Live fast, die young?

Azi dimineaţă, Lilick mi-a amintit că n-am mai postat de mult pe blog. Îmi însuşesc critica şi scriu. Deşi mi-e o lene de mă doare şi, mai ales, nu am chef.
La urma urmei, despre ce să scriu? Ce s-a întîmplat în ultimele două săptămîni? Păi... foarte multe vorbe, despre care nu am de gînd să scriu, nu mai vreau să adaug vorbelor alte vorbe. Şi nişte morţi. A murit marele poet Mircea Ivănescu, a murit marele pictor Lucian Freud, dar lumea e bulversată de moartea unei cîntăreţe. Se varsă şi se revarsă lacrimi pe feisbuc. Vai, săraca, a murit la 27 de ani! (Pergolesi, autorul primei opere bufe, "La serva padrona",  a murit la 26 de ani, dar pe vremea lui nu existau Breaking News) Sigur, îmi pare rău de ea, victimă a unui stil de viaţă pe care ea şi l-a ales. Dar îmi pare incomparabil mai rău de cei aproape 100 de tineri din Norvegia, care au murit înainte de a putea să aleagă un stil de viaţă, victime ale unui rău mai rău decît drogurile şi alcoolul, un rău care mă face să-mi doresc să emigrez pe o altă planetă. Dar ăsta e un subiect greu, prea greu pentru vară şi, desigur, prea greu pentru televiziunile româneşti, care în materie de ştiri externe nu au oameni competenţi pentru a comenta ceva mai serios decît că Berlusconi a căzut în baie. E un subiect prea greu chiar şi pentru feisbuc,  unde mulţi dintre cei 1200 de prieteni ai mei se simt în stare să comenteze orice. (Asta nu înseamnă că le dau "like").
E rău.
Mă întreb dacă mai are rost să scriu.