteo nu mai sunt ce-au fost...
Iar prietena mea Rodica spune că la Paris e polei. Merde! Acum şi-a găsit!
Am plecat din  Aachen. Următoarea oprire, Liege.
Ora locală 11,54 - trenul intră în gara Liege-Guillemins. Am trecut din Germania în Belgia ca din sectorul 1 al Bucureştiului în sectorul 2. Şi plecăm din gară, linia de tren trece pe sub o atostradă suspendată. Conductorul apare în vagon, întrebînd dacă are nevoie cineva de rezervare de taxi la Bruxelles, următoarea oprire. Cele două stewardesse vin din nou cu căruciorul de băuturi.
UPDATE de la Paris: În restul drumului am dormit, am mîncat, am răspuns la cîteva comentarii. Cînd să mai postez ceva, se terminase bateria laptopului. Iar Paris m-a primit cu soare, deşi urmele ninsorii de dimineaţă se mai văd pe alocuri. 

Cade Sarkozy, Băsescu se menţine

Este vorba despre clasamentul liderilor europeni alcătuit de Eurotribune, pe baza răspunsurilor date de ziarişti şi analişti politici din toate ţările Uniunii Europene, acreditaţi la Bruxelles. Criteriile sunt simple şi clare: simţul leadership-ului, spirit de echipă, sinceritatea angajamentului european şi atitudinea faţă de marile sfidări ale acestui an - clima, criza financiară, piaţa internă, tratatul de la Lisabona.
Situat primul în top anul trecut, Sarkozy cade acum pe locul 9, în timp ce premierul suedez Fredrik Reinfeldt urcă de pe locul 8 pe locul 1. De remarcat poziţia bună a Angelei Merkel, prima la leadership şi a treia în clasamentul general, dar şi căderea drastică a lui Gordon Brown, de pe locul 8 pe 21 în clasamentul general. Foarte interesante sunt evoluţiile unor lideri din ţări precum Lituania, Cehia şi Irlanda.
Băsescu rămîne în coada clasamentului, de fapt cade de pe locul 24 pe 26, în schimb Berlusconi se menţine pe ultimul loc.

P.S. Am dat peste acest clasament azi dimineaţă într-o discuţie de pe Facebook (da, big surprise, Facebook nu înseamnă doar Farmville!), dar nu mai ştiu cine discuta, deci nu pot să pun linkuri :(

Lecturi de campanie

Din tot ce am citit în ultimele zile, vă recomand două texte postate ieri, unul este al Roxanei Iordache, iar celălalt al lui Adrian Năstase.
Citiţi şi ce a scris azi Mădălina Ionescu.
Şi ce spune Mordechai.

Ce vom face în următorii 5 ani? Vom rîde?

Recent, mi-am adus aminte de piesa „Dragonul” de Evgheni Şvarţ şi am recitit-o pe net, în engleză, într-o variantă apropiată de original, fără note sau interpretări, fără tentative de actualizare. Piesa, scrisă prin 1943-44, mi s-a părut, de data asta, de o profunzime pe care nici mai celebrul Orwell nu o egalează. Citiţi-o!

Există deja români care regretă perioada Ceauşescu, acea „dictatura caricaturală”, ca să reiau o sintagmă lansată de presa franceză a anilor 80. Caricaturală, dar nu mai puţin reală, nu mai puţin dictatură. Rîsul ne-a ajutat să supravieţuim, bancurile, hazul de necaz au fost supapa de siguranţă; presiunea dictaturii devenea mai suportabilă. Poate aşa sau şi aşa se explică lipsa unei disidenţe/opoziţii mai serioase la regimul Ceauşescu.

Hazul de necaz, zeflemeaua, băşcălia, mişto-ul, caterinca - şi probabil mai există sinonime pentru acest element de specific naţional chiar mai frate cu românul decît codrul - domină viaţa politică, mass-media, blogosfera. Hăhăitul prezidenţial este pretext pentru editoriale şi analize politice pline de haz, pentru tocşouri şi emisiuni satirice, pentru postări de succes pe bloguri. Hăhăitul face rating.

În locul „dictaturii caricaturale”, avem acum o democraţie nu mai puţin caricaturală, cu şanse de a deveni o nouă dictatură sau, ca să fim mai blînzi, un nou regim autoritar. Tot caricatural, se înţelege. Şi suntem complici cu toţii, de data asta. Pentru că ne lăsăm atraşi în această capcană facilă şi refuzăm temele importante, ne e teamă de orice abordare serioasă, confundăm subiectele într-adevăr importante cu cele parazitare, avem politichie în loc de politică şi ne îndreptăm spre alegeri fără un proiect de viitor pentru România, dar cu multă veselie.

Mai crede cineva dintre noi în deviza comediei clasice „Castigat ridendo mores”? Eu nu. Ca autor de comedii, pot spune că rîsul nu schimbă lumea, chiar dacă ne face să ne simţim bine, mai ales cînd rîdem de alţii. Dar cred că ar trebui să reflectăm la replica primarului din „Revizorul” lui Gogol: „De cine rîdeţi? De voi rîdeţi!”.

Lumea se întreabă, pe bloguri, ce-am mai scrie, dacă am avea un preşedinte diferit? Sau ce s-ar face televiziunile? Iar răspunsul este „Ar fi o plictiseală...”
Declar solemn, aici şi acum: vreau plictiseală! Vreau normalitate.
Mă gîndesc cu groază că ne-am putea petrece rîzînd şi următorii cinci ani.

Lecturi obligatorii

Ce voi recomanda aici nu trebuie să înlocuiască alte lecturi. Citiţi tot ce vă face plăcere, citiţi poezie, romane poliţiste, SF - tot ce aveţi chef. Şi eu voi face la fel.
Dar cînd

• se dau ordonanţe prin care guvernul poate abroga legi,
• acordul cu FMI devine o operaţiune tip "Bani pentru partid" (de fapt, pentru realegerea lui Băsescu),
• dreapta extremă, xenofobă cîştigă teren în toată Europa,
• criza devine pretext şi mijloc de îmbogăţire pentru unii, în timp ce numărul celor marginalizaţi continuă să crească,

Mi se pare de domeniul evidenţei că trebuie să citim sau să recitim cărţile din lista de mai jos:

Jonathan Swift (opere complete)
Franz Kafka (opere complete)
Bertolt Brecht (opere complete, dar mai ales "Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită")
Eugene Ionesco (opere complete, dar în primul rînd "Rinocerii")
George Orwell (opere complete)
I.L.Caragiale (opere complete)
William Golding ("Împăratul muştelor")

Dacă aveţi de propus şi alţi autori, alte cărţi, le putem adăuga pe listă. Pînă mai e timp.

Update: lista continuă cu următoarele titluri, în urma propunerilor venite de la comentatori:
Cernâşevski - ¨Ce-i de făcut¨, Lenin - ¨Un pas înainte, doi paşi înapoi¨ şi, pentru copii, varianta romaneasca Ilf&Petrov, adică Băsescu&Daniel Morar - ¨Uite flota, nu e flota¨, editie princeps. (propuse de George Şerban)
Brave New World de Aldous Huxley şi Fahrenheit 451 a lui Ray Bradbury, propuse de Casandra.
Dan Mihu propune şi el Huxley (Minunata lume nouă + Insula) si Ray Bradbury (Fahrenheit 451), dar adaugă şi Gabriel Garcia Marquez ("Toamna patriarhului")

Lista rămâne deschisă, desigur. Dar cred că ar fi bine să le citim/recitim măcar pe acestea.

Ultima zi înainte de duminică

Sunt deprimată. Iar ajung la concluzia că totul e zadarnic. Da, ştiu, există nişte oameni care au nevoie de mine şi asta mă face să rezist. Deocamdată.
Nu, nu vă speriaţi (sau nu vă bucuraţi!), n-am să-mi şterg blogul. Ce rost ar avea? La ce mi-ar ajuta? Oricum, starea mea nu este cauzată de blog. Sau de bloguri. Am mai trecut prin aşa ceva şi înainte de inventarea blogului, ba chiar şi înainte de inventarea calculatorului.
Am învăţat, de mulţi ani, că nevroza este o boală şi primul pas spre vindecare este s-o recunoşti. Asta te ajută să pui lucrurile în ordine, să le vezi proporţiile exacte - apoi iei o doză de ciocolată (neagră, obligatoriu neagră) şi gata. Trece. Pînă data viitoare.
Acum însă ciocolata nu mă ajută. Nu ştiu ce ajută. Poate votul. M-am speriat cînd am văzut acel exit-poll din Olanda, cu dreapta extremă pe locul doi. Într-o ţară tradiţional tolerantă, liniştită, bogată. Ce va fi la noi? Ce va aduce votul de mîine, după o campanie în care au trecut în prim plan aspectele marginale, frivole, folclorice, în care au zăngănit epoleţii societăţii civile şi s-a dansat independent pe ritm de manele, iar temele europene şi politica în general au fost absente? Este şi vina noastră, dar poate este şi vina Europei, care a abandonat politica în favoarea economiei. Poate că temele europene ar trebui să fie altele, mai aproape de noi. Aş vrea să cred că votul nostru de mîine ajută.

*

Dar, ca să închei într-o notă mai puţin pesimistă, vă provoc să ghiciţi cine a spus această frază - un adevăr pe care-l ştim, dar care ne uimeşte de fiecare dată.
„Oglinda e cea mai mare minciună. Ne vedem aşa cum vrem, nu cum suntem cu adevărat.”
Update: o găsiţi aici. La vîrsta ei, mi se pare cu totul remarcabil.

Alegeri europene: "Ei, aveţi puţintică răbdare!... Nu cunosc prefect eu! Eu n-am prefect! Eu am prietin!"

Aşa că o votez pe Corina Creţu, pentru că aşa sunt eu, de stînga. Şi pentru că o cunosc de aproape 20 de ani. Am fost şi colege de redacţie un timp. I-am dat şi premiul "Fără canguri" pentru Cel mai bun politician dintre bloggeri. Pe merit. Am scris şi despre cartea ei, "România europeană". Pe aceeaşi listă cu Corina mai sunt oameni pe care-i cunosc, tot de 20 de ani: Adrian Severin, Ioan Mircea Paşcu, Victor Boştinaru. Oameni pe care mă bucur să-i votez.

Dacă aş fi de dreapta, aş vota-o pe Renate Weber. O cunosc de... Cred că de vreo 40 de ani. Era copil. Sora ei mi-a fost colegă la conservator, suntem şi azi prietene. N-am mai văzut-o de cîţiva ani pe Renate, dar ştiu ce face. Şi face bine. Pe Norica Nicolai o cunosc mai puţin, dar îmi place, o consider un om politic serios. Iar pe Adina Vălean n-o cunosc personal, dar am aflat numai lucruri bune despre ea de pe bloguri sau de la televizor.

Aceştia sunt oamenii care merită votaţi duminică, după părerea mea. Oameni pentru care Parlamentul European nu înseamnă un loc călduţ şi bine plătit, ci locul unde se munceşte pentru viitorul Europei. Adică pentru noi.

M-am uitat şi pe celelalte liste. N-am găsit candidaţi pe care să-i pot recomanda. Pe unii pentru că nu-i cunosc. Pe alţii pentru că-i cunosc.

Alegeri europene /3 EBa - 16%?

Au început alegerile europene, în Marea Britanie se votează deja, aşa-i la ei, se votează joia. Tot azi se votează şi în Olanda. Majoritatea ţărilor votează însă duminică 7 iunie.
Am găsit pe France 24 o sumedenie de informaţii simpatice despre aceste alegeri, sub titlul LISTE MICI, AMBIŢII MARI.

În Suedia, Partidul Piraţilor, care militează pentru "gratuitatea schimbului de opere culturale pe Internet" are şansa de a lua 8 la sută din voturi, devenind al treilea partid din ţară.
În Lituania, "Partidul celebrităţilor", creat de realizatorul variantei locale a jocului "Vrei să fii miliardar?" şi-a dovedit deja forţa la legislativele din toamna trecută, luînd 15,1 %.
În Bavaria (Germania), Partidul Alegătorilor Liberi este condus de deputata Gabriele Pauli, cunoscută nu numai pentru că a pozat înveşmîntată în latex, ci mai ales pentru că în 2007 a propus căsătoria cu durată determinată. Şapte ani, cu drept de prelungire a contractului.
În Olanda, găsim Partidul animalelor, care se doreşte "o voce a animalelor", victime ale barbariei umane.
În Franţa, în Ile-de-France, adică în zona pariziană, candidează şi lista "Cannabis sans frontières", care militează pentru legalizarea consumului de droguri.
România este şi ea prezentă în această colecţie de ciudăţenii, prin EBa, "prima fiică" a Romaniei, creditată, susţine articolul de pe France 24, cu 16%.

16%? E vreun sondaj de care nouă nu ni s-a spus?

UPDATE: iată şi proiecţia făcută de Predict.09.eu:

Alegeri europene /2

Mai e doar o săptămînă pînă la alegeri şi m-am gîndit să fac şi eu un sondaj, să văd cu ce partide votează cititorii mei. Alături de iniţialele partidelor, le-am pus şi pe cele ale familiilor europene, ca să ştie toată lumea unde ajung, în final, voturile noastre. Înainte de a vota şi de a comenta, vă rog foarte mult să mergeţi pe blogul lui Constantin Gheorghe, unde am găsit cel mai reuşit, mai mobilizator şi mai vibrant clip electoral din această campanie! Vă asigur că nu veţi regreta :))

Happy Europe to you!

Se împlinesc azi 59 de ani de la "declaraţia Schuman", considerată actul de naştere al Uniunii Europene. La mulţi ani!
UPDATE: Despre mizeria de pe HotNews au scris foarte bine Lilick şi Moş Călifar. Am să adaug doar atît: valul de comentarii antisemite de pe HotNews demonstrează că e nevoie, în Bucureşti, de un monument al Holocaustului. Ca să nu se uite şi să nu se repete.
La mulţi ani, Europa!


Şi aici, despre România, vedeta săptămînii Europei la Nîmes (Franţa):


Iar aici, imnul Europei, cu imagini din cele 27 de ţări membre: