Se afișează postările cu eticheta istorie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta istorie. Afișați toate postările

miercuri, 16 octombrie 2013

O lecţie de medicină legală şi ceva nou despre Bond. James Bond.

 Văd că Horia Gârbea scrie pe larg şi cu multe citate despre noua lui traducere (aici, împreună cu Ioana Diaconescu) din Shakespeare, "Antoniu şi Cleopatra". Bine face! Mai ales că mă stimulează şi pe mine să scriu despre piesa "Henric al VI-lea, partea a doua", tradusă de mine. Cele două piese vor apărea, împreună cu "Henric al VI-lea, partea a treia", tradusă tot de Horia, la editura Tracus Arte, în volumul VII al ediţiei coordonate de George Volceanov.
Înainte de a mă apuca de traducerea lui 2HVI, am avut unele reticenţe. Piesele istorice nu prea sunt pasiunea mea. Dar pe măsură ce avansam cu lucrul, textul îmi plăcea tot mai mult. Piesă istorică? Da, e drept, e vorba despre un capitol important din istoria Angliei, numai că Shakespeare se purta cu cronologia evenimentelor sau vîrstele (uneori şi caracterul) personajelor cam la fel ca unii jurnalişti de azi, adică fără să dea doi bani pe exactitatea informaţiilor. Dar, sigur, scria mai bine decît suszişii jurnalişti. Incomparabil.
Deci, o piesă aproximativ istorică, dar mai ales politică şi, pe alocuri, chiar poliţistă. Intrigi de curte, facţiuni, procese cu martori mincinoşi şi dovezi fabricate, asasinate politice, revolte populare bine orchestrate, trădări, prigonirea intelectualilor, ucigaşi plătiţi - totul pentru a lua şi a păstra puterea. Vi se pare cunoscut?
Dar spuneam că e o piesă oarecum poliţistă. Iată un fragment din actul III, după uciderea ducelui de Gloucester:
WARWICK:               Cum sigur sunt c-am să ajung în Rai,
Alături de Isus, ce s-a jertfit,
Ca să ne scape de-un blestem divin,
La fel cred că pe bunul nostru duce
L-a omorât o mână criminală.
SUFFOLK:                              Ce groaznic jurământ şi ce limbaj
De lemn! Ai şi dovezi pentru ce-ai spus?
WARWICK:               Vedeţi că are sânge în obraji.
Cei morţi de moarte bună – şi-am văzut
Destui – au chipul palid, cenuşiu,
Fără un pic de sânge, ce-i atras
De inimă spre ea în timp ce luptă
Cu moartea. Şi, cu ea odat’ îngheaţă,
Nu urcă în obraji, îmbujorându-i.
Dar, iată, chipul lui e negru, plin
De sânge, ochii-afară-s din orbite,
Holbaţi precum ai unui spânzurat;
Şi părul i s-a ridicat măciucă,
Nările-i s-au lărgit în timpul luptei,
Iar mâinile de trup departe-s, parcă
S-ar fi zbătut şi-a fost ţinut cu forţa.
I s-a lipit şi părul de cearşaf,
Iar barba-i îngrijită s-a-ncâlcit,
Ca grâul în furtună şi s-a rupt.
E clar c-a fost asasinat aici
Şi toate-aceste semne sunt dovezi.
SUFFOLK:                              Dar, Warwick, cin’ să-l fi ucis pe duce?
Era în paza mea şi-a lui Beaufort;
Şi nu cred că noi suntem ucigaşi.
WARWICK:               Dar îi eraţi duşmani voi, amândoi,
Şi se afla în paza voastră chiar.
Probabil că nu l-aţi tratat ca prieten
Şi-i foarte clar c-a dat peste-un duşman. 
MARGARETA:                      Ai suspiciuni că nobilii aceştia
Sunt vinovaţi de moartea ducelui?
WARWICK:              De vezi o juncă moartă, sângerândă,
Şi-alături măcelarul c-un satâr,
Nu-l bănuieşti că el a omorât-o?
Şi, de găseşti o potârniche-n cuib
De uliu, nu te-ntrebi cum a murit,
Chiar dacă uliul n-are sânge-n cioc?
Şi tragedia asta e suspectă.


Iar în încheiere, să vorbim despre Cade, John Cade, şeful rebelilor, care îl răsplăteşte astfel pe măcelarul Dick din Ashford pentru faptele lui de vitejie:
CADE: În faţa ta cădeau ca oile şi boii şi tu te purtai ca-n abatorul tău; pentru asta, te voi răsplăti, şi-anume, postul Paştelui va fi de două ori mai lung decât este; iar tu vei avea autorizaţie de ucis pentru nouă’ ş’ nouă de capete.
Autorizaţie de ucis. În original, Licence to kill. De aici a luat Ian Fleming expresia pentru Bond, James Bond.

Înţelegeţi de ce-mi place să traduc Shakespeare?

sâmbătă, 10 septembrie 2011

Am uitat ce zi a fost azi...

11 septembrie. Sunt zece ani de cînd s-a întîmplat.

Supravieţuitorul

         Era înalt, gras şi chel, alergarea îl făcea să gîfîie, norii negri de praf îl împiedicau să vadă bine ce se întîmplă în jurul lui. Oricum, pe el îl interesa un singur lucru. Fugea, fugea ca disperatul, urmărind un impermeabil bej care alerga în faţa lui, era singurul punct de reper, încerca să se apropie, dar impermeabilul păstra aceeaşi distanţă, părea să aibă o bună condiţie fizică. La intrarea în clădire îl pierdu din vedere, apoi îl zări intrînd în casa scărilor şi porni în urmărire. Scoase pistolul şi începu să urce în goană. Simţi clădirea zguduindu-se, dar nu dădu importanţă, urca, gîfîind, abia mai rezista, îl zări, era doar la cîţiva paşi în faţa lui, ridică pistolul şi trase, exact în secunda cînd se stinse lumina. Voi să mai urce cîteva trepte, să vadă dacă a reuşit, dacă şi-a îndeplinit misiunea, i se păru chiar că-l vede pe omul în impermeabil căzut pe scări, dar o mare de oameni năvăli în jos în aceeaşi clipă. Îşi pierdu echilibrul şi căzu pe scări, oamenii nici nu-l observau, treceau peste el ca peste încă o treaptă, apoi ceva îl izbi în cap şi asta a fost ultimul lucru de care şi-ar fi amintit dacă ar fi rămas în viaţă.
 * 
        Mi-era lene să mă scol, să mă duc la baie, să mă îmbrac, apoi să cobor la micul dejun şi să aud întrebarea de fiecare dimineaţă a Joannei: “Ochiuri sau omletă?”, apoi să ies din casă, zornăind cheile, să mă urc în maşină şi să mă duc pînă la gară, să iau trenul spre Manhattan, să ajung la 9 fix în biroul de la etajul 83, să muncesc pînă la prînz, să cobor în pauza de masă la micul restaurant italian unde obişnuiesc să iau un sandviş cu pastramă şi o bere, să urc din nou în biroul meu, apoi, spre seară, întoarcerea, gara, maşina, să ajung acasă pe la şapte… Era o dimineaţă frumoasă şi senină, vara se prelungea spre o toamnă caldă în această zi de septembrie. Mi-era lene. M-am sculat, totuşi, am făcut un duş, m-am bărbierit şi, mirosind a After Shave, am coborît la micul dejun. Joanna m-a întîmpinat cu aceeaşi întrebare: “Ochiuri sau omletă?”, pe care mi-o punea zilnic de aproape cinci ani. O uram. Întrebarea, desigur. Pentru Joanna nu mai aveam de mult sentimente atît de intense. Mi-era indiferentă, ca o mobilă, cu părul ei blond, drept, cu vocea ei uşor nazală, cu viaţa ei împărţită între cumpărături la centrul comercial aflat la o milă depărtare de casă şi sala de fitness, aflată cam la aceeaşi distanţă, dar în direcţia opusă. Mai era şi televizorul, la ore fixe trebuia să fie acasă, pentru un film sau un serial. Şi cîinele, terrierul Bob, pe care, tot la ore fixe, îl scotea la plimbare. Încercasem s-o conving să-şi mai lărgească sfera preocupărilor, să se implice în vreo activitate de binefacere, sau să-şi deschidă o firmă pe Internet, dar degeaba; cumpărasem un calculator, însă ea nu învăţase nici măcar să trimită un e-mail. Nu mă deranja prea mult indolenţa ei, la începutul relaţiei noastre Joanna mă ajutase foarte mult şi încă îi mai eram recunoscător. Tocmai de aceea amînam de luni de zile să iau o hotărîre. Nu puteam să plec pur şi simplu, trebuia să vorbesc cu ea, să-i spun… ce să-i spun?... da, de pildă, să-i spun de legătura mea cu Cindy, să stabilim condiţiile divorţului… Era atît de placidă, de mulţumită în micul ei univers, încît mi-era greu să-mi imaginez cum va reacţiona. Aveam un contract prenupţial, la vremea respectivă găsisem amîndoi că e cel mai corect, ea avea ceva bani, eu mai nimic, acum era invers şi presupun că Joanna ar fi preferat să rămînă văduvă decît să divorţeze, pentru că asigurarea mea de viaţă era în favoarea ei. Uneori mi se părea că se uită straniu la mine, alteori cafeaua avea un gust ciudat… Mi se părea. Astea erau clişee, chestii clasice de roman poliţist. E drept că atunci cînd era să rămîn încuiat în camera frigorifică de la subsol am avut o mică bănuială… Dar şi ăsta era un clişeu de roman poliţist. Joanna să încerce să mă ucidă? No way. Era prea leneşă, prea lipsită de iniţiativă.
          În seara precedentă era cît pe-aci să-i spun. Începusem, clasic: „Avem ceva de discutat”, eram emoţionat, mi se uscase gura şi gulerul cămăşii mă strîngea. Nu este uşor să renunţi la un mod de viaţă. „Nu acum, că începe serialul. N-ai vrea să plimbi tu cîinele în seara asta?”. L-am luat pe Bob, mi-a lins mîna ca de obicei în timp ce-i puneam lesa şi am pornit la plimbare. Dacă tot ieşisem din casă, măcar să mă aleg şi eu cu ceva, aşa că ne-am plimbat în direcţia localului „Luna albastră”. Am băut cîteva pahare, am pus ţara la cale cu cine se întîmpla să fie pe-acolo şi cînd am ajuns acasă Joanna se culcase, iar mie îmi trecuse cheful de discutat despre divorţ. La micul dejun, între omletă şi a doua cană cu cafea, şi-a adus aminte. „Voiai să discutăm ceva”. Nu era momentul, mă sculasem tîrziu, trebuia să ajung la birou. Oricum, dimineaţa divorţul mi se părea o idee mai puţin atrăgătoare. La urma urmei, cu ce mă deranja Joanna? Puteam să-mi văd de viaţa mea şi cu ea şi fără ea... Ba chiar ar fi fost mai cuminte să nu trec printr-un divorţ... Încă somnoros, am ieşit din casă, am auzit vocea Joannei strigîndu-mi că seara are fitness, nu mă aşteaptă cu masa.
          Au fost ultimele cuvinte pe care mi le-a spus. Am condus ca un automat pînă la gară, am parcat maşina la locul obişnuit, m-am salutat cu băiatul de la parcare şi cu şeful gării, habar n-aveam cum îi chema, nici ei nu-mi ştiau numele, dar ne vedeam în fiecare zi, aşa că ne spuneam frumos bună ziua. Cu servieta în care ţineam laptopul în mînă, am intrat în gară, după ce m-am întors să controlez dacă pusesem alarma la maşină. O pusesem, dar o verificare nu strică niciodată. Pe peron nu era prea multă lume, pierdusem trenul pe care-l luam de obicei, cel mai frecventat de locuitorii din oraş care făceau naveta la New York, pentru că ajungea în partea de sud a Manhattanului pe la 9 fără un sfert, îmi fugise chiar de sub nas, nu-i nimic, ajungeam şi cu următorul. Nu era nimeni cunoscut printre cei care aşteptau trenul, ba da, uite, un grăsan cu chelie, parcă-l mai zărisem, da, la cîrciumă cu o seară înainte, o fi nou în zonă. Am urcat în tren, nu era aglomerat, am găsit un loc lîngă fereastră, în jurul meu nu vedeam pe nimeni cunoscut, nu riscam să mă atragă cineva într-o conversaţie plicticoasă, mai ales că aveam la ce să meditez. Doar că ziua era atît de frumoasă că nici să meditez nu-mi venea, ci să mă las în voia ei, a zilei, să facă ea ce-o vrea cu mine. La un moment dat trenul s-a aglomerat, lumea trecea dintr-un vagon în altul, parcă l-am zărit şi pe tipul de la cîrciumă sau poate era altul, tot aşa de gras şi de chel. Pe la 9 fără un sfert am sunat la birou, mi-a răspuns Cindy, am anunţat-o că vin mai tîrziu, să reprogrameze întîlnirea de la ora 9. Am coborît din tren cu o staţie înainte de World Trade Center. Voiam să hoinăresc puţin pe străzi, să văd New York-ul şi altfel decît în pauza de masă. Îmi plăcea uneori să-mi imaginez că sunt turist, că nu am nici o treabă, nici o responsabilitate…
           Şi atunci a început groaza. N-am văzut avioanele, am auzit doar sirenele pompierilor. Pe măsură ce mă apropiam, simţeam din ce în ce mai tare miros de fum, lumea ţipa, maşinile pompierilor goneau, mă întrebam ce s-o fi întîmplat. Eram destul de aproape, am alergat spre norul de fum, un pompier încerca să mă oprească, eu ţipam ceva, despre firma mea, despre oamenii de la etajul 83… Lifturile nu mergeau, am intrat în casa scărilor, un maţ de ciment, sordid în comparaţie cu luxul clădirii, dar ce mai conta, oricum nu vedeam nimic, era beznă. Am început să urc cît puteam de repede. Nu eram singur, în spatele meu gîfîia cineva, nu m-am întors, de ce să mă întorc, era prea întuneric să văd sau să fiu văzut, urcam, urcam cu înverşunare. Puneam mecanic piciorul pe treapta următoare, încă una, încă... un val de oameni se rostogolea în jos, nu înţelegeam de ce. Voiam să urc, dar mă împiedicam de oamenii care coborau terorizaţi pe scara întunecoasă. Brusc am simţit o nevoie îngrozitoare să urinez, urcam, treaptă cu treaptă, pe un palier am vrut să caut o toaletă, pe la etajul 8 sau poate 28, habar nu am, era numai moloz, m-am întors cu spatele la cei care coborau, nu mai puteam să mă reţin, m-am uşurat, apoi am vrut să urc din nou. M-am împiedicat, am căzut şi oamenii treceau peste mine, cineva s-a oprit, o femeie, mi-a strigat „Hei, trezeşte-te, coboară”, m-am ridicat şi am coborît odată cu ea, am ieşit din turn cu o clipă înainte de implozie. Mergeam pe stradă, prin norul greu de praf şi cenuşă, mirosea a fum şi a carne arsă, am constatat că în învălmăşeală îmi dispăruse impermeabilul şi odată cu el telefonul mobil şi un portvizit în care aveam cărţile de credit, noroc că îmi rămăsese portofelul. Şi laptopul, pe care-l purtam prins cu o cătuşă de încheietura mîinii stîngi, ca să nu mi se fure.
          Au vrut să mă suie într-o ambulanţă, m-am împotrivit, n-aveam nimic, să se ocupe de cei răniţi, eu puteam să mă descurc singur. Primul lucru de care aveam nevoie era o tărie. Am intrat într-un bar, era plin de lume, oameni ca mine, mînjiţi de funingine, unii povesteau febril cum scăpaseră, alţii voiau să ştie ce s-a întîmplat, un bărbat de vreo 45 de ani rîdea isteric, un altul plîngea, două tinere stăteau la bar şi priveau în gol, o femeie cu părul cărunt şi o fustă mini nepotrivită cu vîrsta ei şedea singură la o masă, cu capul prăbuşit în palme. Am comandat un Haig dublu, i-am cerut doamnei în vîrstă permisiunea să mă aşez, mi-a zis „Ce mai contează?” şi atunci am observat că era de fapt tînără şi roşcată, dar părul îi era îmbîcsit de cenuşă. Am dat peste cap băutura, am mai cerut una şi, ceva mai liniştit, am început să mă gîndesc la ale mele. „La ce etaj?”, mă întrerupse din meditaţie vocea roşcatei. „Ce?”, am mormăit. „La ce etaj aveaţi biroul?” „83”, am răspuns. „A, şi de ăsta s-a ales scrumul. Eu lucram la 97, noroc că ieşisem la o ţigară… Toţi ceilalţi au rămas acolo…”. „Iată un motiv să nu vă lăsaţi de fumat”, am încercat eu să glumesc. În clipa următoare am înţepenit. Toţi colegii mei, prietenii mei, Cindy… Poate totuşi, printr-un miracol…
(Mai departe scrie-n carte)

miercuri, 17 august 2011

De la condamnarea comunismului la circuitul roşu

Acum cîțiva ani am avut parte de o solemnă și vocală condamnare a comunismului. Acum s-a găsit soluția pentru  scoaterea din moarte clinică a turismului cu frunză: circuitul roșu. Pe urmele lui Ceaușescu. Parcă văd mii, zeci de mii de turiști vizitînd cu pioșenie casa de la Scornicești și închisoarea Doftana, cazarma din Tîrgoviște și vila prezidențială de la Neptun...
Teoretic, nu e nimic rău. Scopul scuză mijloacele, nu? Cînd turismul e în criză, faci orice ca să scoți un ban. Și nu e momentul să întreb pe ce autostrăzi vor circula autocarele cu turiști.

Ungurii au făcut, acum 10-15 ani, la Budapesta, un parc cu toate statuile și monumentele epocii comuniste. Și, pentru că n-au uitat fraza lui Marx „Omenirea se desparte de trecut rîzînd”, acest parc cu statui e făcut cu haz. Circuit cu Trabantul, cîntece mobilizatoare din epocă, obiecte nostime în magazinul de suveniruri. Inclusiv „ultima răsuflare a comunismului”. Așa scrie, în engleză cu litere chirilice, pe cutia din imagine. Și, mai nou, un telefon roșu, pentru cei care are vrea să vorbească cu Stalin, Mao, Castro sau Honecker.

Dar, desigur, proiectul circuitului roșu de la noi nu are nici o legătură cu parcul memento din Budapesta.  Eu cred că este doar o schiță pentru un alt circuit, care va cuprinde în mod obligatoriu și „Cireșica”.

miercuri, 1 iunie 2011

La mulţi ani, copii!

Luni seara, în drum spre casă, m-am întîlnit cu Berlusconi. Pe la Piaţa Romană. El venea dinspre  Universitate sau poate de la Cotroceni. Nu l-am întrebat ce căuta în zonă, că mă grăbeam. Să prind ştirile.
Ştiri interne:
- noile criterii de internare în spitale
- primarii aleşi din primul tur de scrutin
- încă patru bănci străine se retrag din România.
Ştiri externe:
Bulgarii îşi cheamă acasă fregata din Libia
Bacteria E.coli nu provine de la castraveţii spanioli
Radko Mladic a fost extrădat şi expediat la Haga
Peştii-clovn îşi pierd auzul din cauza acidităţii apei oceanului.

Dar cele mai interesante ştiri ne vin din trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat:
- a fost descoperit bunicul lui Tutankhamon - mă rog, o statuie care-l reprezintă.
- pe insula Sfînta Elena, Napoleon învăţa limba engleză.

La mulţi ani, copii!

miercuri, 27 octombrie 2010

Trece sau nu trece? Eu o susţin!

Toată lumea se întreabă dacă moţiunea de cenzură va trece sau nu. Cum numără Miss R.A. voturile, chiar şi fără abţinerea forţată a partidelor guvernamentale, nu m-ar mira să iasă mai multe voturi împotriva moţiunii decît numărul total al parlamentarilor din ultimii douăzeci de ani. Dar cred că nici măcar nu contează foarte tare dacă moţiunea trece sau nu.
Nu ştiu dacă vor fi 100000 de manifestanţi. Poate că mulţi se vor lăsa intimidaţi, pe alţii îi vor opri frigul, ploaia sau poliţia rutieră. Dar de data asta oamenii vor să participe, vor să protesteze, vor să fie acolo, la Palatul Parlamentului, vor să-i oblige pe portocalii să părăsească puterea.
Populaţia e pe cale să devină popor. Oamenii devin cetăţeni. Îşi dau seama că dreptul cel mai important cucerit în decembrie 1989 este dreptul de a-şi cere drepturile.
Iar puterea se teme. Cred că pentru prima dată în aceşti douăzeci de ani.

miercuri, 22 septembrie 2010

Magistrala cuvîntare

Bine că nu trebuie s-o studiem la "învăţămînt politic", ca pe vremea ailaltă!
Dar nu e timpul pierdut. Ia vedeţi aici ce se întîmpla în februarie 2009 într-unul din judeţele fruntaşe ale patriei noastre.
A fost doar o tentativă? Sau poate exces de zel? Oricum, n-am auzit ca acest exemplu să fi fost urmat. Nu e obligatoriu ca fiecare articol, fiecare ştire să înceapă cu "În lumina magistralei cuvîntări a tovarăşului  preşedintelui..."
Nu încă.

marți, 3 august 2010

Poşta redacţiei - blogul lui Alex Ştefănescu


Vestea bună este că Alex Ştefănescu, critic şi istoric literar, autor, printre altele, al unei Istorii a literaturii române care cîntăreşte 2950 de grame, şi-a făcut blog. Blogul se numeşte Poşta redacţiei şi îl găsiţi aici.
Vestea şi mai bună este că Alex caută un tînăr geniu literar. Desigur, pentru un nou capitol al susmenţionatei Istorii. Deci, trimiteţi-i textele (aveţi pe blogul lui o adresă de e-mail şi, pentru tradiţionalişti, o căsuţă poştală)!. El le va citi pe toate şi toate vor primi răspuns.
Vestea proastă este că tot Alex Ştefănescu este şi autorul cărţii "250 de cărţi proaste. Cum să te ratezi ca scriitor". Deci, există şi un risc!

joi, 25 martie 2010

Nu vreau să fiu fan!

Prietenii (de pe Facebook) au acum ocazia să ştie de ce. Să ştie şi ei că orice ar face, oricît ar insista, eu voi continua să dau ignore la invitaţiile de a deveni fan al cuiva sau al unei publicaţii, idei, organizaţii, firme. A, da, m-am înscris ca fan la Farmville, pe cînd îl mai jucam, şi la încă vreo două jocuri, abandonate între timp şi ele, dar nu din admiraţie sinceră, ci din interes - ca fan primeam cadouri sau puncte sau altceva strict necesar, cum ar fi un anume peşte sau un coteţ de găini.
Dar să devin eu fan al unei persoane pe care n-o cunosc (cine-şi cunoaşte toţi prietenii de pe Facebook?), al unei reviste pe care n-am citit-o sau al unui restaurant unde n-am mîncat... E caraghios!
Fan vine de la fanatic. În spaniolă i se spune aficionado, în franceză inconditionnel. Adică admirator fără condiţii, fără întrebări, fără îndoieli...
Îmi aduc aminte de o şedinţă de pe vremea cînd eram ziaristă - cred că prin ianuarie 1991, conferinţa FSN Bucureşti, la Palatul Pionierilor devenit Palatul Copiilor. Cînd a văzut cum năvălea lumea pe scenă să ia autografe de la Petre Roman, o colegă a exclamat (şi a doua zi a scris un articol cu acest titlu): "FSN nu are militanţi, ci fani". E, poate, o explicaţie pentru evoluţia ulterioară a vieţii noastre politice. Fanii (sau fanaticii) iubesc sau urăsc fără să-şi pună întrebări, fără să gîndească, fără să ştie, de fapt, ce-i mînă în luptă. De asta pot fi votaţi la alegeri candidaţi cu mai multe pete decît cea mai pătată panteră. De asta pot să apară partide fără ideologie sau gata să-şi schimbe doctrina dacă "interesul naţional" o cere. Sau alte interese, locale sau personale.
Deci, sper că aţi înţeles de ce nu vreau şi nu pot să fiu fan.
În schimb, nu pot să nu recunosc că am organizat acum cîţiva ani un fan-club. Fan-clubul Don Juan. Cu milioane de fani. Mai precis, fane. Vreţi să vă înscrieţi? Nu e pe Facebook, ci în cartea mea "Don Juan şi ceilalţi", pe care o găsiţi pe site-ul meu.

marți, 12 ianuarie 2010

Evita din lendovciois

Nu Margaret Thatcher, nu Hillary Clinton, nu Angela Merkel.
Pentru un electorat imbecilizat anesteziat cu telenovele, Eva Peron, Evita, e un model mai accesibil.
Dar, mă gîndesc eu, poate că e mai bine aşa. În ciuda imensei ei popularităţi, Eva Peron, a doua soţie a preşedintelui argentinian Juan Peron, n-a avut destulă influenţă în cercurile politice pentru a depăşi statutul de primă doamnă. Mulţi ani mai tîrziu,  succesoarea ei, a treia doamnă Peron, a devenit vicepreşedinte al ţării şi apoi preşedinte. Dacă-mi aduc bine aminte, Isabel Martinez Peron era în bune relaţii cu o altă soţie de dictator, vreau să spun cu o altă Elenă de tristă amintire.

luni, 21 decembrie 2009

După 20 de ani

Se dezleagă unul din misterele Revoluţiei din '89: cine au fost teroriştii?
Citez din articolul lui Razvan Belciuganu din Jurnalul Naţional:
Este vorba de luptătorii din "Rezistenţă", care erau pregătiţi din timp să acţioneze în clandestinitate şi chiar independent de unităţile obişnuite ale Armatei, în cazul unei iminente invazii străine a teritoriului naţional.
Reţeaua ultrasecretă a acestor luptători a fost atunci activată. Nimeni nu a dorit să îi indice pe "terorişti" până acum şi au ocolit adevărul dintr-un motiv foarte simplu: sunt peste tot, sunt printre noi, sunt de diferite profesii, femei şi bărbaţi, intelectuali, muncitori şi agricultori, tineri şi oameni în vârstă.
Numărul lor ajungea la aproximativ 1.000 pentru fiecare judeţ. Din 1989 şi până în prezent au înfiinţat partide politice şi filiale ale acestora, au intrat în afaceri şi în mediul instituţional al statului, alcătuind o structură de nepătruns.

Conform articolului, reţeaua R, "Rezistenţa" era condusă de DIA. Nu vreau să povestesc articolul, îl puteţi citi, cum spuneam, aici.
Dar vreau să povestesc, mai ales scepticilor care aveau 2 ani în 1989, dar au păreri foarte precise despre ce s-a petrecut atunci, că în 1990 sau 1991 am scris un articol, sub un pseudonim oarecare, despre marea dezvăluire a momentului: reţeaua Gladio din Italia, o "armată secretă" a NATO în rimpul războiului rece, pregătită pentru eventualitatea invadării Italiei de forţele Tratatului de la Varşovia. Asemenea "armate secrete" au funcţionat şi în alte ţări membre ale NATO, existenţa lor fiind cunoscută doar de o mînă de oameni. (Se ştie că au fost utilizate, prin anii '70, pentru organizarea unor atentate teroriste, atribuite stîngii extreme.)
Presupuneam atunci că, prin simetrie, putea să existe şi la noi o reţea asemănătoare, dar nu aveam niciun fel de informaţii.
Articolul din Jurnalul Naţional confirmă presupunerile mele de atunci.
Ei, şi? Reţelele tip "Gladio" din Europa de vest au fost dezactivate sau cel puţin aşa se susţine oficial.
Presupun că şi la noi, reţeaua R a fost dezactivată, dar cum niciodată existenţa ei nu a fost recunoscută oficial, nu putem fi siguri.

sâmbătă, 17 octombrie 2009

"În România, Ceauşescu trebuie să cadă o dată la douăzeci de ani"

Am pus în ghilimele titlul pentru că propoziţia nu-mi aparţine. Am citit-o la Mircea Badea.
Regret foarte mult că n-am scris-o eu. "În România, Ceauşescu trebuie să cadă o dată la douăzeci de ani".

Am lansat, pe 21 august, proiectul "10 zile care au schimbat România".  A fost primit cu entuziasm. Mulţi oameni, bloggeri sau nu, mi-au promis că vor scrie. Foarte puţini au scris pînă acum. Prea puţini pentru ca proiectul să fie gata la timp. La 1 noiembrie ar trebui să predau textul la editura Tritonic, pentru ca volumul să apară înainte de aniversarea revoluţiei din decembrie 1989. Eventual, la timp pentru o lansare la Tîrgul de carte Gaudeamus. Care tîrg va avea loc în perioada 25 - 29 noiembrie. Adică, imediat după primul tur al alegerilor prezidenţiale.

Vedeţi cum se leagă lucrurile? Pentru proiectul "10 zile care au schimbat România", am cerut tuturor să-şi amintească vremurile de atunci, să scrie ce-au făcut, ce-au văzut, ce-au auzit, ce-au trăit în perioada aceea, în preajma datei la care a căzut Ceauşescu.
Dar oamenii nu prea au chef de scris, pentru că alta e preocuparea lor acum - acum nu amintirea contează, ci prezentul şi viitorul. Pe români nu-i mai interesează cum a căzut Ceauşescu, ci cum va cădea Băsescu.

"În România, Ceauşescu trebuie să cadă o dată la douăzeci de ani".

Ce bine că avem bloguri! Peste douăzeci de ani vom putea povesti ce s-a întîmplat în toamna/iarna lui 2009 şi cum am scăpat - definitiv, sper - de dictatură.

sâmbătă, 19 septembrie 2009

5770

Shana Tova!

Marc Chagall - Scripcarul pe acoperiş (1912-1913)


Scripcarul pe acoperiş - 1

Scripcarul pe acoperiş - 2

Scripcarul pe acoperiş - 3

luni, 14 septembrie 2009

10 zile care au schimbat România

Mai sunt 10 zile pînă la termenul pe care l-am dat - 25 septembrie 2009 - pentru cartea despre revoluţie. Despre revoluţia fiecăruia dintre noi. V-am explicat despre ce este vorba, mulţi dintre voi au fost entuziasmaţi, au scris despre proiect şi au pus bannere Mădălina şi Lilick, a scris Oana, a scris şi Chinezu, cred că şi Sibilla, au pus bannere Matilda şi Cody, cel care mi-a dat ideea acestei cărţi...
Dar texte au venit foarte puţine. Şi incomplete. Ia spuneţi voi, ce e de făcut? N-aş vrea să abandonez proiectul. Dar fără textele voastre nu are cum să iasă cartea.

vineri, 11 septembrie 2009

Dar au trecut opt ani de-atunci

De la 11 septembrie 2001. Uitasem ce zi e, atunci cînd am scris postarea anterioară. Atacul de la 11 septembrie va fi, probabil, subiectul tocşourilor de azi.
Dacă aveţi chef de lectură, puteţi citi aici un fragment din povestirea "Supravieţuitorul", din volumul meu "Fără canguri".
Supravieţuitorul

Am coborît din tren cu o staţie înainte de World Trade Center. Voiam să hoinăresc puţin pe străzi, să văd New York-ul şi altfel decît în pauza de masă. Îmi plăcea uneori să-mi imaginez că sunt turist, că nu am nici o treabă, nici o responsabilitate…
Şi atunci a început groaza. N-am văzut avioanele, am auzit doar sirenele pompierilor. Pe măsură ce mă apropiam, simţeam din ce în ce mai tare miros de fum, lumea ţipa, maşinile pompierilor goneau, mă întrebam ce s-o fi întîmplat. Eram destul de aproape, am alergat spre norul de fum, un pompier încerca să mă oprească, eu ţipam ceva, despre firma mea, despre oamenii de la etajul 83… Lifturile nu mergeau, am intrat în casa scărilor, un maţ de ciment, sordid în comparaţie cu luxul clădirii, dar ce mai conta, oricum nu vedeam nimic, era beznă. Am început să urc cît puteam de repede. Nu eram singur, în spatele meu gîfîia cineva, nu m-am întors, de ce să mă întorc, era prea întuneric să văd sau să fiu văzut, urcam, urcam cu înverşunare. Puneam mecanic piciorul pe treapta următoare, încă una, încă... un val de oameni se rostogolea în jos, nu înţelegeam de ce. Voiam să urc, dar mă împiedicam de oamenii care coborau terorizaţi pe scara întunecoasă. Brusc am simţit o nevoie îngrozitoare să urinez, urcam, treaptă cu treaptă, pe un palier am vrut să caut o toaletă, pe la etajul 8 sau poate 28, habar nu am, era numai moloz, m-am întors cu spatele la cei care coborau, nu mai puteam să mă reţin, m-am uşurat, apoi am vrut să urc din nou. M-am împiedicat, am căzut şi oamenii treceau peste mine, cineva s-a oprit, o femeie, mi-a strigat „Hei, trezeşte-te, coboară”, m-am ridicat şi am coborît odată cu ea, am ieşit din turn cu o clipă înainte de implozie.
Mergeam pe stradă, prin norul greu de praf şi cenuşă, mirosea a fum şi a carne arsă, am constatat că în învălmăşeală îmi dispăruse impermeabilul şi odată cu el telefonul mobil şi un portvizit în care aveam cărţile de credit, noroc că îmi rămăsese portofelul. Şi laptopul, pe care-l purtam prins cu o cătuşă de încheietura mîinii stîngi, ca să nu mi se fure.
Au vrut să mă suie într-o ambulanţă, m-am împotrivit, n-aveam nimic, să se ocupe de cei răniţi, eu puteam să mă descurc singur. Primul lucru de care aveam nevoie era o tărie. Am intrat într-un bar, era plin de lume, oameni ca mine, mînjiţi de funingine, unii povesteau febril cum scăpaseră, alţii voiau să ştie ce s-a întîmplat, un bărbat de vreo 45 de ani rîdea isteric, un altul plîngea, două tinere stăteau la bar şi priveau în gol, o femeie cu părul cărunt şi o fustă mini nepotrivită cu vîrsta ei şedea singură la o masă, cu capul prăbuşit în palme. Am comandat un Haig dublu, i-am cerut doamnei în vîrstă permisiunea să mă aşez, mi-a zis „Ce mai contează?” şi atunci am observat că era de fapt tînără şi roşcată, dar părul îi era îmbîcsit de cenuşă. Am dat peste cap băutura, am mai cerut una şi, ceva mai liniştit, am început să mă gîndesc la ale mele. „La ce etaj?”, mă întrerupse din meditaţie vocea roşcatei. „Ce?”, am mormăit. „La ce etaj aveaţi biroul?” „83”, am răspuns. „A, şi de ăsta s-a ales scrumul. Eu lucram la 97, noroc că ieşisem la o ţigară… Toţi ceilalţi au rămas acolo…”. „Iată un motiv să nu vă lăsaţi de fumat”, am încercat eu să glumesc. În clipa următoare am înţepenit. Toţi colegii mei, prietenii mei, Cindy… Poate totuşi, printr-un miracol...
(va urma)
Dacă vă place, puteţi citi un fragment mai mare pe site-ul meu, la pagina http://www.luciaverona.ro/texte.htm. Desigur, şi mai bine ar fi să cumpăraţi cartea! :D

marți, 14 iulie 2009

Diversiunea erotică

Un scandal diplomatico-sexual e numai bun pentru a întrerupe monotonia zilelor de vacanţă. Televiziunile, ziarele şi blogurile s-au aruncat asupra neferictului consul de la Chişninău, vinovat că, din neatenţie (sau lipsă de profesionalism), a devenit star porno.
M-a enervat insistenţa televiziunilor de a relua ad nauseam aceleaşi cadre, în timp ce în studiouri se dezbătea chestiunea: unde, cînd, cu cine, de ce.
Cum am mai spus, se întîmplă şi la case mai mari. Şi mai albe. Şi de cînd lumea. Dacă bărbaţii şi-ar ţine pantalonii încheiaţi, altfel s-ar scrie istoria, inclusiv istoria spionajului mondial. Nu văd ce rost au mirările şi văicărelile (vai, era însurat!, vai, la vîrsta lui...), singurul lucru interesant în acest caz ar fi să aflăm cine a comandat şi cui foloseşte penibila "dezvăluire". Un posibil răspuns găsim la Andrei Bădin.
Dar diversiunea şi-a atins scopul - a împins în plan secund cazul Ridzi, semnarea precipitată a acordului Nabucco (despre asta citiţi ce scrie Mordechai) şi lansarea candidaturii lui Crin Antonescu la preşedinţia României.
Aşteptăm diversiunea zilei de azi.
Vive la France!

joi, 11 iunie 2009

Cum te poţi rata ca scriitor?


Vă învaţă criticul Alex Ştefănescu în cea mai recentă carte a lui, "Cum te poţi rata ca scriitor. Câteva metode sigure şi 250 de cărţi proaste", apărută la Humanitas şi lansată azi la Biblioteca Naţională. Am fost la lansare, am sfidat canicula şi traficul din Bucureşti şi bine am făcut. De mult n-am mai rîs atîta! A fost, cum spunea Alex Ştefănescu, "cel mai bun recital de poezie proastă", în interpretarea lui Ion Caramitru. Excepţional!
După cum au precizat criticul Gabriel Dimisianu şi autorul însuşi, Alex Ştefănescu are două cărţi importante (sigur că are mai multe, dar acum e vorba doar de două din ele): una din care nimeni n-ar vrea să lipsească (Istoria literaturii) şi alta în care nimeni nu vrea să fie inclus (cea care tocmai s-a lansat). Alex are un talent deosebit în a-şi face duşmani :)). Dar şi prieteni, care au venit la lansare şi pe care i-a tratat cu cireşe din grădina lui.
"Nu am nici o plăcere să pun pe cineva la zid. Şi nici n-o fac. Ii stimez pe toţi aceia care scriu, fie si tâmpenii, pentru faptul în sine că scriu. Că aspiră la ceva mai înalt decât viaţa prozaică de fiecare zi. Campania pe care o duc nu este îndreptată împotriva lor, ci împotriva cărţilor lor. Mi-aş dori chiar ca ei să mi se asocieze, detaşându-se de ceea ce au scris si trecând de aceeaşi parte a baricadei cu mine, dintr-un devotament sincer faţă de literatură.
În sfârşit, mai există un motiv care m-a făcut sa pierd atâta timp cu citirea unor scrieri ratate, un motiv care nu mai ţine de simţul răspunderii, ci de o plăcere a spectacolului. Cărţile pe care le-am parcurs constituie un carnaval al prostiei omeneşti, al prostiei care stă ascunsă în fiecare om, prost sau inteligent, şi asteaptă sa se manifeste cu exuberanţă. Îmi place, recunosc, să privesc acest spectacol, imprevizibil, pitoresc, şi să râd orgiastic. Toata viaţa mi-a plăcut să râd, nu de cineva, ci cu cineva de ceva. Sa râd, de data aceasta, cu cititorii şi, cu puţin noroc, chiar cu autorii în cauză, de tot felul de combinaţii de cuvinte care seamănă cu literatura, dar nu sunt literatură.", spune Alex Ştefănescu.
Voi posta în zilele următoare cîteva din "metodele" folosite de autori pentru a scrie cărţi proaste.

luni, 4 mai 2009

Amigo para Siempre

Fără intenţie. Căutam altceva şi am dat peste filmuletzul ăsta care conţine poze ale lui Ernesto Che Guevara, dar şi o foarte scurtă secvenţă video. Este din filmul "Topaz" de Alfred Hitchcock, în care apar, filmaţi în timpul unui miting, Fidel Castro şi El Comandante.

vineri, 20 martie 2009

Breiching niuz de vineri seara

Nu, nu e ştirea că noul preşedinte al PNL este Crin Antonescu, pe care-l felicit pe această cale.
Ci şitirea pe care am dat-o mai devreme ca Update, dar îmi dau seama că merita o soartă mai bună: Succesuri e corect! Cel puţin aşa susţinea la televizor marele cărturar Adriean Videanu:
"Paradoxal, să ştiţi, am să vă dau o analiză a Academiei, să vedeţi că e corect şi 'succesuri'. Chiar a fost o analiză şi, într-un anumit context de fraza e corect". Păi, vedeţi?! Ne-am repezit să criticăm, fără să ştim că Academia... Dar care Academie? Că azi, venind spre casă, am văzut, strecurate pe sub ştergătoarele de parbriz ale maşinilor parcate, nişte bileţele pe care scria "Academia Dany - cursuri de hair-styling". Mai avem şi alte academii. La fiecare colţ de stradă, ca universităţile particulare.
În acest context, după cantitatea necesară de lămîie, mi-am amintit de răspunsul scriitorului Andrei Codrescu, invitat să scrie un poem pentru festivitatea inaugurală a preşedintelui Barack Obama: “I voted for Obama, but I grew up under Ceausescu. The idea of writing poems for people in power gives me the creeps.”
La noi nu există nici o jenă. Sau unii şi-au pierdut memoria.

vineri, 6 martie 2009

Egiptul la Luvru


O expoziţie foarte interesantă, "Porţile Cerului", consacrată Egiptului antic, viziunii asupra vieţii şi morţii în epoca faraonilor, poate fi văzută la Luvru între 6 martie şi 29 iunie. Puteţi citi aici despre expoziţie. Sunt şi cîteva imagini, iar un link vă duce spre o galerie cu 10 din cele 300 de obiecte funerare expuse.

sâmbătă, 14 februarie 2009

Click pe poză!