În loc de cenaclu

Nici în seara asta nu avem cenaclu, dar ca să nu fiţi foarte supăraţi, vă propun ceva de citit.

Vegetarienii

Fata mînca fără să-l privească. Nu privea pe nimeni, se uita doar în farfuria din faţa ei. Mînca foarte repede, înfigîndu-şi în carne dinţii albi, egali, cu excepţia unui canin crescut strîmb care-i dădea, atunci cînd zîmbea, o expresie ştrengărească. Numai că acum nu zîmbea. Mînca. Era evident preocupată de mîncare şi, mai mult ca sigur, înfometată. Tocmai terminase friptura de pui, o pulpă mare, rumenă şi mai cerea una. A patra! Fără garnitură de legume, fără salată.
O observa de două zile, de cînd stătea la acest hotel de lux, cinci stele, unde nimerise prin voia întîmplării şi a unei fundaţii care-i finanţa un turneu prin mai multe ţări europene. Era fascinat de această tînără şi abia aştepta un prilej să intre în vorbă cu ea. Nu mai văzuse, nu mai întîlnise în viaţa lui o fiinţă umană atît de carnivoră. Dimineaţa, la prînz şi seara, mînca numai carne. Dar nu orice fel de carne, ci numai pasăre şi peşte, nici un fel de tocături sau mezeluri. La micul dejun mîncase un ou fiert. De băut nu bea decît apă. Apă minerală, apă plată, eventual apă tonică. Deşi părea hămesită şi mînca la fiecare masă cît trei, era manierată, decupa carnea şi peştele cu furculiţa şi cuţitul frumos, de parcă ar fi urmat vreun pension de pe vremuri, dar foarte repede şi fără să dea impresia că-i place mîncarea. Se hrănea, pur şi simplu.
- Nu doriţi o salată? o întrebase chelnerul la prînz.
- Nu! - venise răspunsul, mai degrabă un mormăit, dar cu o ciudată nuanţă de agresivitate.
Acum chelnerul îi aducea încă o pulpă de pui, frumos rumenită, pe o farfurie mare. Friptura era ornată cu o foaie de salată şi o felie de roşie. Aşeză farfuria în faţa fetei. Aceasta luă furculiţa şi, deodată, începu să ţipe cît o ţinea gura:
- Asasinilor! Canibalilor! Luaţi salata de aici!
“E nebună!” îşi spuse Mark. “Ce-o fi apucat-o?”
Chelnerul voi să ia repede farfuria, dar fata o prinse cu mîna dreaptă, în timp ce cu furculiţa pe care o ţinea, după bunele maniere, cu stînga, luă ornamentele vegetale şi i le aruncă în faţă. Apoi începu să mănînce calmă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat.
Chelnerul, ca într-o comedie, începu să culeagă rămăşiţele bombardamentului de pe bărbie, nas şi de pe plastronul alb, scrobit, pe care-l purta la frac. Era un restaurant elegant şi ţinuta chelnerilor trebuia să fie ireproşabilă.
- A, văd că ţineţi regimul Atkins, i se adresă fetei o doamnă care stătea şi ea în hotel.
- Nu, doamnă, nu ţin nici un regim, răspunse fata cu un efort vizibil de a rămîne politicoasă.
- Dar văd că mîncaţi doar…
- Mănînc doar ce am eu chef. Aveţi ceva împotrivă? se răsti fata, iar doamna se retrase. E drept, curiozitatea ei era mai mare decît discreţia, dar oroarea de scandal depăşea curiozitatea. Să ridici vocea în public! Unde va ajunge omenirea în felul acesta?


Mark încercă să facă un rezumat al situaţiei, atîta cît putea din puţinele date pe care le deţinea. Primul şi cel mai important fapt, cel care declanşase acţiunea al cărei protagonist devenise, era dispariţia unor oameni. Desigur, în orice ţară şi întotdeauna au existat cazuri de dispariţie. Uneori, asta însemna dispariţia definitivă, alteori doar fuga de acasă (a soţului, soţiei, a unui copil sau a unui părinte). Alteori lucrurile erau mai complicate. Dar niciodată nu se aglomeraseră atîtea dispariţii neelucidate într-un timp atît de scurt. În trei ani, dispăruseră fără urmă cîteva mii de persoane şi poliţia nu reuşise să afle mai nimic. Singurul numitor comun, - se stabilise după un timp – era vîrsta. Toţi erau tineri, aveau maximum douăzeci şi cinci de ani.
Dacă asta s-ar fi întîmplat cu mai mulţi ani în urmă, cînd curentul hippie îi făcea pe tineri să-şi abandoneze nu numai familia, ci şi stilul de viaţă şi să trăiască în comunităţi proprii, dispariţiile ar fi avut, poate, o explicaţie.
Dar nu mai erau acele vremuri şi singura presupunere cît de cît logică era existenţa unei reţele de trafic de carne vie, mai ales că majoritatea persoanelor dispărute erau tinere fete. Poate că tinerele dispărute fuseseră răpite şi apoi obligate să se prostitueze. Dar nu existau argumente, dovezi concrete. Putea să fie o sectă care racola tineri în cine ştie ce scop. Nici pentru această teorie nu existau dovezi. Sau încă nimeni nu le găsise, ceea ce era aproape acelaşi lucru.
Iar acum trei zile fusese semnalată apariţia uneia din persoanele dispărute. Mai precis, paşaportul uneia dintre tinerele de pe lista de dispariţii fusese prezentat la recepţia unui hotel.
Mark (vom continua să-i spunem aşa, cu toate că, aţi ghicit, îl chema cu totul altfel) fusese invitat într-un anumit birou şi îi fusese prezentat cazul, ca şi planul pentru dezlegarea misterului.
- Te duci ca om de ştiinţă, iar călătoria va fi finanţată de fundaţia…
Mark compară fotografia din paşaport cu cea din dosarul poliţiei. Ea era! Dar fata pe care o vedea de două zile în restaurantul hotelului semăna doar foarte vag cu fotografiile. În primul rînd, era cu cel puţin 15 kilograme mai grasă. În al doilea rînd, era brunetă, dar asta nu conta prea mult. În al treilea rînd, părea cu zece ani mai în vîrstă decît la data cînd cînd fuseseră făcute fotografiile. Îşi făcuse paşaportul în ziua cînd împlinise 18 ani. O săptămînă mai tîrziu dispăruse. Mai erau o mulţime de rînduri, dar un amănunt care îi scăpase la prima lectură a documentelor îl izbi acum: din relatările părinţilor şi prietenilor, fata era vegetariană. Cum se potriveşte asta cu apetitul ei exagerat pentru carne, constatat chiar de Mark?
Porni în căutarea fetei. Dispărea între mese, dar nu stătea în cameră, cheia atîrna cuminte în cuiul ei de la recepţie. Pe unde-o fi hoinărind? Mark începu să investigheze sistematic hotelul şi împrejurimile. Mica localitate montană trăia graţie pîrtiei de schi care aducea iarna mii de turişti. Vara însă nu vedeai nimic deosebit, nici măcar peisajul nu-ţi tăia răsuflarea. Un cazino, singurul din regiune, părea, teoretic, un punct de atracţie în orice anotimp. Dar, după două sinucideri, un hold-up, o crimă purtînd semnătura Mafiei şi mai ales după ce managerul fugise cu soţia unui client şi cu numerele de cont, amatorii de cîştiguri la masa verde începură să ocolească acest loc care, ziceau gurile rele, aducea ghinion. Din cele patru hoteluri, unul singur funcţiona, celelalte se deschideau doar în sezonul de schi. E drept că acesta, Majestic, era cel mai mare şi mai modern dintre toate, cu piscină, saună, sală de gimnastică utilată cu tot felul de aparate, cinematograf, club, magazine, trei restaurante, cinci baruri şi suspomenitul cazino, cu intrarea gratuită pentru clienţii hotelului.
(va urma cîndva)

©Lucia Verona 2010