Probleme de securitate

Din volumul "Fără canguri", în curs de apariţie.

Pe sfoară

Orice fel de şnur, sfoară, frînghie, funie şi tot ce-ar mai putea semăna cu acestea: cordoane, curele, bretele, şireturi de pantofi, chiar şi mosorele de aţă sau sculuri de lînă pentru tricotat. Cam astfel arăta lista noilor interdicţii la îmbarcare. Aşa că şirul de pasageri în drum spre avionul care avea să-i transporte peste ocean arăta destul de straniu, bărbaţi în costume elegante, dar fără cravată (am uitat, erau şi cravatele pe listă), ţinîndu-şi cu o mînă pantalonii, cu cealaltă laptopul şi şontîcăind cu grijă să nu-şi piardă pantofii văduviţi de şireturi, ca şi cum s-ar fi pregătit să intre în arest. Femeile erau mai puţin (sau mai puţin vizibil) afectate de această măsură de securitate, lipsa eşarfelor putea fi trecută cu vederea, iar faptul că le fuseseră confiscate sutienele, susceptibile şi ele de a fi folosite ca arme, nu-i afecta prea tare pe bărbaţi, preocupaţi mai mult să nu-şi piardă pantalonii.

Forfecuţele, bricegele, cutterele, iataganele, cosoarele, hangerele, pumnalele, stiletele, floretele, andrelele şi croşetele, bricele, acele de cusut, acele cu gămălie, acele pentru acupunctură, lamele de ras, pînzele de bomfaier, pionezele şi orice alte obiecte care puteau fi folosite pentru tăiat sau împuns erau de mult prohibite, ca să nu mai vorbim de lănci, suliţe, săgeţi, halebarde şi alte arme convenţionale sau mai agrarele seceri şi coase. Desigur, armele de foc erau cu străşnicie interzise, ca şi substanţele explozive sau toxice de orice fel. Nu existau însă, în mod ciudat, interdicţii pentru rachetele balistice, probabil din cauza dimensiunilor care depăşeau standardul pentru bagaje de mînă. În schimb pistoalele de jucărie, din plastic, figurau pe lista interdicţiilor.

De cînd se constatase, în urma unei tragedii cumplite care nu face obiectul acestei povestiri, că avionul este cea mai bună armă anti-zgîrie-nori, autorităţile aeroportuare şi companiile aviatice din întreaga lume se întreceau în a inventa noi şi noi măsuri de securitate, misie din cale-afară de grea, mai ales că aceleaşi companii erau datoare să ofere pasagerilor şi confortul pentru care aceştia plăteau bani grei.

Echilibrul dintre securitate şi confort devenise o temă predilectă a dezbaterilor, meselor rotunde, simpozioanelor interne şi internaţionale, specialiştii în pază şi protecţie se certau cu designerii, cu firmele de catering, cu sindicatele stewardeselor, toată lumea era de acord că trebuie făcut ceva, dar toţi ridicau din umeri şi spuneau, în cele din urmă: „Mai mult de atît nu se poate face”.

La un moment dat s-a ajuns la concluzia că unghiile lungi fac şi ele parte din categoria armelor periculoase, aşa că pasagerelor li se făcea manichiura înainte de îmbarcare. Nici bărbaţii nu erau scutiţi de control, iar aceia dintre ei care-şi lăsau o unghie lungă la degetul mic, după o veche modă, erau trimişi şi ei la manichiuristă. Două sau trei pasagere, încîntate de serviciile oferite de companie, cerură şi pedichiură. Subiectul fu discutat într-o şedinţă de consiliu. Părerile erau mai degrabă împotrivă, pentru că nu se putea cita nici un caz în care cineva să fi scos ochii altcuiva, sau să-i fi cauzat vătămări grave, cu unghiile de la picioare. Dar, cum sublinia de fiecare dată şeful securităţii aeroportului, „ei sunt întotdeauna cu un pas înaintea noastră şi ne trezim prea tîrziu ca să-i mai putem împiedica”. Argument solid, aşa că pedichiura fu votată. Ulterior, s-a adăugat şi coafura, după ce mai multe femei au dat în judecată companiile aeriene pentru crizele de depresie provocate de confiscarea agrafelor de păr, aceste arme albe atît de primejdioase.

Odată cu eşarfele şi cravatele şi din acelaşi motiv, fuseseră prohibite şi colierele, lănţişoarele, şnururile de ochelari, tot ce ar fi putut fi eventual folosit la strangulat, pe de altă parte nici inelele cu diamant nu mai puteau fi purtate la îmbarcarea în avion, inutil să explic de ce. La un moment dat, lichidele de tot felul, de la neaoşa ţuică înfundată cu cocean de porumb la sofisticate loţiuni de întinerire a pielii au intrat pe lista neagră a obiectelor interzise, alături de pasta de dinţi (periuţa nu!) şi de gelul de duş.

Se încercau tot soiul de mijloace, doar-doar vor înţelege teroriştii că trebuie să-şi caute altă armă decît avionul. O companie binecunoscută (nu-i spun numele, ca să nu se creadă că-i fac reclamă) a introdus metoda cămăşii de forţă, alta pe cea, mai blîndă, a înfăşatului. Prima metodă însemna exact ce-am spus, adică pasagerii erau legaţi în cămaşă de forţă la îmbarcare, iar la sosire eliberaţi (se încercase, pentru foarte scurt timp, o versiune mai dură, cu cătuşe, dar s-a renunţat pentru că pasagerii, deşi dispuşi să îndure multe pentru propria lor securitate, nu acceptau totuşi să fie duşi la avion ca nişte răufăcători). Înfăşatul era o metodă şi mai puţin agresivă decît cămaşa de forţă, bărbaţii purtau pampers şi nimic mai mult, în timp ce femeile erau ambalate în acelaşi material, dar la dimensiuni care să asigure decenţa. Această metodă, oricît de ciudat ar părea, se dovedi cea mai eficientă, iar numărul actelor de piraterie aeriană scăzu drastic, aşa că fu adoptată de toate companiile. Acum a călători cu avionul însemna chiar destindere, desprindere de cele pămînteşti în toate sensurile. Pînă în ziua în care unei stewardesse i se păru ciudat că mai mulţi pasageri, care şedeau în diferite părţi ale avionului, aveau pe umărul stîng acelaşi tatuaj. Se ascunse în cabina ei şi telefonă la sol constatarea. I se comunică de acolo că e vorba de o echipă de caratişti, băieţi buni, nu obiectaseră deloc cînd li se confiscaseră centurile. Am putut să vă relatez toate astea numai pentru că respectiva discuţie, înregistrată, a fost apoi folosită ca probă în anchetă.
(va urma)