Suveniruri (2)

Paris, luna iulie 2011. Locuiam într-un hotel din Montmartre,  într-o piaţetă care pare decorul unui film despre Paris. Şi chiar a fost, nu o dată.

Iată şi fereastra mea, la primul etaj. În faţa ferestrei, un stîlp de iluminat de epocă, din cele pe care francezii le numesc reverbere. Alături e faţada unei clădiri care... dar să nu anticipăm.

 Exită şi o ţîşnitoare în piaţetă, tot de epocă. Funcţionează. Sunt şi cîteva bănci. Mai sus, strada urcă spre Place du Tertre; pe colţ e o farmacie.

 Pe alt colţ, în partea de jos a pieţei, o cafenea cu terasă.

 Uneori plouă. Sigur, la Paris plouă cam nouă luni pe an. În acest iulie am avut noroc de zile însorite, foarte rar stropite de cîte o ploicică.  Dar pe parizieni ploaia nu-i deranjează. Nici pe turişti. Pe parizieni, pentru că sunt obişnuiţi. Pe turişti, că oricum n-au ce face, trebuie să viziteze, între două avioane, tot ce e de vizitat. Mă rog, tot ce le spune ghidul că e de vizitat.

 La prima oră, e linişte ca la ţară. Noaptea însă, pînă pe la ora trei, tinerii din cartier se strîng pe o bancă şi rîd, cîntă, ţipă, fără să le pese că-i deranjează pe turişti sau pe locatarii caselor din jur. Locatarii nu se plîng, zgomotul nocturn face parte din peisaj la fel ca şi băncile, reverberele şi ţîşnitoarea. Turiştii se plîng, dar degeaba. Pe cine interesează că un american sau un neamţ scrie pe pagina de internet a hotelului "Nu mai vin la acest hotel din cauza gălăgiei nocturne". Ei, şi? Vin alţii.
Şi cum stăteam în camera mea de la primul etaj, în prima dimineaţă, pe la ora 10, am auzit o voce strigînd:
- And here is the Bateau-Lavoir!
Da, ştiam asta. Dar vocea continua cu detalii despre celebrul Bateau Lavoir, unde pe la începutul secolului trecut stăteau pictori şi poeţi săraci. Ei se numeau Pablo Picasso, Kees van Dongen, Juan Gris, Constantin Brâncuşi, Modigliani, Pierre Mac Orlan, Max Jacob. Mai erau şi alţii. Dacă vreţi să ştiţi mai multe, citiţi aici. Dar să continuăm. M-am uitat în direcţia vocii şi am văzut sub fereastra mea lume ca la miting. Sau aproape.

Din acel moment n-am mai avut linişte. Zilnic, între 10 dimineaţa şi 10 seara, cam o dată la douăzeci de minute sub fereastra mea bubuia o voce:
- Et ici c'est le Bateau-Lavoir!
N-am stat tot timpul în hotel. Mai mergeam pe unde aveam treabă.

Reveneam la hotel, voiam să mă odihnesc un pic, mă trezea o voce piţigăiată:
- Koko ni go resseki no minasama wa, batō lavoar!
Mai ieşeam pînă la Monoprix să.mi iau ceva de mîncare, în drum mai beam o cafea, mai făceam cîte o poză:

Mă întorceam în cameră şi auzeam:
- Signore e signori, ecco il Bateau-Lavoir!
Iar mai plecam, că doar nu era să stau toată ziua în hotel. Mai vedeam ce se mai pierde:

Mai intram în cîte o librărie, o galerie. Mă mai întîlneam cu prietenii.

La întoarcere, îi găseam în faţa ferestrei:
- Damy i gospoda , vot Bato-Lavoar!
Un sfert de oră mai tîrziu:
- And now, here is the Bateau-Lavoir!
După alte douăzeci de minute:
- Meine Damen und Herren, hier ist die Bateau-Lavoir!

Desigur, n-am stat numai în cartier, m-am plimbat, am mai văzut una-alta.

La întoarcere, la orice oră, auzeam o voce care striga:
- Voila, maintenant, le Bateau-Lavoir...
Iar turma de turişti tropăia cuminte în urma ghidului.
În fiecare zi, de cîteva ori, mi se repeta în diferite limbi că aici locuia Picasso în perioada roz şi aici a pictat "Domnişoarele din Avignon".

Ce era să fac?