Dar au trecut opt ani de-atunci

De la 11 septembrie 2001. Uitasem ce zi e, atunci cînd am scris postarea anterioară. Atacul de la 11 septembrie va fi, probabil, subiectul tocşourilor de azi.
Dacă aveţi chef de lectură, puteţi citi aici un fragment din povestirea "Supravieţuitorul", din volumul meu "Fără canguri".

Supravieţuitorul

Am coborît din tren cu o staţie înainte de World Trade Center. Voiam să hoinăresc puţin pe străzi, să văd New York-ul şi altfel decît în pauza de masă. Îmi plăcea uneori să-mi imaginez că sunt turist, că nu am nici o treabă, nici o responsabilitate…
Şi atunci a început groaza. N-am văzut avioanele, am auzit doar sirenele pompierilor. Pe măsură ce mă apropiam, simţeam din ce în ce mai tare miros de fum, lumea ţipa, maşinile pompierilor goneau, mă întrebam ce s-o fi întîmplat. Eram destul de aproape, am alergat spre norul de fum, un pompier încerca să mă oprească, eu ţipam ceva, despre firma mea, despre oamenii de la etajul 83… Lifturile nu mergeau, am intrat în casa scărilor, un maţ de ciment, sordid în comparaţie cu luxul clădirii, dar ce mai conta, oricum nu vedeam nimic, era beznă. Am început să urc cît puteam de repede. Nu eram singur, în spatele meu gîfîia cineva, nu m-am întors, de ce să mă întorc, era prea întuneric să văd sau să fiu văzut, urcam, urcam cu înverşunare. Puneam mecanic piciorul pe treapta următoare, încă una, încă... un val de oameni se rostogolea în jos, nu înţelegeam de ce. Voiam să urc, dar mă împiedicam de oamenii care coborau terorizaţi pe scara întunecoasă. Brusc am simţit o nevoie îngrozitoare să urinez, urcam, treaptă cu treaptă, pe un palier am vrut să caut o toaletă, pe la etajul 8 sau poate 28, habar nu am, era numai moloz, m-am întors cu spatele la cei care coborau, nu mai puteam să mă reţin, m-am uşurat, apoi am vrut să urc din nou. M-am împiedicat, am căzut şi oamenii treceau peste mine, cineva s-a oprit, o femeie, mi-a strigat „Hei, trezeşte-te, coboară”, m-am ridicat şi am coborît odată cu ea, am ieşit din turn cu o clipă înainte de implozie.
Mergeam pe stradă, prin norul greu de praf şi cenuşă, mirosea a fum şi a carne arsă, am constatat că în învălmăşeală îmi dispăruse impermeabilul şi odată cu el telefonul mobil şi un portvizit în care aveam cărţile de credit, noroc că îmi rămăsese portofelul. Şi laptopul, pe care-l purtam prins cu o cătuşă de încheietura mîinii stîngi, ca să nu mi se fure.
Au vrut să mă suie într-o ambulanţă, m-am împotrivit, n-aveam nimic, să se ocupe de cei răniţi, eu puteam să mă descurc singur. Primul lucru de care aveam nevoie era o tărie. Am intrat într-un bar, era plin de lume, oameni ca mine, mînjiţi de funingine, unii povesteau febril cum scăpaseră, alţii voiau să ştie ce s-a întîmplat, un bărbat de vreo 45 de ani rîdea isteric, un altul plîngea, două tinere stăteau la bar şi priveau în gol, o femeie cu părul cărunt şi o fustă mini nepotrivită cu vîrsta ei şedea singură la o masă, cu capul prăbuşit în palme. Am comandat un Haig dublu, i-am cerut doamnei în vîrstă permisiunea să mă aşez, mi-a zis „Ce mai contează?” şi atunci am observat că era de fapt tînără şi roşcată, dar părul îi era îmbîcsit de cenuşă. Am dat peste cap băutura, am mai cerut una şi, ceva mai liniştit, am început să mă gîndesc la ale mele. „La ce etaj?”, mă întrerupse din meditaţie vocea roşcatei. „Ce?”, am mormăit. „La ce etaj aveaţi biroul?” „83”, am răspuns. „A, şi de ăsta s-a ales scrumul. Eu lucram la 97, noroc că ieşisem la o ţigară… Toţi ceilalţi au rămas acolo…”. „Iată un motiv să nu vă lăsaţi de fumat”, am încercat eu să glumesc. În clipa următoare am înţepenit. Toţi colegii mei, prietenii mei, Cindy… Poate totuşi, printr-un miracol...

(va urma)

Dacă vă place, puteţi citi un fragment mai mare pe site-ul meu, la pagina http://www.luciaverona.ro/texte.htm. Desigur, şi mai bine ar fi să cumpăraţi cartea! :D