Ce vom face în următorii 5 ani? Vom rîde?

Recent, mi-am adus aminte de piesa „Dragonul” de Evgheni Şvarţ şi am recitit-o pe net, în engleză, într-o variantă apropiată de original, fără note sau interpretări, fără tentative de actualizare. Piesa, scrisă prin 1943-44, mi s-a părut, de data asta, de o profunzime pe care nici mai celebrul Orwell nu o egalează. Citiţi-o!

Există deja români care regretă perioada Ceauşescu, acea „dictatura caricaturală”, ca să reiau o sintagmă lansată de presa franceză a anilor 80. Caricaturală, dar nu mai puţin reală, nu mai puţin dictatură. Rîsul ne-a ajutat să supravieţuim, bancurile, hazul de necaz au fost supapa de siguranţă; presiunea dictaturii devenea mai suportabilă. Poate aşa sau şi aşa se explică lipsa unei disidenţe/opoziţii mai serioase la regimul Ceauşescu.

Hazul de necaz, zeflemeaua, băşcălia, mişto-ul, caterinca - şi probabil mai există sinonime pentru acest element de specific naţional chiar mai frate cu românul decît codrul - domină viaţa politică, mass-media, blogosfera. Hăhăitul prezidenţial este pretext pentru editoriale şi analize politice pline de haz, pentru tocşouri şi emisiuni satirice, pentru postări de succes pe bloguri. Hăhăitul face rating.

În locul „dictaturii caricaturale”, avem acum o democraţie nu mai puţin caricaturală, cu şanse de a deveni o nouă dictatură sau, ca să fim mai blînzi, un nou regim autoritar. Tot caricatural, se înţelege. Şi suntem complici cu toţii, de data asta. Pentru că ne lăsăm atraşi în această capcană facilă şi refuzăm temele importante, ne e teamă de orice abordare serioasă, confundăm subiectele într-adevăr importante cu cele parazitare, avem politichie în loc de politică şi ne îndreptăm spre alegeri fără un proiect de viitor pentru România, dar cu multă veselie.

Mai crede cineva dintre noi în deviza comediei clasice „Castigat ridendo mores”? Eu nu. Ca autor de comedii, pot spune că rîsul nu schimbă lumea, chiar dacă ne face să ne simţim bine, mai ales cînd rîdem de alţii. Dar cred că ar trebui să reflectăm la replica primarului din „Revizorul” lui Gogol: „De cine rîdeţi? De voi rîdeţi!”.

Lumea se întreabă, pe bloguri, ce-am mai scrie, dacă am avea un preşedinte diferit? Sau ce s-ar face televiziunile? Iar răspunsul este „Ar fi o plictiseală...”
Declar solemn, aici şi acum: vreau plictiseală! Vreau normalitate.
Mă gîndesc cu groază că ne-am putea petrece rîzînd şi următorii cinci ani.