Spaţiul dintre blocuri, pătratul acela de verdeaţă, leagăne pentru copii şi maşini parcate, era acum plin de containere de gunoi de cele mai diferite forme, culori şi dimensiuni. La scară mai mică, acelaşi lucru se întîmpla şi în bucătăriile apartamentelor, cam un sfert din suprafaţa acestora fiind ocupat de coşuri, pungi, cutii pentru diferitele sortimente de deşeuri menajere. Numărul acestora creştea pe zi ce trece, apăreau noi şi noi criterii de sortare, spre marea nemulţumire a locatarilor, care pierdeau foarte mult timp alegînd gunoiul (femeile nu mai tricotau în timpul liber, ci se întreceau în îndemînare la aplatizarea şi împăturirea cutiilor de lapte şi de suc, pentru ca acestea să ocupe cît mai puţin spaţiu), dar nu numai atît, selectarea şi transportul deşeurilor de toate felurile începuseră să reprezinte un procentaj destul de semnificativ în bugetele familiilor, pentru că trebuiau cumpărate pungi de hîrtie ecologică specială, unele cu, altele fără mîner, pungi de plastic divers colorate pentru anumite deşeuri, navete, cutii, lădiţe – vă spun, devenise o problemă. Nu puteai să-ţi faci un stoc de ambalaje pentru că modelele se schimbau frecvent şi erau obligatorii. Fusese editat şi un ghid pentru buna sortare şi aruncare a deşeurilor, iar în luna decembrie apărea un calendar, în care erau indicate zilele şi orele la care urmau să fie ridicate diferitele sortimente în anul următor. Administratorul, foarte conştiincios, împărţea calendarele la toţi locatarii, urmînd ca plata să se facă odată cu întreţinerea. Acum criteriile de sortare ajunseseră 15 la număr şi locatarii cam strîmbau din nas din cauza mirosului, pentru că resturile bio nu erau ridicate decît o dată la trei săptămîni. Domnul Edam nu li se mai părea atît de bun ca administrator şi începeau să-l regrete pe grăsuţul domn Brie, care de supărare îşi vînduse apartamentul şi se rostogolise în alt oraş. Dar domnul Edam nu se lăsa şi controla cu străşnicie fiecare tomberon din curte, iar dacă găsea vreo neregulă, nu avea linişte pînă nu-l descoperea pe vinovat. Oamenii din bloc începuseră să murmure şi chiar să vocifereze, pentru că se trezeau amendaţi din te miri ce, criteriile de selecţie se modificau de la o zi la alta şi toată viaţa lor se schimbase. Acum gunoiul devenise principalul subiect de conversaţie, ceea ce, nu-i aşa, este destul de neplăcut şi, cu toate eforturile depuse, cam murdar. Se schimbase ceva şi la nivel de limbaj: fraza consacrată „cineva trebuie să ducă gunoiul” devenise „cineva trebuie să ducă deşeurile de plastic metalizat în containerul roz” sau „cineva trebuie să ducă resturile bio în tomberonul verde” etc., implicînd o mai mare responsabilitate din partea celui care devenea „cineva”.
Ceea ce a pus capac lucrurilor deja pe cale să scape de sub control a fost apariţia unui nou container, cu inscripţia „Pampers” . De fapt, nu atît containerul şi inscripţia au revoltat mămicile din bloc, cît bileţelul pus la avizier: „Instrucţiuni privind noul container: În mod obligatoriu pamperşii (Repede, care este pluralul corect al cuvîntului pampers?) se vor arunca curaţi şi uscaţi”. Dublul plural şi cacofonia nu au deranjat prea mult, dar ideea de a spăla scutecele de unică folosinţă plătite cu bani grei tocmai pentru a fi aruncate după o utilizare a supărat rău de tot mamele, ba chiar şi taţii, precum şi bunicii de ambele sexe.
Atunci societatea civilă a început să se organizeze şi să se manifeste, sub forma comitetului ad hoc „Mama se supără” . Prea multe nu ştim despre acest comitet, pentru că activitatea lui era secretă, dar prima sa acţiune publică a avut un succes incontestabil.
Într-o seară, militărosul administrator se întorcea de la un eveniment ştiinţifico-monden. Tocmai îşi susţinuse teza de doctorat cu tema: „Reziduurile menajere compozite în mediul urban – o abordare psihosociologică”, o lucrare amplă, în care vasta lui experienţă era pe larg valorificată. Avînd în vedere că susţinerea tezei fusese însoţită, aşa cum cerea tradiţia, de o plăcută cantitate de şampanie şi alte băuturi la fel de răcoritoare, domnul Edam se întoarse acasă avînd oarecari dificultăţi motorii. Mai pe şleau, abia se mai ţinea pe picioare şi mergea pe trei cărări. Pe palierul lui, întuneric beznă, deşi îşi amintea perfect că el cu mîna lui schimbase becurile cu numai două zile în urmă. Dar nu era foarte grav, putea să descuie uşa şi cu ochii închişi, doar locuia în bloc de cînd acesta fusese dat în folosinţă. Scoase cheia din buzunar şi în clipa aceea alunecă pe ceva clisos. Instinctiv se prinse de clanţă, dar mîna întîlni o materie moale şi lipicioasă, cu miros caracteristic. Se prăvăli pe preşul de la intrare, ornat cu conţinutul proaspăt al tuturor scutecelor din bloc, slobozind o înjurătură suficient de sonoră ca să trezească tot cartierul. Dacă ar fi fost ceva mai treaz, ar fi auzit chicoteli şi hohote de rîs din toate apartamentele. Reuşi, cu chiu, cu vai, să intre în apartament, să se dezbrace şi să arunce hainele (păcat de ele, era costumul lui cel bun) şi pantofii în recipientele respective, nu înainte însă de a le curăţa de materia biologică ofensatoare. Abia dimineaţă îşi dădu seama că, din cauza enervării, aruncase costumul la „textile” fără să taie nasturii („plastic”), iar pantofii la „pielărie” fără să fi scos şireturile („textile”). Remedie cele două omisiuni şi abia apoi făcu planul represaliilor.
Era firesc, nu-i aşa, ca acest episod scatologic să nu treacă fără urmări, deci, încă în cursul dimineţii, la avizier apăru următorul anunţ, semnat „Admin. Dr.Edam”:
„1. Cu începere de la data prezentei, toate becurile din bloc vor fi învelite în plasă de sîrmă şi închise cu lacăt, pe cheltuiala familiilor cu sugari. Cheile vor fi păstrate de administrator. 2. Se interzice vînzarea sau închirierea de apartamente către familii cu copii nou-născuţi, femei gravide sau capabile de a fi. 3. Familiile cu copii sub trei ani vor plăti la întreţinere un plus de 10% per copil.”
Aceste măsuri arbitrare şi discriminatorii ridicară la cote nemaiîntîlnite tensiunea din bloc, iar comitetul „Mama se supără”, întărit şi cu alţi locatari, se reuni de urgenţă pentru a adopta contramăsuri.
Cel mai vehement se arătă domnul Cedar, care nu era mamă, nici tată, nici bunic, dar făcu din acest caz o problemă personală. „Ne chinuie degeaba, ne pun să sortăm gunoaiele şi apoi le aruncă în aceeaşi groapă. Este pur şi simplu o metodă de a ne teroriza, de a ne ţine sub control”, clama el.
Degeaba însă, primăria anunţă, spre bucuria administratorului şi jalea simplilor contribuabili, introducerea unui nou criteriu de sortare, şi anume cauciucul, care urma a fi depozitat în coşuri de culoare verde închis cu dungi bleu. Nu era vorba de anvelope reşapabile, ci de cizme de cauciuc, tălpi de cauciuc de la pantofii din orice material, de garniturile uzate de la chiuvete, de guma de mestecat, pînă şi de elasticul de la chiloţi. Nimeni nu-şi mai putea arunca izmenele fără a scoate întîi cu grijă elasticul, care urma să fie depozitat separat. Pentru domnul Cedar, acesta fu semnalul de bătălie. Scuipă guma de mestecat fără zahăr direct în coşul pentru metale (era şi acesta un mod de a protesta), apoi îşi căută în scrin izmenele preferate, o pereche de boxeri imprimaţi cu turnul Eiffel şi inscripţia I love Paris, cadou de la o prietenă pe care o vizita din cînd în cînd, scoase elasticul şi...
(Va urma)
C0pyright Lucia Verona 2006-2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu