vineri, 30 septembrie 2011

Invitaţie la Clubul Dramaturgilor

Luni, 3 octombrie, ora 18, în sala Oglinzilor de la Casa Scriitorilor - Calea Victoriei 115 - începe o nouă stagiune a Clubului Dramaturgilor.
Vor fi prezentate în spectacol-lectură două piese scurte de Liviu Lucaci: "Marusia" şi "50".
După o pauză în care vom putea bea un pahar de suc mai mult sau mai puţin fermentat, vor urma discuţii critice pe marginea textelor prezentate.
Intrarea liberă, desigur. Vine cine doreşte. Sper să doriţi! :)
Later edit:
Piesele, foarte bine scrise şi impecabil interpretate de Anca Dumitra, Liviu Romanescu, Delia Nartea şi Zoltan Butuc, au fost bine primite de exigentul public al Clubului Dramaturgilor. Iată şi o poză, courtesy of Anda Dumitrescu.

joi, 29 septembrie 2011

...Descalecă şi du-te!

Nokia. Connecting people.

Se spune că mîine beau o cafea la Piteşti...

Am aflat şi eu, de pe Facebook, că vineri la ora 14 Oana dă o cafea cu crime frişcă în Piteşti, la Cafegiu.ro. Cu lansări de carte, fireşte. Nimeni nu m-a anunţat oficial, nu ştiu cînd şi cu ce mijloc de transport voi ajunge acolo. Dar dacă aşa scrie pe Facebook, înseamnă că voi ajunge eu cumva... Aşa că mă adresez cititorilor şi fanilor mei - vă rog frumos, nu vă înghesuiţi, staţi frumos la rînd, nu-i îmbrînciţi pe cititorii şi fanii Ivonei Boitan, pe ai Monicăi Ramirez şi pe cei ai lui Bogdan Hrib. Autografe vor fi suficiente pentru toţi, locuri în cafenea mai greu, bănuiesc că toate vor fi ocupate de fanii Oanei Stoica Mujea :)

miercuri, 28 septembrie 2011

5772

Începe Anul Nou evreiesc. 5772 de ani de la facerea lumii. Despre care puteţi citi aici.
Shana Tova! Un an bun şi dulce!


Şi, dacă se poate, un an bogat... :)

luni, 26 septembrie 2011

Proză. Clubul de proză

Se reia Clubul de Proză "la formarea ideilor". Marţi, 27 septembrie, 2011, ora 17. La Muzeul Naţional al Literaturii Române. Va fi, cum spune Ştefania, prima şedinţă fără Costi... dar cu Costi...

Şi o veste pentru prietenii şi cititorii blogului lui Costi Stan. Blogul rămîne, datorită soţiei lui Costi, Cristina, care va posta texte privitoare la activitatea şi viaţa lui.

Suveniruri (2)

Paris, luna iulie 2011. Locuiam într-un hotel din Montmartre,  într-o piaţetă care pare decorul unui film despre Paris. Şi chiar a fost, nu o dată.
Iată şi fereastra mea, la primul etaj. În faţa ferestrei, un stîlp de iluminat de epocă, din cele pe care francezii le numesc reverbere. Alături e faţada unei clădiri care... dar să nu anticipăm.
 Exită şi o ţîşnitoare în piaţetă, tot de epocă. Funcţionează. Sunt şi cîteva bănci. Mai sus, strada urcă spre Place du Tertre; pe colţ e o farmacie.
 Pe alt colţ, în partea de jos a pieţei, o cafenea cu terasă.
 Uneori plouă. Sigur, la Paris plouă cam nouă luni pe an. În acest iulie am avut noroc de zile însorite, foarte rar stropite de cîte o ploicică.  Dar pe parizieni ploaia nu-i deranjează. Nici pe turişti. Pe parizieni, pentru că sunt obişnuiţi. Pe turişti, că oricum n-au ce face, trebuie să viziteze, între două avioane, tot ce e de vizitat. Mă rog, tot ce le spune ghidul că e de vizitat.
 La prima oră, e linişte ca la ţară. Noaptea însă, pînă pe la ora trei, tinerii din cartier se strîng pe o bancă şi rîd, cîntă, ţipă, fără să le pese că-i deranjează pe turişti sau pe locatarii caselor din jur. Locatarii nu se plîng, zgomotul nocturn face parte din peisaj la fel ca şi băncile, reverberele şi ţîşnitoarea. Turiştii se plîng, dar degeaba. Pe cine interesează că un american sau un neamţ scrie pe pagina de internet a hotelului "Nu mai vin la acest hotel din cauza gălăgiei nocturne". Ei, şi? Vin alţii.
Şi cum stăteam în camera mea de la primul etaj, în prima dimineaţă, pe la ora 10, am auzit o voce strigînd:
- And here is the Bateau-Lavoir!
Da, ştiam asta. Dar vocea continua cu detalii despre celebrul Bateau Lavoir, unde pe la începutul secolului trecut stăteau pictori şi poeţi săraci. Ei se numeau Pablo Picasso, Kees van Dongen, Juan Gris, Constantin Brâncuşi, Modigliani, Pierre Mac Orlan, Max Jacob. Mai erau şi alţii. Dacă vreţi să ştiţi mai multe, citiţi aici. Dar să continuăm. M-am uitat în direcţia vocii şi am văzut sub fereastra mea lume ca la miting. Sau aproape.
Din acel moment n-am mai avut linişte. Zilnic, între 10 dimineaţa şi 10 seara, cam o dată la douăzeci de minute sub fereastra mea bubuia o voce:
- Et ici c'est le Bateau-Lavoir!
N-am stat tot timpul în hotel. Mai mergeam pe unde aveam treabă.

Reveneam la hotel, voiam să mă odihnesc un pic, mă trezea o voce piţigăiată:
- Koko ni go resseki no minasama wa, batō lavoar!
Mai ieşeam pînă la Monoprix să.mi iau ceva de mîncare, în drum mai beam o cafea, mai făceam cîte o poză:


Mă întorceam în cameră şi auzeam:
- Signore e signori, ecco il Bateau-Lavoir!
Iar mai plecam, că doar nu era să stau toată ziua în hotel. Mai vedeam ce se mai pierde:


Mai intram în cîte o librărie, o galerie. Mă mai întîlneam cu prietenii.

La întoarcere, îi găseam în faţa ferestrei:
- Damy i gospoda , vot Bato-Lavoar!
Un sfert de oră mai tîrziu:
- And now, here is the Bateau-Lavoir!
După alte douăzeci de minute:
- Meine Damen und Herren, hier ist die Bateau-Lavoir!
Desigur, n-am stat numai în cartier, m-am plimbat, am mai văzut una-alta.

La întoarcere, la orice oră, auzeam o voce care striga:
- Voila, maintenant, le Bateau-Lavoir...
Iar turma de turişti tropăia cuminte în urma ghidului.
În fiecare zi, de cîteva ori, mi se repeta în diferite limbi că aici locuia Picasso în perioada roz şi aici a pictat "Domnişoarele din Avignon".
Ce era să fac?




duminică, 25 septembrie 2011

Suveniruri (1)

Inaugurez azi o nouă rubrică, intitulată, cum bine aţi observat, suveniruri. Va avea şi o etichetă, un tag, desigur.
Va fi o colecţie de suveniruri din călătoriile mele, dar nu veţi găsi aici prea multe obiecte din magazinele specializate, aflate în preajma monumentelor şi muzeelor, în gări, aeroporturi şi alte locuri frecventate de turiştii harnici. Eu nu sunt un turist harnic.
Deci, primul suvenir.
Luna iulie, Paris, căldură mare. De fapt, mijlocie. 27 de grade. Pentru parizieni e caniculă.
Mă duc la Maison de la Radio, să mă întîlnesc cu un prieten. Ajung la poarta F şi, înainte de a intra, îmi aprind o ţigară. În clădire nu se fumează, biensur. Uşile sunt străjuite de patru scrumiere ca aceasta din imagine. Nu sunt singura fumătoare, pe micul platou din faţa intrării mai fumează 7-8 persoane. Poate 15. La un moment dat observ că un individ, destul de corect îmbrăcat, demontează, rînd pe rînd, piramidele din partea superioară a scrumierelor şi le aşază pe bordura de ciment a unui spaţiu verde. O bordură lată, cam de 50 de centimetri. Goleşte pe bordură scrumierele şi răscoleşte mucurile, unele încă fumegînde, amestecate cu cenuşă. Din cînd în cînd, extrage din grămadă cîteva mucuri şi le pune într-o pungă de plastic roz transparent. Pune la loc piramidele, mai scormoneşte prin grămada de mucuri, mai alege cîteva şi le pune în pungă. Apoi face curat. Cu dosul palmei, mătură mucurile rămase pe bordură. Pe spaţiul verde. Şi pleacă. Nimeni nu pare să fi observat. Nimeni nu spune nimic.

Concurs fulger

Primul care recunoaşte statuia din imagine şi ştie unde este ea amplasată primeşte un premiu-surpriză. Încă nu ştiu ce va fi premiul, deci  va fi o surpriză şi pentru mine :)
Later edit:
Pentru că Brad Dan a şi răspuns, iată statuia văzută din alt unghi, pentru confirmare:
Premiul urmează.

vineri, 23 septembrie 2011

Centrul cultural Ogrezeni, închiderea festivă a sezonului

Am spus în titlu cam tot ce voiam să vă comunic. Duminică 25 septembrie, pe la amiază, ne vom întîlni pentru ultima dată în acest an pe covorul roşu de la Ogrezeni. Sunt invitaţi - cu rugămintea să mă anunţe din timp, adică pînă sîmbătă la prînz -, toţi participanţii la Festivalul Premiile Lili - concurenţi, membri ai juriului, bloggeri susţinători, alţi oameni de bine.

RSVP :)


luni, 19 septembrie 2011

"Sună un prieten!"


Ei, bine, azi am fost eu prietenul sunat. Direct din emisiunea cu pricina. Întîi m-a sunat o jună, care m-a rugat să stau pe lîngă telefon vreo două ore. Asta se întîmpla pe la ora 11,30. Am stat, desigur. Dar degeaba. Abia la ora 17,30 m-a sunat altcineva, care mi-a spus că prietena mea are nevoie de ajutor şi mi-a făcut legătura în emisie.

A fost o experienţă interesantă, mai ales că după ce am dat răspunsul solicitat - liniştiţi-vă, am ştiut :) -, cei din studio au uitat să închidă telefonul şi am rămas pe fir şi la următoarea întrebare. Am ştiut şi de data asta, dar nu m-a întrebat nimeni nimic. Apoi am închis.

Ceva însă m-a deranjat. Moderatorul emisiunii, cu care nu sunt prietenă nici măcar pe Facebook, îmi vorbea cu "tu". M-am obişnuit de mult cu tutuiala online, e OK, dar ca un necunoscut să mă tutuiască la telefon mi s-a părut straniu şi chiar neplăcut. Cît pe-aci să-i spun ceva, dar n-am vrut să-i stric emisiunea. Frumos din partea mea, nu?

vineri, 16 septembrie 2011

O întrebare despre fostul ministru al muncii

Crede cineva dintre cititorii acestui blog că premierul Emil Boc l-a mătrășit revocat pe Sebastian Lăzăroiu fără să fi primit ordin de la se fi consultat anterior cu președintele Băsescu?


duminică, 11 septembrie 2011

Muzică pentru azi

Beethoven, Fantezia în do major pentru pian, cor și orchestră, cu filarmonica din Berlin, solist și dirijor Daniel Baremboim.

sâmbătă, 10 septembrie 2011

Am uitat ce zi a fost azi...

11 septembrie. Sunt zece ani de cînd s-a întîmplat.

Supravieţuitorul

         Era înalt, gras şi chel, alergarea îl făcea să gîfîie, norii negri de praf îl împiedicau să vadă bine ce se întîmplă în jurul lui. Oricum, pe el îl interesa un singur lucru. Fugea, fugea ca disperatul, urmărind un impermeabil bej care alerga în faţa lui, era singurul punct de reper, încerca să se apropie, dar impermeabilul păstra aceeaşi distanţă, părea să aibă o bună condiţie fizică. La intrarea în clădire îl pierdu din vedere, apoi îl zări intrînd în casa scărilor şi porni în urmărire. Scoase pistolul şi începu să urce în goană. Simţi clădirea zguduindu-se, dar nu dădu importanţă, urca, gîfîind, abia mai rezista, îl zări, era doar la cîţiva paşi în faţa lui, ridică pistolul şi trase, exact în secunda cînd se stinse lumina. Voi să mai urce cîteva trepte, să vadă dacă a reuşit, dacă şi-a îndeplinit misiunea, i se păru chiar că-l vede pe omul în impermeabil căzut pe scări, dar o mare de oameni năvăli în jos în aceeaşi clipă. Îşi pierdu echilibrul şi căzu pe scări, oamenii nici nu-l observau, treceau peste el ca peste încă o treaptă, apoi ceva îl izbi în cap şi asta a fost ultimul lucru de care şi-ar fi amintit dacă ar fi rămas în viaţă.
 * 
        Mi-era lene să mă scol, să mă duc la baie, să mă îmbrac, apoi să cobor la micul dejun şi să aud întrebarea de fiecare dimineaţă a Joannei: “Ochiuri sau omletă?”, apoi să ies din casă, zornăind cheile, să mă urc în maşină şi să mă duc pînă la gară, să iau trenul spre Manhattan, să ajung la 9 fix în biroul de la etajul 83, să muncesc pînă la prînz, să cobor în pauza de masă la micul restaurant italian unde obişnuiesc să iau un sandviş cu pastramă şi o bere, să urc din nou în biroul meu, apoi, spre seară, întoarcerea, gara, maşina, să ajung acasă pe la şapte… Era o dimineaţă frumoasă şi senină, vara se prelungea spre o toamnă caldă în această zi de septembrie. Mi-era lene. M-am sculat, totuşi, am făcut un duş, m-am bărbierit şi, mirosind a After Shave, am coborît la micul dejun. Joanna m-a întîmpinat cu aceeaşi întrebare: “Ochiuri sau omletă?”, pe care mi-o punea zilnic de aproape cinci ani. O uram. Întrebarea, desigur. Pentru Joanna nu mai aveam de mult sentimente atît de intense. Mi-era indiferentă, ca o mobilă, cu părul ei blond, drept, cu vocea ei uşor nazală, cu viaţa ei împărţită între cumpărături la centrul comercial aflat la o milă depărtare de casă şi sala de fitness, aflată cam la aceeaşi distanţă, dar în direcţia opusă. Mai era şi televizorul, la ore fixe trebuia să fie acasă, pentru un film sau un serial. Şi cîinele, terrierul Bob, pe care, tot la ore fixe, îl scotea la plimbare. Încercasem s-o conving să-şi mai lărgească sfera preocupărilor, să se implice în vreo activitate de binefacere, sau să-şi deschidă o firmă pe Internet, dar degeaba; cumpărasem un calculator, însă ea nu învăţase nici măcar să trimită un e-mail. Nu mă deranja prea mult indolenţa ei, la începutul relaţiei noastre Joanna mă ajutase foarte mult şi încă îi mai eram recunoscător. Tocmai de aceea amînam de luni de zile să iau o hotărîre. Nu puteam să plec pur şi simplu, trebuia să vorbesc cu ea, să-i spun… ce să-i spun?... da, de pildă, să-i spun de legătura mea cu Cindy, să stabilim condiţiile divorţului… Era atît de placidă, de mulţumită în micul ei univers, încît mi-era greu să-mi imaginez cum va reacţiona. Aveam un contract prenupţial, la vremea respectivă găsisem amîndoi că e cel mai corect, ea avea ceva bani, eu mai nimic, acum era invers şi presupun că Joanna ar fi preferat să rămînă văduvă decît să divorţeze, pentru că asigurarea mea de viaţă era în favoarea ei. Uneori mi se părea că se uită straniu la mine, alteori cafeaua avea un gust ciudat… Mi se părea. Astea erau clişee, chestii clasice de roman poliţist. E drept că atunci cînd era să rămîn încuiat în camera frigorifică de la subsol am avut o mică bănuială… Dar şi ăsta era un clişeu de roman poliţist. Joanna să încerce să mă ucidă? No way. Era prea leneşă, prea lipsită de iniţiativă.
          În seara precedentă era cît pe-aci să-i spun. Începusem, clasic: „Avem ceva de discutat”, eram emoţionat, mi se uscase gura şi gulerul cămăşii mă strîngea. Nu este uşor să renunţi la un mod de viaţă. „Nu acum, că începe serialul. N-ai vrea să plimbi tu cîinele în seara asta?”. L-am luat pe Bob, mi-a lins mîna ca de obicei în timp ce-i puneam lesa şi am pornit la plimbare. Dacă tot ieşisem din casă, măcar să mă aleg şi eu cu ceva, aşa că ne-am plimbat în direcţia localului „Luna albastră”. Am băut cîteva pahare, am pus ţara la cale cu cine se întîmpla să fie pe-acolo şi cînd am ajuns acasă Joanna se culcase, iar mie îmi trecuse cheful de discutat despre divorţ. La micul dejun, între omletă şi a doua cană cu cafea, şi-a adus aminte. „Voiai să discutăm ceva”. Nu era momentul, mă sculasem tîrziu, trebuia să ajung la birou. Oricum, dimineaţa divorţul mi se părea o idee mai puţin atrăgătoare. La urma urmei, cu ce mă deranja Joanna? Puteam să-mi văd de viaţa mea şi cu ea şi fără ea... Ba chiar ar fi fost mai cuminte să nu trec printr-un divorţ... Încă somnoros, am ieşit din casă, am auzit vocea Joannei strigîndu-mi că seara are fitness, nu mă aşteaptă cu masa.
          Au fost ultimele cuvinte pe care mi le-a spus. Am condus ca un automat pînă la gară, am parcat maşina la locul obişnuit, m-am salutat cu băiatul de la parcare şi cu şeful gării, habar n-aveam cum îi chema, nici ei nu-mi ştiau numele, dar ne vedeam în fiecare zi, aşa că ne spuneam frumos bună ziua. Cu servieta în care ţineam laptopul în mînă, am intrat în gară, după ce m-am întors să controlez dacă pusesem alarma la maşină. O pusesem, dar o verificare nu strică niciodată. Pe peron nu era prea multă lume, pierdusem trenul pe care-l luam de obicei, cel mai frecventat de locuitorii din oraş care făceau naveta la New York, pentru că ajungea în partea de sud a Manhattanului pe la 9 fără un sfert, îmi fugise chiar de sub nas, nu-i nimic, ajungeam şi cu următorul. Nu era nimeni cunoscut printre cei care aşteptau trenul, ba da, uite, un grăsan cu chelie, parcă-l mai zărisem, da, la cîrciumă cu o seară înainte, o fi nou în zonă. Am urcat în tren, nu era aglomerat, am găsit un loc lîngă fereastră, în jurul meu nu vedeam pe nimeni cunoscut, nu riscam să mă atragă cineva într-o conversaţie plicticoasă, mai ales că aveam la ce să meditez. Doar că ziua era atît de frumoasă că nici să meditez nu-mi venea, ci să mă las în voia ei, a zilei, să facă ea ce-o vrea cu mine. La un moment dat trenul s-a aglomerat, lumea trecea dintr-un vagon în altul, parcă l-am zărit şi pe tipul de la cîrciumă sau poate era altul, tot aşa de gras şi de chel. Pe la 9 fără un sfert am sunat la birou, mi-a răspuns Cindy, am anunţat-o că vin mai tîrziu, să reprogrameze întîlnirea de la ora 9. Am coborît din tren cu o staţie înainte de World Trade Center. Voiam să hoinăresc puţin pe străzi, să văd New York-ul şi altfel decît în pauza de masă. Îmi plăcea uneori să-mi imaginez că sunt turist, că nu am nici o treabă, nici o responsabilitate…
           Şi atunci a început groaza. N-am văzut avioanele, am auzit doar sirenele pompierilor. Pe măsură ce mă apropiam, simţeam din ce în ce mai tare miros de fum, lumea ţipa, maşinile pompierilor goneau, mă întrebam ce s-o fi întîmplat. Eram destul de aproape, am alergat spre norul de fum, un pompier încerca să mă oprească, eu ţipam ceva, despre firma mea, despre oamenii de la etajul 83… Lifturile nu mergeau, am intrat în casa scărilor, un maţ de ciment, sordid în comparaţie cu luxul clădirii, dar ce mai conta, oricum nu vedeam nimic, era beznă. Am început să urc cît puteam de repede. Nu eram singur, în spatele meu gîfîia cineva, nu m-am întors, de ce să mă întorc, era prea întuneric să văd sau să fiu văzut, urcam, urcam cu înverşunare. Puneam mecanic piciorul pe treapta următoare, încă una, încă... un val de oameni se rostogolea în jos, nu înţelegeam de ce. Voiam să urc, dar mă împiedicam de oamenii care coborau terorizaţi pe scara întunecoasă. Brusc am simţit o nevoie îngrozitoare să urinez, urcam, treaptă cu treaptă, pe un palier am vrut să caut o toaletă, pe la etajul 8 sau poate 28, habar nu am, era numai moloz, m-am întors cu spatele la cei care coborau, nu mai puteam să mă reţin, m-am uşurat, apoi am vrut să urc din nou. M-am împiedicat, am căzut şi oamenii treceau peste mine, cineva s-a oprit, o femeie, mi-a strigat „Hei, trezeşte-te, coboară”, m-am ridicat şi am coborît odată cu ea, am ieşit din turn cu o clipă înainte de implozie. Mergeam pe stradă, prin norul greu de praf şi cenuşă, mirosea a fum şi a carne arsă, am constatat că în învălmăşeală îmi dispăruse impermeabilul şi odată cu el telefonul mobil şi un portvizit în care aveam cărţile de credit, noroc că îmi rămăsese portofelul. Şi laptopul, pe care-l purtam prins cu o cătuşă de încheietura mîinii stîngi, ca să nu mi se fure.
          Au vrut să mă suie într-o ambulanţă, m-am împotrivit, n-aveam nimic, să se ocupe de cei răniţi, eu puteam să mă descurc singur. Primul lucru de care aveam nevoie era o tărie. Am intrat într-un bar, era plin de lume, oameni ca mine, mînjiţi de funingine, unii povesteau febril cum scăpaseră, alţii voiau să ştie ce s-a întîmplat, un bărbat de vreo 45 de ani rîdea isteric, un altul plîngea, două tinere stăteau la bar şi priveau în gol, o femeie cu părul cărunt şi o fustă mini nepotrivită cu vîrsta ei şedea singură la o masă, cu capul prăbuşit în palme. Am comandat un Haig dublu, i-am cerut doamnei în vîrstă permisiunea să mă aşez, mi-a zis „Ce mai contează?” şi atunci am observat că era de fapt tînără şi roşcată, dar părul îi era îmbîcsit de cenuşă. Am dat peste cap băutura, am mai cerut una şi, ceva mai liniştit, am început să mă gîndesc la ale mele. „La ce etaj?”, mă întrerupse din meditaţie vocea roşcatei. „Ce?”, am mormăit. „La ce etaj aveaţi biroul?” „83”, am răspuns. „A, şi de ăsta s-a ales scrumul. Eu lucram la 97, noroc că ieşisem la o ţigară… Toţi ceilalţi au rămas acolo…”. „Iată un motiv să nu vă lăsaţi de fumat”, am încercat eu să glumesc. În clipa următoare am înţepenit. Toţi colegii mei, prietenii mei, Cindy… Poate totuşi, printr-un miracol…
(Mai departe scrie-n carte)

miercuri, 7 septembrie 2011

"Ce merde de pays"

Constat cu nelinişte că Terra devine o planetă din ce în ce mai puţin prietenoasă, mai puţin favorabilă vieţii. Crize, războaie, mizerie... Una dintre cauze este nepăsarea, dispreţul unor persoane aflate la guvernare faţă de cetăţeni, faţă de propria lor ţară.
Iată, de exemplu, cum se exprimă un om politic într-o discuţie cu un ziarist (citez din Le Monde): "Je suis transparent, tellement propre dans mes affaires qu'il n'y a rien qui puisse me gêner. Je ne fais rien qui puisse être considéré comme un délit. On peut dire de moi que je baise, c'est la seule chose que l'on puisse dire. Dans quelques mois je m'en vais pour m'occuper de mes oignons, ailleurs, je m'en vais de ce pays de merde qui me donne envie de vomir".
Aşa grăit-a Berlusconi. Despre Italia, ţara lui.
Dar aceeaşi atitudine faţă de propria ţară o au, nu neapărat prin ce spun, ci prin tot ce fac, şi portocaliii români în curs de înverzire, în frunte cu comandantul lor de navă.
Mă tem că şi în alte ţări se întîmplă la fel.
Pe ce planetă aş putea emigra?

Click pe poză!