Despre textul dramatic (pentru uzul delfinului)

Adică fără vorbe care la tv sunt înlocuite cu bipuri. și fără poze pe care le blochează feisbucul. Iar cine nu a auzit/citit sintagma „ad usum delphini” să dea o raită pe la musiu guglă.
Sunt ușor defazată. Cînd toată lumea vorbea de bacalaureat, eu n-aveam chef de scris. Scriu acum, cînd toată lumea vorbește (cu aceeași competență) despre box.
Deci.
Absolvenții de liceu care nu au știut ce este un text dramatic ar merita să repete nu bacalaureatul, ci liceul. Dar cu alți profesori și alte manuale. Acest lucru fiind însă imposibil, să trecem la întrebarea următoare.
De ce nu au știut absolvenții de liceu (foarte mulți dintre ei) ce este un text dramatic? De ce au declarat unii dintre ei  că au vrut să scrie despre „O scrisoare pierdută” dar s-au gîndit că e comedie, deci nu e text dramatic?????
Absolvenții de liceu care nu au știut ce este un text dramatic nu citesc piese de teatru. (probabil nu citesc nici altceva, dar nu despre asta e vorba acum).
E foarte rău că atît de mulți absolvenți de liceu nu citesc piese de teatru (și nu știu ce este un text dramatic).
Dar nu este vina lor.
Nu mai țin minte exact în ce clasă, presupun că într-a opta (care era prima de liceu, eu am dat bacalaureatul în 1967 și eram în ultima serie cu 11 clase), prima parte a manualului de română avea o parte consistentă privind genurile literare. Nu știu dacă mai există așa ceva. La genul dramatic știu că aveam un fragment din „Antigona” de Sofocle (exemplu de tragedie antică), unul din ”Cidul” de Corneille (tragedie clasică), unul din ”Regele Lear” de Shakespeare (tragedie elizabethană), unul din ”Avarul” (comedie clasică). Mai erau și alte fragmente, am uitat care. Evident, trebuia să citim piesele în întregime, nu doar fragmentele din manual. Deși se știa că aceste texte nu vor fi printre subiectele de la bacalaureat.
Trebuie să mulțumesc autorilor de manuale din anii 60, care au găsit acest pretext - studierea genurilor literare - pentru a-i familiariza pe elevi măcar cu cîteva capodopere ale literaturii universale, într-o vreme cînd literatura universală nu era studiată în liceu. Cu aceeași ocazie, elevii din generația mea au aflat ce este textul dramatic și cred că nu au uitat nici pînă azi.
(Pentru mine a fost o nenorocire, am început să citesc teatru cu plăcerea cu care citeam romane și uite ce-am ajuns!)
Dar să revin la absolvenții de liceu care nu știu ce este un text dramatic.
Eu zic să-i iertăm. E drept, sunt ignoranți, e drept, nu citesc piese, dar nu este vina lor.
Nu sunt singurii care nu citesc piese.

• Nu citesc piese profesorii de română, că dacă ar citi, elevii lor ar ști ce este textul dramatic. 
• Nu citesc piese autorii de manuale școlare, că dacă ar citi, în manualele de română ar fi loc pentru mai mulți dramaturgi și mai multe texte dramatice.
• Nu citesc piese unii critici literari și autori de istorii ale literaturii, pentru care genul dramatic e un fel de cenușăreasă. 
• Nu citesc piese criticii de teatru, care consideră că textul dramatic nu este literatură. (Am fost de față, acum 5-6 ani, la lansarea unui volum de teatru. Cu acest prilej, două doamne, nume cunoscute în critica dramatică, au susținut că dramaturgia nu este literatură. Ceea ce i-a dat ocazia regretatului Mircea Ghițulescu să-și înceapă spiciul cerînd scoaterea din literatură a lui Shakespeare și a lui Caragiale!)
• Nu citesc piese (românești) regizorii și directorii de teatre (unii susțin că ele, piesele, nici nu există). Dacă ar citi, s-ar juca mai multe piese românești și ar afla de ele și criticii literari, și cei dramatici, și autorii de manuale, și profesorii de română. Poate chiar și elevii.

Post scriptum la lectura de la Liceul Ion Creangă

În postarea despre lectura de la Colegiul Naţional Ion Creangă am promis că vor mai urma poze. Iată-le:

Cele mai multe fotografii sunt făcute de mine, dar am împrumutat cîte una de la Horia Gârbea şi Liviu Ioan Stoiciu ca să apar şi eu în peisaj :)

Vreau să mai mulţumesc o dată doamnelor profesoare Loredana Tuchilă şi Mihaela Ştefan pentru invitaţie, dar mai ales pentru strădania lor de a-i apropia pe elevi de literatura română contemporană.

Ieri am fost la şcoală

Şcoala este Colegiul Naţional Ion Creangă şi nu m-am dus de capul meu, ca turist individual, ci în grup organizat.Organizatorul a fost Horia Gârbea, la invitaţia doamnei profesoare Mihaela Ştefan. Noi, scriitorii, am fost zece (Floarea Țuţuianu, Simona-Grazia Dima, Lucia Verona, Nicolae Prelipceanu, Lucian Vasilescu, Doina Ruşti, Daniel Bănulescu, Liviu Ioan Stoiciu, Mihail Gălăţanu, Horia Gârbea), ei, adică elevii, au fost zeci, poate chiar o sută. Noi am citit poezie şi proză, ei au ascultat, au aplaudat şi, cînd a fost cazul, au rîs.
Am citit eseul DESPRE LENE, cu mare succes. Dar cel mai mult m-a bucurat atenţia cu care au fost ascultate poemele citite de colegii mei, reacţia foarte bună a acestui public tînăr la poezia contemporană.
A fost, după părerea mea, o manifestare foarte reuşită, despre care mai găsiţi o scurtă prezentare la Horia Gârbea şi o relatare mai amplă, cu mici citate din toţi autorii care au citit, la Liviu Ioan Stoiciu. Am luat şi cîteva poze de pe blogurile lor.
Mai urmează.

Variaţiuni pe o temă de Adi Hădean

Adi Hădean a scris despre întîlnirea cu fostul lui coleg de bancă şi mi-a dat „temă de casă” să scriu şi eu pe subiectul ăsta. Mi s-a părut o idee bună, aşa că vă invit pe toţi să ne urmaţi exemplul.

Aveţi în imagine... Nu, nu despre el este vorba. Şi nu trebuie să vă fie frică de el, e ierbivor. Îl cheamă Zalmoxes robustus, este opera sculptorului canadian Brian Cooley şi va fi „plantat” în paduricea din spatele Muzeului de Geologie, vizavi de guvern, alaturi de inca trei confraţi, tot ierbivori şi tot dinosauri.
Dar dacă am ajuns la Muzeul de Geologie de pe şoseaua Kiseleff, am ajuns şi la prietena mea Antoneta, care mi-a fost colegă de şcoală, clasă şi, uneori, bancă, din clasa a cincea pînă în clasa a noua, apoi drumurile noastre s-au despărţit, ea la real, eu la uman, ea la a zecea C, eu la a zecea D. Asta se întîmpla demult, în secolul XX, la liceul Ioan Slavici din Arad, fost Moise Nicoară, în prezent Colegiul Naţional Moise Nicoară.
Anto învăţa foarte bine, era întotdeauna prima din clasă, foarte rar mi se întîmpla s-o depăşesc :) şi eram prietene nedespărţite. O dată am şi fost date afară din clasă, tot împreună, de la ora de geografie. Nici pînă azi n-am aflat cum se schimbă alizeele...
Eu voiam să devin cîntăreaţă de operă, dar între timp mi-a trecut. Anto voia să facă geologie şi asta face. Nu mai ţin minte de unde i-a venit pasiunea pentru geologie. Poate de la „Cireşarii” lui Constantin Chiriţă.
Avem şi o pasiune comună, gastronomia, dar despre asta vorbim cînd am timp să vă dau şi cîteva reţete.

De cîţiva ani nu ne vedem prea des, pentru că e veşnic ocupată, lucrează pînă seara tîrziu în fiecare zi. Cînd e în ţară. A umblat, după 1990, prin toată lumea. Ba nu, cred că în Australia n-a fost. Încă.
Acasă la ea, în loc de bibelouri, găseşti pietre: cristale de stîncă, roci ciudate, corali, fosile... miniaturale, desigur.
La locul de muncă - tot pietre, tot cristale, roci, corali, fosile, în vitrine savant luminate. Pentru că Dr. Antoneta Seghedi conduce, de cîţiva ani, Muzeul Naţional de Geologie. Are tot felul de idei năstruşnice şi se zbate să le realizeze. A făcut la muzeu un atelier de dinozauri pentru copii, tîrguri de pietre semipreţioase, expoziţii şi multe altele. Vedeţi aici.
Dar ca să revenim la dinozauri sau dinosauri, Antoneta povesteşte că în Geoparcul Dinosaurilor Tara Hategului s-au găsit resturi fosile a 9 genuri de dinosauri. Cele mai frecvente resturi sunt oase, dinţi si cuiburi cu ouă (tomografia a relevat că unele conţin embrioane); dinosaurii din Haţeg erau pitici, mai mici ca dimensiuni decât rudele lor din lume, asta indicînd faptul că in Cretacic, acum 70-65 milioane de ani, Haţegul era o insulă. Cel mai mare dinosaur de aici, de 10 m lungime, a fost numit Magyarosaurus dacus de baronul Franz Nopcsa (primul care a studiat dinosaurii de pe propria moşie). Recent a fost descoperită o reptilă zburătoare contemporană cu dinosaurii din Hateg, Hatzegopteryx tambema, al carei craniu atingea in jur de 3 m lungime. Zburătoarea nu era pitică!
Mă opresc aici şi vă invit să vizitaţi Muzeul Naţional de Geologie. Chiar merită.
Şi scrieţi şi voi despre colegii voştri de bancă.