Despre lene

Studiu aproape ştiinţific, dar nu exhaustiv

Din volumul "Fără canguri", în curs de apariţie.

- Numele meu este Bob şi sunt leneş.
- Salut, Bob!
- Bine ai venit, Bob!
- Am venit să vă împărtăşesc o mare bucurie. N-am mai lenevit de doi ani, trei luni, patru săptămîni şi două zile.
- Bravo, Bob! Suntem mîndri de tine.
Aplauze pentru Bob.
- Numele meu este Jackie. Sunt leneşă. Am reuşit să mă abţin două luni, dar aseară, în loc să mă duc să fac jogging, am stat acasă şi am zăcut pe canapea.
- Huo, Jackie! Ruşine!
Huiduieli pentru Jackie.
- Numele meu este...
M-am trezit. Ce coşmar! De la ce mi s-o fi tras? Aaa... Ştiu. Acum ştiu. M-a sunat ieri o prietenă, m-a întrebat ce mai fac, i-am spus că am scris toată ziua şi mi-a zis aprobator „A, deci ai fost hărnicuţă!” Urăsc diminutivul ăsta care rimează cu furnicuţă, urăsc furnicile cu şi fără diminutiv, urăsc hărnicia ridicată la rangul de valoare. Îmi vine să ţip. Ce să-i spun, că scriu pentru că, uite-aşa, povestirea sau piesa la care tocmai lucrez vrea să se scrie? Că mi-e o lene de mă doare, dar am un termen la care trebuie să predau textul sau cum se spune azi, un deadline? Ce-are asta cu hărnicia? Cînd scrii presat de timp nu eşti harnic, eşti o maşinărie care lucrează contra cronometru.
*
Acum cîţiva ani, nu mai ştiu exact cînd şi mi-e lene să caut data exactă, a avut loc prima convenţie internaţională a leneşilor. N-am avut onoarea să particip, probabil că organizatorii nu m-au considerat destul de leneşă. Sau le-a fost lene să-mi trimită invitaţia. Poate data viitoare. Cu ocazia acestei importante reuniuni, a fost propusă leneveala ca metodă anti-stress. Sigur că eficienţa metodei este dovedită încă de la Oblomov încoace şi chiar din vremuri mai vechi, iar această recunoaştere vine s-o confirme. Dar este prea puţin. Participanţii, probabil de lene, n-au precizat un lucru foarte important şi care mie mi se pare foarte clar, şi anume că lenea l-a creat pe om, nu munca. Nu e nevoie de nici un efort pentru a găsi argumente. Cine altul decît un leneş putea să inventeze roata? Un om harnic ar fi continuat să care cu cîrca, nici nu i-ar fi trecut prin capul lui de Homo Sapiens să născocească un instrument care să-i uşureze munca. Dar tiparul? Cred că Gutenberg a fost unul din marii leneşi ai omenirii, poate cel mai mare. Dacă era mai harnic, ar fi continuat să copieze de mînă Biblia, n-ar fi inventat o metodă de multiplicat care a dus la ceea ce ştiţi foarte bine. Dar locomotiva, automobilul, maşina de spălat rufe, telegraful, faxul, robotul de bucătărie, abacul, vaporul, calculatorul, ba chiar şi sateliţii-spioni? Nu le mai înşir pe toate, sunt cunoscute, au remarcat şi alţii rolul excepţional pe care-l are lenea în istoria invenţiilor şi a omenirii în general.
*
Lene, lenevie, leneveală, alene, leneş, lenevos – cuvinte lente, leneşe prin ele însele. În engleză avem lazy şi languid, în timp ce idle sugerează trîndăvie, iar sloth puturoşenie. În rusă este лень, ленивый, aproape ca în româneşte. Mi-e lene să caut în DEX, lene o fi de origine slavă? În italiană e pigro, pigrizia, ceea ce sună cam sprinten, în spaniolă perezoso, aproape de franţuzescul paresseux, paresse. Francezii mai au şi oisivité, trîndăvie, cu adjectivul oisif, vezi şi „L'oisif ira loger ailleurs”, tradus în româneşte „Cei leneşi plece unde vor”. Cu olandeza revenim la iniţiala l – lui, luiheid, la fel şi suedeza, cu lättja, în schimb daneza ne uluieşte cu dovenskab, mă mir că nu le e lene să-l pronunţe, sau poate danezii nu au leneşi? În cehă e lenost, în croată aproape la fel, lijenost, e clar, cuvîntul e de origine slavă. În ungureşte e lusta, lustaság, iar în germană este faul, destul de lent pentru un cuvînt de o silabă. Vezi şi proverbul Morgen, morgen, nur nicht heute, sagen alle faulen Leute.
*
Bunul renume de care se bucură hărnicia este suspect. Hărnicia este o nevroză. Lenea este o stare naturală. Leneşul zace pentru că n-are nici un motiv să se agite. Cînd are, face ce trebuie şi, cu minimum de efort, obţine maximum de performanţă. Harnicul munceşte pentru că o forţă interioară îl mînă să facă şi să dreagă, chiar dacă, la fel ca şi leneşul. Cînd în sfîrşit are, este prea obosit de agitaţia compulsivă şi inutilă anterioară, aşa că dublează efortul, iar rezultatul este mediocru.
Sigur că există şi situaţii neplăcute, cînd un leneş este în acelaşi timp şi incompetent şi/sau nepriceput, dar nu sunt mai periculoase decît cazurile de harnici incompetenţi, care pot duce la catastrofe.
Foarte important, a nu se confunda lenea cu delăsarea sau neglijenţa. Acestea sunt fenomene dăunătoare, dar ele nu provin din lene, ci din lipsă de responsabilitate, ca să nu spun iresponsabilitate. Există şi harnici neglijenţi, delăsători, neatenţi la ce fac. „Lucrează prost, e drept, dar măcar e harnic”, îi scuză colegii, îngăduitori cu cel care vrea, dar nu poate.
Pentru a vedea cărei categorii aparţineţi, puteţi face un simplu test: spuneţi în fiecare zi sau măcar la două zile „ah, abia aştept week-endul să zac” sau „De-ar veni o dată vacanţa să pot sta cu cracii în sus fără să fac nimica”? Felicitări, sunteţi probabil o persoană leneşă, chiar dacă la locul de muncă trageţi tare. Nu aţi pronunţat niciodată frazele de mai sus? Folosiţi sfîrşiturile de săptămînă şi concediile pentru a face curat în toată casa, a termina o lucrare de la birou sau a pleca în excursii obositoare? Ne pare rău, aveţi nevroză, suferiţi de hărnicie compulsivă şi nu intraţi în vederile noastre.
*
Hărnicia fără un scop bine precizat devine ridicolă. Lenea nu are nevoie de scop, ea este suficientă şi se justifică prin ea însăşi.

Harnicul autentic, sănătos, poate fi definit ca un leneş bine motivat. Este „harnic” pentru că vrea să strîngă bani, să intre la facultate, să ajungă ceva sau cineva, să-şi păstreze locul de muncă sau să obţină o promovare. În absenţa acestor motivaţii, avem de-a face cu nevroza. Compulsia. Termenul de workaholic aplicat de americani celor care muncesc de dragul de a munci, prin simetria cu alcoholic, arată clar că excesul de muncă este o nevroză ca şi excesul de băutură. Adică un viciu.
În schimb lenea, fiind o stare naturală, nu are grade de comparaţie, este un fenomen pur şi nepoluat.
*
Greierele şi furnica – oare de ce toată lumea se sperie de invaziile de furnici şi le contracarează cu mijloace ale războiului chimic, în timp ce greierii sunt lăsaţi să ţîrîie? Respectul pentru hărnicie să fie mai mic decît cel pentru „lăutari?” Nu-l mai preţuim pe La Fontaine? Ca să nu mai vorbim de protecţia animalelor.
*
Să fie foarte clar, nu mă refer la lenea patologică, simptom al unei depresii sau chiar al schizofreniei, nici la lenea indusă de medicamentele pentru tratarea unor boli grave, nu, eu vorbesc despre lenea adevărată, sinceră, voioasă, lenea naturală, liber consimţită şi liber asumată.
*
Lenea sau nelenea mai depinde şi de relaţia pe care o persoană sau alta o are cu timpul. Unii reuşesc să facă foarte multe lucruri în acelaşi timp în care alţii abia se mişcă. Se întîmplă chiar să aibă mari succese. Dar nu le-ar plăcea să li se pună eticheta de hărnicie, pentru că prea fac totul cu elan şi cu plăcere.
*
Există şi animale leneşe, ba unul din ele se numeşte chiar aşa, leneş. Este un mamifer din familia Megalonychidae sau Bradypodidae, ordinul Pilosa, subordinul Folivora, care trăieşte în jungla sud-americană, unde stă toată ziulica într-un pom, agăţat de o creangă. De lene. Deşi, la urma urmei, ce treabă are? Mîncarea îi stă oricînd la dispoziţie - se hrăneşte cu insecte, şopîrle, cadavre, muguri şi lăstari fragezi, dar mai ales şi mai mult cu frunzele unui copac din familia urzicii. Nu e vina lui că e leneş, aşa e el, are metabolismul lent, digestia poate dura şi o lună. Acest inofensiv animal arboricol este o dovadă a originii vegetale a omului. Da, omul nu se trage din hiperactiva maimuţă, cum greşit este interpretată teoria lui Darwin, ci din plante. Dar nici o legătură cu vreun „popor vegetal”. Oamenii se trag din plante indiferent de poporul căruia îi aparţin.
*
Să luăm un caz ipotetic binecunoscut. Avem un funcţionar harnic, care vine la oră fixă şi are de rezolvat anumite sarcini. Colegul lui, un funcţionar leneş, întîrzie în fiecare dimineaţă. Are acelaşi volum de muncă de efectuat ca şi harnicul. Numai că leneşul e mai eficient, lucrează mai repede şi termină totul înainte ca harnicul să fi ajuns la jumătatea strădaniilor sale de furnicuţă. Ce să facă leneşul în aceste condiţii? Să zică: „Mai daţi-mi de lucru, vreau să lucrez de două ori mai mult pentru aceeaşi leafă?”. Să fim serioşi, e leneş, nu fraier. Şi uite aşa se creează şi se distrug reputaţii, sunt promovaţi cei harnici în posturi la care toată hărnicia lor nu-i ajută să facă faţă, în timp ce leneşii...
*
De ce se află lenea şi orgoliul printre păcatele capitale? Pentru că (desigur, dacă nu e vorba, pur şi simplu, de o regretabilă eroare de traducere) la vremea cînd au fost enunţate aceste şapte păcate, era nevoie de educarea, ce zic eu, crearea unui popor de furnicuţe hărnicuţe şi tot ce ieşea din rînd trebuia eliminat. Cu biciul. Aşa a apărut cultul muncii. Acţiunea continuă. În continuare suntem judecaţi după cantitate şi nu după calitate şi eficienţă. În continuare este apreciată hărnicia artificială, indusă de bici (Este evident că hărnicia nu este o stare naturală - altminteri ce nevoie ar fi de bici?), chiar dacă biciul ia forme mai sofisticate(inclusiv prime, promovări, concedieri, dar şi zicale şi proverbe gen „Lenea e cucoană mare” sau „Leneşul mai mult aleargă şi scumpul mai mult păgubeşte”. Cărora li se răspunde cu aceeaşi monedă: „Pauzele lungi şi dese, cheia marilor succese”, „Cine-i harnic şi munceşte are tot ce vrea /Cine-i leneş şi chiuleşte are tot aşa”. Ar mai fi, dar „mi-e o lene de mă doare”...) În continuare nevroza trece drept normalitate. În continuare sunt apreciaţi cei cuminţi, ascultători, obedienţi...
- My name is Lucia...