În labirint, cu Don Juan

Iată aici încă un fragment din romanul meu "Labirint obligatoriu", apărut în 2001.

Nu ştiu de ce (adică ştiu, dar aşa vine vorba), una-două Don Juan apare în cartea mea, în viaţa mea. Fără să aibă intenţia de a zăbovi. Ce cauţi tu în cartea mea?
Constat însă că Don Juan pare, cînd apare, cam ciudat, ca persoană. Distanţă. Prestanţă. Extravaganţă. Aroganţă. Evident, inconstanţă. Toate astea nu sînt fără importanţă, dar unde e omul viu, din carne şi sînge, unde e bărbatul plin de dorinţe…
- În braţele tale.
Din cînd în cînd. Sau în braţele altor femei. Dar nu despre asta discutam. Vedeţi, eu încerc să scriu cît mai bine, mai bogat, mai modern, zău că mă străduiesc, vă rog să mă credeţi. Numai că atunci cînd să ajung şi eu la o exprimare coerentă, la un fir epic mai viguros, la un story, la un happy end, la un final apoteotic, o cădere în abis sau o înălţare spre ceruri sau măcar la nişte concluzii, la o poantă, la ceva, în fine, deci, să zicem la un punct important, ţuşti, apare Don Juan şi-mi strică exprimarea, firul, story-ul, happy-endul, finalul, căderea, înălţarea, concluziile, poanta.
- Vrei să nu mai vin?
Spuneţi şi dumneavoastră dacă astea-s condiţii de lucru pentru un romancier. Şi ne mai mirăm că nu apare romanul genial al perioadei de tranziţie.
Hai să revin, dacă mă lasă Don Juan, la fraza aceea frumoasă foc (Foooc!), aceea cu aroganţă, inconstanţă, extravaganţă, fără importanţă. Mă întrebam, mă întreb, mă tot întreb şi probabil mă voi mai întreba cum o fi şi ce-o simţi Don Juan, care există, trăieşte, dar care în cartea mea apare şi dispare ca Luna, arătîndu-ne mereu aceeaşi faţă, aceeaşi faţetă bine şlefuită, mă întrebam deci, cum e oare, cum e oare, cum arată faţa nevăzută a lui Don Juan. Într-un cuvînt, de fapt două, îmi lipseşte personajul complex, joyce-ian sau balzacian sau tolstoian sau dostoievskian sau moromeţian – personajul încărcat de gînduri şi copleşit de sentimente, întrebări, probleme, angoase… Dar este, în realitate, Don Juan un asemenea personaj? Trebuie să fie, devreme ce a devenit un mit. Sau nu trebuie? Mitul este ceva linear, construit pe o idee, una singură. În acest caz, seducţia. Don Juan este Seducătorul. Punct. Hai să zicem, punct şi virgulă.
Ajung la concluzia, deloc benefică pentru romanul meu, că Don Juan nu este un personaj complex, ci, dimpotrivă, foarte simplu. Seducătorul există sau nu, o a treia variantă se exclude. Don Juan nu are probleme de conştiinţă, rolul lui, misia lui pe Pămînt este să seducă femeile – ei, bine, chiar asta face, nimic altceva. Don Juan seduce fără efort, fără gesticulaţie, fără prea multe vorbe, prin simpla lui prezenţă. Chestia asta am mai scris-o. Mă repet, ceea ce iarăşi nu este în favoarea cărţii mele, ce să fac, dacă Don Juan, deşi mereu altul, e mereu acelaşi. Nu, nu e bine. Deşi mereu acelaşi, e mereu altul. Aşa? Sau invers?