L'amour, toujours

Asta e o leapşă despre cărţi, luată de la White Noise, dar mai ales de la Mădălina, care a şi adăugat o întrebare.

1. Care este cea mai bună carte citită de tine?
Cea mai bună în mod absolut? Sau cea care îmi place mie cel mai mult? Multe şi diverse, fără vreo ordine, diferite cărţi în diferite epoci: "Război şi pace" de Tolstoi, "Călătoriile lui Gulliver"de Jonathan Swift, "Om şi supraom" de George Bernard Shaw, "Contele de Monte Cristo" de Dumas, "Peripeţiile bravului soldat Svejk" al lui Hasek, "Ada" de Nabokov, "Furtuna" lui Shakespeare, "Odiseea", momentele, schiţele şi piesele lui Caragiale, "Procesul" de Kafka, "Roman teatral" şi "Maestrul şi Margareta" de Bulgakov, "Clubul Pickwick" de Dickens, "Cîntăreaţa cheală" de Eugen Ionescu, "Spuma zilelor" de Boris Vian şi mai pot să înşir destule.
2. Ai făcut cadou cărţi?
De foarte multe ori.
3. Care este viitorul literaturii?
Luminos :) Serios vorbind, nu ştiu care va fi. Important este că va fi.
4. În ce limbi ai citit cărţi?
Română, franceză, engleză, maghiară, italiană
5. Ce cărţi “celebre” nu ţi-au plăcut?
Nu pot să spun :)
6. Ce ţară a produs cea mai bună literatură?
Nu-mi place cum sună întrebarea asta, dar dacă trebuie - Grecia antică, Roma antică, Rusia, Anglia, Irlanda, Franţa, Italia, Spania, SUA, India, Germania, America Latină, China, Japonia. Nu neapărat în această ordine.
7. Iei notiţe din cărţile pe care le citeşti?
Da, de multe ori.
8. Cam cîte cărţi ai citit pînă acum?
Oricît de multe ar fi, sunt prea puţine.
9. Cu ce cărţi ai dormit în braţe de plictiseală?
Nu dorm cu cărţile. Iar dacă mă plictiseşte o carte, ceea ce se întîmplă des, în general nu insist, înseamnă că nu ne potrivim. Poate cu altă ocazie...
10. Ce înseamnă cărţile pentru tine?
Ce pot să spun? Obiectul muncii? Pîinea cea de toate zilele? Marea iubire? Tot.
11. Care este cea mai scumpă carte pe care ai cumpărat-o?
Habar nu am. Nu e un criteriu.
12. Care era cel mai tare final al unei cărţi citite de tine?
Cred că finalul din "Martorul acuzării" de Agatha Christie.
13. Care este cea mai influentă carte citită de tine?
Chestionarul ăsta pare prost tradus dintr-o limbă străină. Carte influentă? E vorba de influenţa asupra mea sau asupra omenirii?
Ca influenţă personală, cred că "Război şi pace" şi piesele lui Shakespeare, dar mai sunt şi altele. De exemplu "Lamento-ul Ariadnei" de Andrei A. Lillin.
Influenţă în general - desigur, Biblia, dar şi alte cărţi, în diverse epoci, vezi "Suferinţele tînărului Werther" de Goethe.
14 Care scriitor te-a influenţat cel mai mult ?
Jonathan Swift, dar şi Shakespeare, Tolstoi... Şi, foarte importantă, influenţa lui H. Salem.
15. Cât de repede citeşti o carte?
Foarte repede. Dacă îmi place, de obicei o recitesc.
16. Poate literatura să schimbe lumea?
Ar fi bine...
17. (Întrebare adăugată de Mădălina) Ce restanţe îţi reproşezi şi ai vrea să recuperezi?
Aş vrea să citesc mai multă poezie.
*
Vă invit să răspundeţi şi voi la aceste întrebări.

Beethoven. În familie

Comemorare Ioan Flora

UNIUNEA SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA
ŞI
MUZEUL NAŢIONAL AL LITERATURII ROMÂNE
vă invită la comemorarea poetului IOAN FLORA,
la 4 ani de la trecerea în eternitate a acestuia

personalitatea lui Ioan Flora va fi evocată de:
Varujan Vosganian, Răzvan Voncu, Constantin Stan
recită Ioana Flora şi Eusebiu Ştefănescu

Marti, 3 febr 2009, ora 17.00
la Uniunea Scriitorilor din România
Calea Victoriei nr 115

Sondaj de opinie. Q.e.d.

După cum vedeţi în imagine, sondajul despre lene s-a închis. Rezultatele au întrecut, recunosc, aşteptările mele. Din 40 de votanţi (puţini, dar foarte buni, cum spunea un profesor, cu mulţi ani în urmă, cînd se pomenea la seminar doar cu 2-3 studenţi din 15), doar patru (4) s-au declarat harnici, restul de 36 (treizeci şi şase), adică 90 la sută, fiind leneşi, adică sănătoşi, ceea ce vă dorim tuturor.

Juriul, aşa cum va fi el

Surse de pe Calea Victoriei ne-au informat că există o nouă versiune definitivă a juriului care va acorda premiile "Fără canguri". Astfel, celor patru juraţi de pînă acum (Lucia Verona, Ştefania Coşovei, Cristina Deutsch şi Ioan Cristescu) li se vor alătura jurnalista Mădălina Ionescu, blogger şi scriitorii Cornelia Maria Savu, Aura Christi (redactor-şef al revistei Contemporanul-ideea europeană), Theodor Denis Dinulescu, Dan Mircea Cipariu, Constantin Stan. Membri-corespondenţi ai juriului, în direct de la Paris, poeta şi actriţa Ioana Crăciunescu şi pictoriţa Rodica Iliesco.

Fără canguri, dar cu dropii

Asta aşa, ca să ştiţi ce vă aşteaptă. După cum puteţi vedea pe blogul Ştefaniei, în curînd îi va apărea cartea "Anotimpul dropiilor". Fragmentul publicat vă va da o idee... Citiţi!

Variaţiuni pe o temă de Adi Hădean

Adi Hădean a scris despre întîlnirea cu fostul lui coleg de bancă şi mi-a dat „temă de casă” să scriu şi eu pe subiectul ăsta. Mi s-a părut o idee bună, aşa că vă invit pe toţi să ne urmaţi exemplul.

Aveţi în imagine... Nu, nu despre el este vorba. Şi nu trebuie să vă fie frică de el, e ierbivor. Îl cheamă Zalmoxes robustus, este opera sculptorului canadian Brian Cooley şi va fi „plantat” în paduricea din spatele Muzeului de Geologie, vizavi de guvern, alaturi de inca trei confraţi, tot ierbivori şi tot dinosauri.
Dar dacă am ajuns la Muzeul de Geologie de pe şoseaua Kiseleff, am ajuns şi la prietena mea Antoneta, care mi-a fost colegă de şcoală, clasă şi, uneori, bancă, din clasa a cincea pînă în clasa a noua, apoi drumurile noastre s-au despărţit, ea la real, eu la uman, ea la a zecea C, eu la a zecea D. Asta se întîmpla demult, în secolul XX, la liceul Ioan Slavici din Arad, fost Moise Nicoară, în prezent Colegiul Naţional Moise Nicoară.
Anto învăţa foarte bine, era întotdeauna prima din clasă, foarte rar mi se întîmpla s-o depăşesc :) şi eram prietene nedespărţite. O dată am şi fost date afară din clasă, tot împreună, de la ora de geografie. Nici pînă azi n-am aflat cum se schimbă alizeele...
Eu voiam să devin cîntăreaţă de operă, dar între timp mi-a trecut. Anto voia să facă geologie şi asta face. Nu mai ţin minte de unde i-a venit pasiunea pentru geologie. Poate de la „Cireşarii” lui Constantin Chiriţă.
Avem şi o pasiune comună, gastronomia, dar despre asta vorbim cînd am timp să vă dau şi cîteva reţete.

De cîţiva ani nu ne vedem prea des, pentru că e veşnic ocupată, lucrează pînă seara tîrziu în fiecare zi. Cînd e în ţară. A umblat, după 1990, prin toată lumea. Ba nu, cred că în Australia n-a fost. Încă.
Acasă la ea, în loc de bibelouri, găseşti pietre: cristale de stîncă, roci ciudate, corali, fosile... miniaturale, desigur.
La locul de muncă - tot pietre, tot cristale, roci, corali, fosile, în vitrine savant luminate. Pentru că Dr. Antoneta Seghedi conduce, de cîţiva ani, Muzeul Naţional de Geologie. Are tot felul de idei năstruşnice şi se zbate să le realizeze. A făcut la muzeu un atelier de dinozauri pentru copii, tîrguri de pietre semipreţioase, expoziţii şi multe altele. Vedeţi aici.
Dar ca să revenim la dinozauri sau dinosauri, Antoneta povesteşte că în Geoparcul Dinosaurilor Tara Hategului s-au găsit resturi fosile a 9 genuri de dinosauri. Cele mai frecvente resturi sunt oase, dinţi si cuiburi cu ouă (tomografia a relevat că unele conţin embrioane); dinosaurii din Haţeg erau pitici, mai mici ca dimensiuni decât rudele lor din lume, asta indicînd faptul că in Cretacic, acum 70-65 milioane de ani, Haţegul era o insulă. Cel mai mare dinosaur de aici, de 10 m lungime, a fost numit Magyarosaurus dacus de baronul Franz Nopcsa (primul care a studiat dinosaurii de pe propria moşie). Recent a fost descoperită o reptilă zburătoare contemporană cu dinosaurii din Hateg, Hatzegopteryx tambema, al carei craniu atingea in jur de 3 m lungime. Zburătoarea nu era pitică!
Mă opresc aici şi vă invit să vizitaţi Muzeul Naţional de Geologie. Chiar merită.
Şi scrieţi şi voi despre colegii voştri de bancă.

Oameni şi bloguri/4

Spun unii că azi oamenii citesc mai puţină literatură, pentru că... şi aici se înşiră diverse motive, de la „tocşouri” la încălzirea globală. Spun alţii că nu-i aşa, că oamenii citesc la fel de mult, dar citesc altceva - cărţi de specialitate, cărţi gen „Cum să devii bogat, deştept şi frumos în zece lecţii” sau literatură zisă „de consum”. Dacă le aminteşti de înghesuiala de la tîrgurile de carte, şi unii şi alţii spun „da, dar cumpără mai mult romane, literatură universală, nu-i interesează ce se scrie azi la noi”.
În dorinţa de a vedea cu ochii mei care este interesul pentru cartea românească de azi, am lansat un concurs pe blogul meu, un blog relativ nou şi cu un trafic destul de modest. Un concurs pentru bloggeri, asemănător cu alte concursuri care au loc în această perioadă. Cu o diferenţă: premiul pentru fiecare cîştigător al uneia din cele aproximativ 15 categorii este cartea mea „Fără canguri”, care va apărea în curînd.
Mai departe scrie-n carte... vreau să spun, pe tamada.ro După ce citiţi, ne întîlnim pe-aici.

Premiile FĂRĂ CANGURI. Juriul

Deci, aceasta este componenţa definitivă, sub rezerva unor modificări, a juriului care va acorda premiile Fără canguri.
- Lucia Verona
- Ştefania Coşovei
- Cristina Deutsch
- Ioan Cristescu, directorul editurii Tracus Arte

Deci, regulamentul juriului este secret. Şi noi l-am aflat doar "pe surse" şi vi-l comunicăm, chiar dacă nu avem o confirmare oficială.
Regulament:

• Membrii juriului vor citi sau nu vor citi lucrările candidaţilor. Oricum se votează omul, nu partidul programul/cartea/blogul.
• Blaturile vor fi transparente şi pe faţă. Dar nu prea multe, pentru a păstra prestigiul concursului.
• Membrii juriului vor apleca urechea la toate vorbele, zvonurile şi şuşotelile. Informaţiile vor fi păstrate şase luni.
• Membrii juriului îşi vor favoriza prietenii apropiaţi şi rudele, pînă la gradul 4 inclusiv. Dacă nu au rude sau prieteni printre concurenţi, membrii juriului pot să se autopremieze. Şi chiar dacă au.
• Juriul va veghea la corectitudinea gramaticală şi politică a lucrărilor prezentate în concurs. În acest scop, vor fi folosite instrucţiunile de la CNA. Reamintim celor interesaţi că parodia este interzisă.
• În scopul de a conferi o aparenţă de obiectivitate, pentru departajarea candidaţilor se va organiza un referendum. Dacă nu vor vota cel puţin 50%+1 din bloggerii cu drept de vot (peste 20000, conform Zelistei), juriul va fi nevoit să decidă arbitrar şi de capul lui. Mai bine aşa decît să se blocheze toate serverele.

Deci, pînă la 1 februarie mai aşteptăm candidaturi.

O criză supercalifragilistică

Ei, da, criza a readus în actualitate celebrul musical Mary Poppins, susţine Harold Evans în BBC News/Magazine.
Şi asta pentru că dl. Banks, tatăl copiilor pe care-i îngrijeşte supercalifragilistica dădacă, este amploaiat la o bancă, director chiar. Suspicios din fire, îi arată uşa lui Von Hussler, care propunea băncii o schemă de făcut rapid multe milioane. Suspendat de patroni, supăraţi că au pierdut afacerea, domnul Banks este repus în drepturi şi chiar promovat cîteva luni mai tîrziu pentru clarviziunea lui. Pentru că o instituţie bancară concurentă, mai receptivă la ideile lui Von Hussler, este în scurt timp ruinată de această schemă de îmbogăţire rapidă.

Dar soluţia? Tot Mary Poppins ne ajută:

Ştefania are blog

Un eveniment îndelung aşteptat s-a produs în aceste zile: prozatoarea Ştefania Coşovei, membru important în juriul care va decerna premiile Fără canguri, face primii paşi în cariera de blogger.
Citiţi blogul Ştefaniei la adresa http://stefaniacosovei.blogspot.com/

Succes, Stefania!

Bloggeri, vi se pregăteşte ceva!

Cam aşa va arăta coperta.

Autorii şi drepturile lor

Nu pot să scriu articolul pe care voiam să-l scriu despre intenţia guvernului de a tăia/spînzura/desfiinţa drepturile de autor, din trei simple motive:

1. Ordonanţa cu pricina încă n-a fost editată. Poate e doar o sperietoare, să mai tacă dracu' din gură presa aia.
2. Ar trebui să folosesc numai cuvinte pe care o doamnă nu le poate pronunţa.
3. Eu sunt o doamnă, ce vuitonu' meu!

Super-update la Premiile Fără Canguri

Am decis să mai dau un premiu. Pe bune. Dar să ştiţi că e de lucru.
Participanţii - nu e nevoie să se anunţe sau autodenunţe - trebuie să prezinte cîte un mini-eseu, nu mai mult de 1500 de semne, despre H.Salem, aşa cum şi cît l-au citit.
Cîştigătorul primeşte ca premiu volumul "Misterul persistă".

Update la Premiile Fără canguri

La cererea generală, am introdus o nouă categorie:
Cea mai blondă

Serenissima

Dacă nu v-aţi plictisit de mine, mai citiţi-mă şi pe blogul imperial.

Premiile FĂRĂ CANGURI

Văd că se poartă concursurile în blogosferă. Hai să intru şi eu în trend şi să organizez un concurs. Cu premii, că aşa se cuvine. Şi ca să fie democraţie, vom avea un juriu (auto)propus. Aştept persoanele devotate care renunţă la eventualul premiu pentru onoarea de a face parte din juriu. Fireşte, juriul, acest parlament al oricărui concurs democratic, va avea rolul de a aproba şi a aplauda deciziile mele.
Deci, blogosferă, fii deşteaptă!

Categorii:

Marele premiu - Pentru ca-mi place
Cel mai bun blogger dintre scriitori
Cel mai bun scriitor dintre bloggeri
Blogul cu cel mai mult umor
Cel mai bun critic literar
Cel mai bun cititor
Cel mai bun blogger dintre politicieni
Cel mai bun politician dintre bloggeri
Cel mai informat blogger
Cel mai simpatic blogger/bloggeriţă
Cel mai gustos blog
Cel mai bun blog al unui ziarist
Aştept propuneri, autopropuneri, denunţuri, autodenunţuri.
Cîştigătorii vor primi cîte un exemplar din cartea mea "Fără canguri", a cărei lansare va avea loc pe la jumătatea lunii februarie. Pentru marele premiu - Pentru că-mi place, se vor adăuga şi alte cărţi ale unor scriitori români contemporani.
O categorie aparte, fără autopropuneri şi premii, va fi:
Bloguri de dincolo


Data limită pentru (auto)propuneri este 25 ianuarie (pentru juriu) şi 1 februarie (pentru premii). Nominalizările vor fi publicate. Am zis. Fără canguri!
Update: Puteţi propune şi alte categorii, în limita tirajului cărţii.
Update 2: Ştefania Coşovei, scriitoare, redactor-şef al revistei Tamada/Supra, blogger în devenire, a acceptat să facă parte din juriu. Aplauze!
Update 3: Cum spuneam într-un comentariu ceva mai jos, criteriile, ca la orice concurs care se respectă, vor fi vagi şi confuze, regulile se vor schimba fără notificare, iar juriul îşi va propune şi nu mă îndoiesc că va reuşi să fie cît se poate de subiectiv. În acest sens, vă anunţ că un concurent poate candida la oricîte categorii, chiar la toate, dacă se simte în stare.
Update 4: Candidaţii sunt rugaţi să popularizeze concursul prin mijloace specifice.

Are vreun rost?

Are vreun rost să spun că decizia de a reduce cu 20 la sută personalul din administraţie ne va afecta tot pe noi? Credeţi că vor dispărea posturile de directori generali şi şefi de agenţii, sau din cele de funcţionari şi femei de serviciu? Estimaţi că vom sta cu 20 la sută mai mult la cozi pe la ghişee, în sedii cu 20 la sută mai murdare şi vom aştepta cu 20 la sută mai mult calcularea sau recalcularea pensiilor?

Am pus doar întrebări, n-am făcut nici o afirmaţie, ca să nu mai fiu considerată "element duşmănos", cum a afirmat Mordechai. Credeţi că avea dreptate?

Despre lene

Studiu aproape ştiinţific, dar nu exhaustiv

Din volumul "Fără canguri", în curs de apariţie.

- Numele meu este Bob şi sunt leneş.
- Salut, Bob!
- Bine ai venit, Bob!
- Am venit să vă împărtăşesc o mare bucurie. N-am mai lenevit de doi ani, trei luni, patru săptămîni şi două zile.
- Bravo, Bob! Suntem mîndri de tine.
Aplauze pentru Bob.
- Numele meu este Jackie. Sunt leneşă. Am reuşit să mă abţin două luni, dar aseară, în loc să mă duc să fac jogging, am stat acasă şi am zăcut pe canapea.
- Huo, Jackie! Ruşine!
Huiduieli pentru Jackie.
- Numele meu este...
M-am trezit. Ce coşmar! De la ce mi s-o fi tras? Aaa... Ştiu. Acum ştiu. M-a sunat ieri o prietenă, m-a întrebat ce mai fac, i-am spus că am scris toată ziua şi mi-a zis aprobator „A, deci ai fost hărnicuţă!” Urăsc diminutivul ăsta care rimează cu furnicuţă, urăsc furnicile cu şi fără diminutiv, urăsc hărnicia ridicată la rangul de valoare. Îmi vine să ţip. Ce să-i spun, că scriu pentru că, uite-aşa, povestirea sau piesa la care tocmai lucrez vrea să se scrie? Că mi-e o lene de mă doare, dar am un termen la care trebuie să predau textul sau cum se spune azi, un deadline? Ce-are asta cu hărnicia? Cînd scrii presat de timp nu eşti harnic, eşti o maşinărie care lucrează contra cronometru.
*
Acum cîţiva ani, nu mai ştiu exact cînd şi mi-e lene să caut data exactă, a avut loc prima convenţie internaţională a leneşilor. N-am avut onoarea să particip, probabil că organizatorii nu m-au considerat destul de leneşă. Sau le-a fost lene să-mi trimită invitaţia. Poate data viitoare. Cu ocazia acestei importante reuniuni, a fost propusă leneveala ca metodă anti-stress. Sigur că eficienţa metodei este dovedită încă de la Oblomov încoace şi chiar din vremuri mai vechi, iar această recunoaştere vine s-o confirme. Dar este prea puţin. Participanţii, probabil de lene, n-au precizat un lucru foarte important şi care mie mi se pare foarte clar, şi anume că lenea l-a creat pe om, nu munca. Nu e nevoie de nici un efort pentru a găsi argumente. Cine altul decît un leneş putea să inventeze roata? Un om harnic ar fi continuat să care cu cîrca, nici nu i-ar fi trecut prin capul lui de Homo Sapiens să născocească un instrument care să-i uşureze munca. Dar tiparul? Cred că Gutenberg a fost unul din marii leneşi ai omenirii, poate cel mai mare. Dacă era mai harnic, ar fi continuat să copieze de mînă Biblia, n-ar fi inventat o metodă de multiplicat care a dus la ceea ce ştiţi foarte bine. Dar locomotiva, automobilul, maşina de spălat rufe, telegraful, faxul, robotul de bucătărie, abacul, vaporul, calculatorul, ba chiar şi sateliţii-spioni? Nu le mai înşir pe toate, sunt cunoscute, au remarcat şi alţii rolul excepţional pe care-l are lenea în istoria invenţiilor şi a omenirii în general.
*
Lene, lenevie, leneveală, alene, leneş, lenevos – cuvinte lente, leneşe prin ele însele. În engleză avem lazy şi languid, în timp ce idle sugerează trîndăvie, iar sloth puturoşenie. În rusă este лень, ленивый, aproape ca în româneşte. Mi-e lene să caut în DEX, lene o fi de origine slavă? În italiană e pigro, pigrizia, ceea ce sună cam sprinten, în spaniolă perezoso, aproape de franţuzescul paresseux, paresse. Francezii mai au şi oisivité, trîndăvie, cu adjectivul oisif, vezi şi „L'oisif ira loger ailleurs”, tradus în româneşte „Cei leneşi plece unde vor”. Cu olandeza revenim la iniţiala l – lui, luiheid, la fel şi suedeza, cu lättja, în schimb daneza ne uluieşte cu dovenskab, mă mir că nu le e lene să-l pronunţe, sau poate danezii nu au leneşi? În cehă e lenost, în croată aproape la fel, lijenost, e clar, cuvîntul e de origine slavă. În ungureşte e lusta, lustaság, iar în germană este faul, destul de lent pentru un cuvînt de o silabă. Vezi şi proverbul Morgen, morgen, nur nicht heute, sagen alle faulen Leute.
*
Bunul renume de care se bucură hărnicia este suspect. Hărnicia este o nevroză. Lenea este o stare naturală. Leneşul zace pentru că n-are nici un motiv să se agite. Cînd are, face ce trebuie şi, cu minimum de efort, obţine maximum de performanţă. Harnicul munceşte pentru că o forţă interioară îl mînă să facă şi să dreagă, chiar dacă, la fel ca şi leneşul. Cînd în sfîrşit are, este prea obosit de agitaţia compulsivă şi inutilă anterioară, aşa că dublează efortul, iar rezultatul este mediocru.
Sigur că există şi situaţii neplăcute, cînd un leneş este în acelaşi timp şi incompetent şi/sau nepriceput, dar nu sunt mai periculoase decît cazurile de harnici incompetenţi, care pot duce la catastrofe.
Foarte important, a nu se confunda lenea cu delăsarea sau neglijenţa. Acestea sunt fenomene dăunătoare, dar ele nu provin din lene, ci din lipsă de responsabilitate, ca să nu spun iresponsabilitate. Există şi harnici neglijenţi, delăsători, neatenţi la ce fac. „Lucrează prost, e drept, dar măcar e harnic”, îi scuză colegii, îngăduitori cu cel care vrea, dar nu poate.
Pentru a vedea cărei categorii aparţineţi, puteţi face un simplu test: spuneţi în fiecare zi sau măcar la două zile „ah, abia aştept week-endul să zac” sau „De-ar veni o dată vacanţa să pot sta cu cracii în sus fără să fac nimica”? Felicitări, sunteţi probabil o persoană leneşă, chiar dacă la locul de muncă trageţi tare. Nu aţi pronunţat niciodată frazele de mai sus? Folosiţi sfîrşiturile de săptămînă şi concediile pentru a face curat în toată casa, a termina o lucrare de la birou sau a pleca în excursii obositoare? Ne pare rău, aveţi nevroză, suferiţi de hărnicie compulsivă şi nu intraţi în vederile noastre.
*
Hărnicia fără un scop bine precizat devine ridicolă. Lenea nu are nevoie de scop, ea este suficientă şi se justifică prin ea însăşi.

Harnicul autentic, sănătos, poate fi definit ca un leneş bine motivat. Este „harnic” pentru că vrea să strîngă bani, să intre la facultate, să ajungă ceva sau cineva, să-şi păstreze locul de muncă sau să obţină o promovare. În absenţa acestor motivaţii, avem de-a face cu nevroza. Compulsia. Termenul de workaholic aplicat de americani celor care muncesc de dragul de a munci, prin simetria cu alcoholic, arată clar că excesul de muncă este o nevroză ca şi excesul de băutură. Adică un viciu.
În schimb lenea, fiind o stare naturală, nu are grade de comparaţie, este un fenomen pur şi nepoluat.
*
Greierele şi furnica – oare de ce toată lumea se sperie de invaziile de furnici şi le contracarează cu mijloace ale războiului chimic, în timp ce greierii sunt lăsaţi să ţîrîie? Respectul pentru hărnicie să fie mai mic decît cel pentru „lăutari?” Nu-l mai preţuim pe La Fontaine? Ca să nu mai vorbim de protecţia animalelor.
*
Să fie foarte clar, nu mă refer la lenea patologică, simptom al unei depresii sau chiar al schizofreniei, nici la lenea indusă de medicamentele pentru tratarea unor boli grave, nu, eu vorbesc despre lenea adevărată, sinceră, voioasă, lenea naturală, liber consimţită şi liber asumată.
*
Lenea sau nelenea mai depinde şi de relaţia pe care o persoană sau alta o are cu timpul. Unii reuşesc să facă foarte multe lucruri în acelaşi timp în care alţii abia se mişcă. Se întîmplă chiar să aibă mari succese. Dar nu le-ar plăcea să li se pună eticheta de hărnicie, pentru că prea fac totul cu elan şi cu plăcere.
*
Există şi animale leneşe, ba unul din ele se numeşte chiar aşa, leneş. Este un mamifer din familia Megalonychidae sau Bradypodidae, ordinul Pilosa, subordinul Folivora, care trăieşte în jungla sud-americană, unde stă toată ziulica într-un pom, agăţat de o creangă. De lene. Deşi, la urma urmei, ce treabă are? Mîncarea îi stă oricînd la dispoziţie - se hrăneşte cu insecte, şopîrle, cadavre, muguri şi lăstari fragezi, dar mai ales şi mai mult cu frunzele unui copac din familia urzicii. Nu e vina lui că e leneş, aşa e el, are metabolismul lent, digestia poate dura şi o lună. Acest inofensiv animal arboricol este o dovadă a originii vegetale a omului. Da, omul nu se trage din hiperactiva maimuţă, cum greşit este interpretată teoria lui Darwin, ci din plante. Dar nici o legătură cu vreun „popor vegetal”. Oamenii se trag din plante indiferent de poporul căruia îi aparţin.
*
Să luăm un caz ipotetic binecunoscut. Avem un funcţionar harnic, care vine la oră fixă şi are de rezolvat anumite sarcini. Colegul lui, un funcţionar leneş, întîrzie în fiecare dimineaţă. Are acelaşi volum de muncă de efectuat ca şi harnicul. Numai că leneşul e mai eficient, lucrează mai repede şi termină totul înainte ca harnicul să fi ajuns la jumătatea strădaniilor sale de furnicuţă. Ce să facă leneşul în aceste condiţii? Să zică: „Mai daţi-mi de lucru, vreau să lucrez de două ori mai mult pentru aceeaşi leafă?”. Să fim serioşi, e leneş, nu fraier. Şi uite aşa se creează şi se distrug reputaţii, sunt promovaţi cei harnici în posturi la care toată hărnicia lor nu-i ajută să facă faţă, în timp ce leneşii...
*
De ce se află lenea şi orgoliul printre păcatele capitale? Pentru că (desigur, dacă nu e vorba, pur şi simplu, de o regretabilă eroare de traducere) la vremea cînd au fost enunţate aceste şapte păcate, era nevoie de educarea, ce zic eu, crearea unui popor de furnicuţe hărnicuţe şi tot ce ieşea din rînd trebuia eliminat. Cu biciul. Aşa a apărut cultul muncii. Acţiunea continuă. În continuare suntem judecaţi după cantitate şi nu după calitate şi eficienţă. În continuare este apreciată hărnicia artificială, indusă de bici (Este evident că hărnicia nu este o stare naturală - altminteri ce nevoie ar fi de bici?), chiar dacă biciul ia forme mai sofisticate(inclusiv prime, promovări, concedieri, dar şi zicale şi proverbe gen „Lenea e cucoană mare” sau „Leneşul mai mult aleargă şi scumpul mai mult păgubeşte”. Cărora li se răspunde cu aceeaşi monedă: „Pauzele lungi şi dese, cheia marilor succese”, „Cine-i harnic şi munceşte are tot ce vrea /Cine-i leneş şi chiuleşte are tot aşa”. Ar mai fi, dar „mi-e o lene de mă doare”...) În continuare nevroza trece drept normalitate. În continuare sunt apreciaţi cei cuminţi, ascultători, obedienţi...
- My name is Lucia...

Şi cenzura e cu noi!

Cu multe din părerile lui Cezar Paul-Bădescu nu sunt de acord. Probabil nici el cu ale mele. De această dată însă sunt exact de aceeaşi părere cu el. Citiţi aici şi veţi vedea că am dreptate.
Deci nu numai că pot să ne scotocească sms-urile şi e-mailurile sau să afle ce pagini citim pe internet, dar ne şi cenzurează, ne spun ce să nu scriem. N-am auzit parodiile radiofonice despre care vorbeşte Cezar Paul-Bădescu, poate că sunt proaste sau vulgare, dar nu asta contează, pentru că ele au fost cenzurate pentru "pentru nerespectarea articolului referitor la protejarea valorilor culturale”. Pe scurt, parodia este interzisă, prin graţia cenzurii. Cenzura se numeşte azi CNA şi este reprezentată de un mare artist, Dan Grigore. Ce să mai spunem? Muzica, muzica!

Azi, Ceauşescu ar fi invidios

Nu, nu pentru că festivitatea inaugurală de la Washington i-ar fi adus aminte de cele organizate la Phenian de prietenul său Kim Ir Sen, deşi trebuie să recunoaştem că decorul manifestării era de un kitsch planetar. Nici pentru că peste un milion de oameni au participat la acest mega-show. Din proprie iniţiativă, cu entuziasm, nu „mobilizaţi” pe bază de tabel.

Nici o legătură cu asta.

Ar fi invidios pe legea privind înregistrarea şi stocarea datelor din telefoanele noastre mobile şi din calculatoarele noastre. Numai gîndul că el n-a avut la dispoziţie tehnologia avansată care să-i permită să citească sms-urile, discuţiile de pe Mess, e-mailurile, să afle cine ce afaceri mai face şi cu cine, cine cu cine îşi înşeală nevasta/soţul, cine e amator de cybersex şi cine se mulţumeşte să joace Solitaire, numai gîndul acesta l-ar îmbolnăvi. Cîte eforturi a depus, cu ajutorul Securităţii, fireşte, să bage spaima în oameni, ascultîndu-le telefoanele (sau făcîndu-i să creadă asta)! Cum a încercat să ţină sub control intelectualii, mai ales scriitorii, prin obligativitatea de a declara maşinile de scris!
Pentru cei mai tineri, trebuie spus că, an de an, trebuia să mergem la Miliţie cu maşina de scris, să completăm un formular cu datele personale şi să dactilografiem loco un text, în trei exemplare, să fie acolo la dosar. Iar azi e atît de simplu să afli conţinutul unui calculator, fără ca posesorul lui să-şi dea seama!

Da, ar avea de ce să fie invidios!

Un licurici de tip nou

"Întrebarea nu este dacă piaţa este o forţă a binelui sau a răului. Puterea ei de a genera bogăţie şi a lărgi libertatea este inegalabilă, dar această criză ne-a amintit că fără o privire vigilentă, piaţa poate scăpa de sub control - şi că o naţiune nu poate prospera pe termen lung dacă îi favorizează doar pe cei prosperi".

Fraza de mai sus este din discursul inaugural al preşedintelui SUA, Barack H. Obama. Traducerea, cu eventualele erori, îmi aparţine.

Sunt curioasă ce părere au analiştii noştri economici care continuă să glorifice piaţa nereglementată. Şi miniştrii noştri cei competenţi. Şi toţi cei care se închină la licurici.

Cît mai lent posibil

Compozitorul american John Cage (1912-1992), elev al lui Arnold Schönberg, a devenit faimos datorită lucrărilor sale scrise pentru pian preparat, dar mai ales pentru piesa Linişte - 4’33’’, o culme a muzicii aleatorii. Nicio notă nu se aude în timpul interpretării celor trei părţi ale piesei, ci doar zgomotele întîmplătoare din sală şi din împrejurimi. Dacă relaţia linişte-zgomot-muzică a jucat un rol important în creaţia lui Cage, o altă preocupare a lui a fost timpul. Scurgerea timpului.
În 1985, John Cage a scris Orga2/CMLP (în engleză: Organ2/ASLSP - As Slow aS Possible). Cît mai lent posibil. I se părea oare că lumea se grăbeşte prea mult?
Cît mai lent posibil. Cît de lent?

Citiţi mai departe pe Tamada.ro, doar azi e marţi. Apoi reveniţi aici să ascultaţi cum sună liniştea.

Stiglitz. Criza văzută de la Paris

Le Monde/Livres ne prezintă nu numai o carte - reeditarea volumului "Un autre monde : contre le fanatisme de marché" al economistului american Joseph E. Stiglitz, Premiul Nobel pentru economie (2001), ci şi un interviu video realizat de Le monde/LCI cu această ocazie. Daţi click, chiar merită!
Preşedinte, din 2008, al unei comisii create de guvernul francez pentru a defini noi indicatori ai bogăţiei, Stiglitz susţine că este nevoie de o serie de reforme care să ţină cont nu numai de PIB, ci şi de sustenabilitatea datoriei, de calitatea serviciilor publice, starea de sănătate a populaţiei, performanţele în materie de mediu...

Aş recomanda interviul şi miniştrilor din guvernul României. Deşi mă tem că ei se uită la altfel de filme...

Doamna blondă din manele

Atît. Ca să nu uit titlul. Sună bine.

La munte şi la mare...

...şi-n orice-mprejurare
folosiţi cu încredere vehiculele cu tracţiune animală (căruţe trase de cai, care cu boi, sănii trase de cîini etc)pentru propăşirea turismului pe plaiul mioritic.
Mai multe puteţi afla de la Simona Ionescu.
Aşa cum sugerează imaginea, de pe pîrtiile de schi, turiştii pot ajunge cu căruţa direct în valurile, desigur înspumate, ale mării. Legea care interzice circulaţia respectivelor mijloace de transport pe autostrăzile patriei (care autostrăzi?) va fi abrogată.

Foto:Photonews
Update: un promo pentru căruţele turistice găsiţi la Lilick, care l-a preluat de la Moş Călifar. Pentru un test-drive vă puteţi adresa la MT.

O soluţie. Poate singura

Poate cu muzica asta să suportăm mai uşor vremea de azi şi vremurile. De ce tocmai acest fragment din simfonia nr. 41 KV 551 de Mozart? Pentru că aici mi se pare mie că ar fi o soluţie la problemele noastre. Poate singura. Prietenii ştiu de ce :)

<

Update: Şi nu, Jupiter nu este, în acest caz, =Zeus.
Încă un update: Lilick a mai găsit o soluţie. Să vedem care e mai eficientă :)

Politică şi grădinărit la vreme de criză

Premierul îi face nesimţiţi pe pensionari, preşedintele, după ce a dat parlamentului tema cu revizuirea grabnică a Constituţiei, acum dă indicaţii preţioase guvernului în privinţa deficitului bugetar, ministrul muncii vrea să interzică orice cumul de funcţii, proaspătul fost ministru de interne îşi dă demisia din PSD, fostul premier desemnat, fost candidat la preşedinţie, vrea să-şi ia L-ul din PDL, PNL zice că ar fi bine să fie bine, dar că ar putea fi rău, între timp în sectorul 1 al Capitalei a fost finalizată o investiţie de 700000 de Euro - un adăpost pentru maidanezi cu 137 spaţii de cazare, aflăm, în schimb, spre bucuria noastră, că grădinăritul ameliorează viaţa sexuală a bărbaţilor.

Dar asta, ultima, este o ştire externă, luată din ziarul The Telegraph. Cică 30 de minute de săpat, plivit şi udat grădina, pe săptămînă, ar reduce cu 38 la sută impotenţa. O fi valabil şi la politicieni?
Update: Preşedintele PSD şi al Senatului, vicepreşedintele CSAT, declară: "Vrem să transformăm Romania într-una modernă, dacă nu reuşim asta în câţiva ani majoritatea asta nu îşi are rostul".

E de lucru în grădina asta. Dar îngrăşămintele naturale nu lipsesc.

E neconstituţională

Ordonanţa. De ea era vorba.

Cum să vorbim (politic) corect româneşte

Citiţi la Varanus şi băgaţi la cap!

Constituţia. Bibliografie obligatorie /1

CAŢAVENCU
(foarte ameţit, împleticindu-se-n limbă, dar tot îngrăşându-şi silabele)

Fraţilor! (toţi se-ntorc şi-l ascultă.) După lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani, iată visul nostru realizat! Ce eram acuma câtva timp înainte de Crimeea? Am luptat şi am progresat: ieri obscuritate, azi lumină! Ieri bigotismul, azi liber-pansismul! Ieri întristarea, azi veselia!... Iată avantajele progresului! Iată binefacerile unui sistem constituţional!

PRISTANDA

Curat constituţional! Muzica! Muzica!

---------------
Daţi un click aici, ca să şi vedeţi/auziţi cum stau lucrurile. Cu mulţumiri Moşului. Moş Călifar.

Misterul persistă

Prieteni, vă anunţ că am creat un blog dedicat memoriei soţului meu, Hary Salem, dar mai ales scrierilor lui. Pentru ca aceia care l-au cunoscut şi l-au citit să şi-l amintească, iar cei care n-au auzit de el, să-l descopere. Voi încerca să public proza lui fabuloasă, dar am început cu ceva absolut atipic pentru el, poezii. Poezii scrise prin anul 1983. În 2007 le-am publicat în volumul "Misterul persistă".
Citiţi aici.


P.S. Mai am de lucrat la aspectul blogului, ştiu.

Aceşti nebuni care ne guvernează

Spuneam, în postarea precedentă, că vine şi rîndul Belgiei. A venit. Pascal de Sutter este belgian. Profesor de psihologie şi sexologie la Universitatea din Louvain. Şi expert NATO în domeniul psihologiei politice. Sexologie şi psihologie politică? De ce nu? Nu văd nicio contradicţie. Dimpotrivă, este o strălucită demonstraţie a legăturii intime între sulă şi prefectură.
Cartea lui Pascal de Sutter, "Aceşti nebuni care ne guvernează. Cum ne ajută psihologia să-i înţelegem pe politicieni", a apărut nu demult la editura Tritonic. Vă mai povestesc eu despre ea, în caz că n-aţi apucat s-o citiţi.

Feedback

Se scrie mult pe Internet. Se scrie bine şi rău, interesant, plicticos, plin de haz, grosier, elegant, cu greşeli de ortografie, cu diacritice sau fără, cu talent sau fără. Şi este foarte bine că se scrie mult, foarte bine că se scrie divers, foarte bine că se scrie.

Dar problema acestui scris mult şi în tot felul este că toţi aceşti scriitori de pe Internet aşteaptă un răspuns, o confirmare sau o infirmare a talentului lor. Sau a lipsei de.

Internetul literar stă prost la capitolul feedback. Sigur că fiecare tînăr sau tînără cu aspiraţii literare are prieteni, colegi, un grup de suporteri, rude, cineva gata să se entuziasmeze la fiecare producţie a scriitorului familiei (grupului de prieteni, clasei). Aşa e frumos, aşa se cuvine, încurajaţi-l, e tînăr, are nevoie de sprijin. Doar că rudele, prietenii, colegii susţinători se află, de obicei, la acelaşi nivel cu cel susţinut. Sau sub. Ceea ce e plăcut, dar nu foarte util.

Am descoperit, pe bloguri, cîţiva autori de mare talent. În timp, vor deveni, cu siguranţă, scriitori consacraţi. Le-ar trebui, în această fază...

Citiţi mai departe pe Tamada.ro. Dacă-i marţi, e articolul meu. Belgia, un pic mai încolo. Comentariile voastre, sper, aici.

Badness. Potenţial cu ape termale

"România are acest potenţial, să ofere turism religios, pe care alte ţări nu-l au", a declarat doamna ministru al turismului. Care-or fi ţările care nu au acest potenţial? Pe unde-am umblat, prin ce ţări am ajuns, nu mi s-a întîmplat vreodată să nu văd biserici, catedrale, bazilici, capele, sinagogi, moschei, geamii, temple budiste şi alte lăcaşuri de cult, aflate pe lista monumentelor care trebuie vizitate. Dar e posibil ca în ghidurile de turism pentru shopping să figureze alte monumente.

Deci, ca s-o pot lua în serios pe doamna ministru, care ne promite staţiune de wellness în Bucureşti, o rog să ne facă o listă, cît de scurtă, de ţări care nu au potenţial pentru turism religios, ca să folosesc exprimarea dumneaei.

Apropo, stimată doamnă, vă rog frumos să-mi traduceţi cuvîntul wellness. Sau staţiunea va fi numai pentru anglofoni?

Şi după criză, ce va urma?

Iată o carte pe care vreau neapărat s-o citesc: Le Monde/Livres prezintă noul volum al lui Jacques Attali, intitulat "La crise, et après ?", apărut la editura Fayard. Pentru cei care nu ştiu cine este Attali, voi spune că a fost consilier al preşedintelui François Mitterrand, în 1991 a devenit primul preşedinte al BERD, iar relativ recent, în 2008, a condus comisia care a prezentat preşedintelui Sarkozy un raport despre eliberarea creşterii economice.
Această "primă criză financiară a mondializării ", susţine Attali, este de fapt o criză a creditului. În loc să se producă mai mult, s-a fabricat, din credit, o bogăţie virtuală. Criza este provocată de creşterea excepţională, dar inechitabilă, care a îmbogăţit foarte mult un număr infim de bancheri şi "iniţiaţi". Dar, consideră Attali, nu este numai o criză financiară, ci şi o criză a societăţii. Care, în spiritul "gîndirii pozitive", a vrut să creadă că reuşita rimează cu optimismul şi a confundat realismul cu pesimismul.
Despre concluzii, poate am să scriu după ce citesc cartea. Dar întîi va trebui să mă duc pînă la Paris să mi-o cumpăr. Poate luna viitoare.

Se caută ministru de interne

PSD i-a retras sprijinul politic lui Gabriel Oprea, ministrul administraţiei şi internelor. OK, prin asta PSD a demonstrat că există. Să vedem ce se va întîmpla în continuare, să vedem reacţia preşedintelui, eventual şi pe a premierului, apoi să vedem cine va fi propus pentru această funcţie.
Unii analişti văd aici şi o înfrîngere a grupului de la Cluj şi aşa pare să fie. Cu condiţia să nu fie numit, în locul lui Oprea, Ioan Rus.

Invitaţie la nuntă

Nu vă bucuraţi :), nu este nunta mea! Dacă mă voi mai mărita vreodată, ceea ce pare puţin posibil la vîrsta mea, dar never say never, cum am învăţat din filme, veţi afla după. Mult după. Nici la prima mea nuntă - şi singura - nu am avut invitaţi. Am fost numai noi doi şi a fost minunat.
Dar altora le place să facă nuntă mare. Gustul lor, treaba lor. Problema lor.
Şi ce problemă! Iată, o tînără din Ucraina se mărită la Londra. 150 de oaspeţi sunt aşteptaţi la ceremonie şi la petrecere. Toţi, din partea mirelui londonez. Mireasa, singură, doar cu părinţii veniţi din Ucraina pentru eveniment, vrea, săraca, să-şi aibă şi ea nuntaşii ei. Aşa că a dat un anunţ, căutînd amatori de nuntă şi zaiafet - domnişoare de onoare, cavaleri de onoare, un numeros public. Mă rog, nu foarte numeros. 30 de persoane. Doritoarele şi doritorii trebuie să trimită o poză şi un CV. Vor primi, în schimb, o invitaţie la cununie şi la masă. Fără dar.
Nu ni se spune în articol unde vor avea loc felicitările, masa şi dansul, ceea ce nu ne împiedică să urăm tinerilor însurăţei "Casă de piatră". Cum s-o fi zicînd în engleză? Stone cottage? Rock house?

Blogger arestat

Minerva. Aşa-şi spunea sud-coreanul de 31 de ani pe nume Park (un nume la fel de frecvent în Coreea ca Popescu la noi), arestat acum cîteva zile sub acuzaţia de subminare a pieţelor financiare prin răspîndirea de informaţii false pe Internet, relatează Financial Times.
"Minerva" s-a lansat cu cîteva luni în urmă, cînd a prezis falimentul băncii americane Lehman Brothers şi scăderea dramatică a won-ului. Recent, bloggerul a scris că guvernul sud-corean ar fi ordonat instituţiilor financiare să nu cumpere dolari.
Autorităţile susţin că "Minerva" - absolvent de facultate, şomer - nu este chiar un mare expert în domeniul financiar. Atunci care e problema? N-are omul dreptul să scrie ce vrea pe blogul lui? Se pare că nu. Dacă este găsit vinovat de încălcarea legii comunicaţiilor, care interzice difuzarea de informaţii false online, el ar putea fi condamnat la 7 ani de închisoare.
Cum rămîne cu libertatea de expresie? Bine. Foaaaaaaaaaaaarte bine. Sibilla ştie.

Sexul nu mai este trendy

Nu vă speriaţi, e vorba doar de modă. Mai precis, în materie de sex, moda nu mai e la modă, trendul nu mai e trendy.
Brian Alexander, autorul cărţii "America Unzipped: In Search of Sex and Satisfaction", scrie pe MSNBC că nu se mai poartă latexul, cătuşele, schimbul de parteneri şi alte practici şi tehnici considerate "cool" în ultimii ani. Autorul prognozează că - în această perioadă de criză, cînd şi industria porno se află în pragul falimentului, site-urile erotice pierd milioane de dolari, iar autorii de sfaturi sexuale de la diverse publicaţii îşi pierd job-urile - s-a terminat cu sexul promovat ca un detergent sau ca un televizor. Nu este vorba de revenirea la un spirit mai puritan, ci de faptul că, spune Brian Alexander, oamenii vor prefera să-şi găsească propria cale şi asta fără prea multă vorbă.
Ah, s-a ajuns la vechea vorbă romînească, aia cu "tace şi face"!

Sper că nu e vorba decît de sex şi nu de o limitare a liberăţii de expresie. Nici de o diminuare a transparenţei guvernamentale. Adică, s-o ştim şi noi!

Probleme de securitate/3

Pe sfoară
continuare

În urma succesului acestui zbor de probă, a fost programată prima cursă comercială. Evident, n-au fost date publicităţii informaţii privind noul sistem de securitate, dar nu toţi participanţii la primul zbor şi-au ţinut gura şi ceva, ceva a transpirat. Numai zvonuri şi bîrfe, nimic precis, dar toată lumea vorbea despre ceva extraordinar, nemaivăzut, nemaiauzit, nemaipomenit, un zbor ca-n vis, nu alta, foarte şic, foarte hip, mai mult decît cool, aşa că lumea bună se pregătea să meargă cu avionul ca la un eveniment monden. Curînd nu mai puteai găsi nici un loc la prima cursă, totul era rezervat, pînă şi pentru a fi trecut pe lista de aşteptare trebuia să aştepţi.
Compania aeriană era tocmai cea care experimentase sistemul cu cătuşe, cu un succes relativ. E drept, cătuşele îi împiedicau pe potenţialii răufăcători să deturneze avioanele, dar pasagerii, cum am mai spus, aveau şi alte pretenţii. Acum, compania avea şansa să se relanseze şi conducerea ar fi dat orice pentru a nu pierde ocazia. Aşa că salariaţii, cu mic cu mare, munceau zi şi noapte pentru ca primul „Zbor de vis” să nu devină un coşmar. Totul strălucea de curăţenie, aparatura de bord fusese verificată şi răsverificată, personalul instruit cum să se comporte în noile condiţii... Veni şi ziua cea mare, pasagerii sosiră din timp la aeroport, curioşi să afle care sunt noile metode antiteroriste. Spre uluirea lor, nu li s-a cerut nici să se dezbrace, nici să se descalţe, nici măcar să-şi scoată cravata de la gît sau briceagul din buzunar. La întrebările lor, primeau doar zîmbete fericite şi răspunsuri liniştitoare.
- Compania noastră vă urează bun venit la bordul acestei aeronave pentru primul zbor din cadrul programului „Zbor de vis”. Comandantul de bord şi echipajul său vă urează o călătorie plăcută şi somn uşor, se auzi în avion vocea autoritară, dar politicoasă a pilotului. Nici nu apucară pasagerii să se mire de urarea de „somn uşor”, că se auzi un fîşîit, pe care cei mai mulţi, preocupaţi de centurile de securitate şi de emoţii, nici nu-l observară. Doi sau trei ziarişti, care participaseră la primul zbor şi doreau să repete experienţa, anticipau cu plăcere boarea de lăcrămioare şi somnul lin care avea să-i urmeze.
Ca din senin, se auzi un rîset, de undeva de la Business Class. Apoi două pasagere de la clasa turist pufniră în rîs. Apoi un pasager cam morocănos de felul lui chicoti de parcă l-ar fi gîdilat cineva. Se vede treaba că rîsul este molipsitor, pentru că încă un pasager începu să rîdă. Apoi altul, alţii, iar în scurt timp toată lumea din avion rîdea în hohote. Rîdeau cu toţii şi nu se puteau opri. Nu înţelegeau de ce o fac, nu aveau nici un motiv să rîdă, dar rîdeau cu lacrimi, cu sughiţuri, le era rău de atîta rîs. Rîdeau pasagerii, rîdeau şi stewardessele şi piloţii (primiseră antidot pentru somnifer, dar acum nu le era de nici un folos), ce mai, era un hohot general şi cînd, de oboseală, se mai atenua puţin, în clipa următoare izbucnea din nou. Pasagerii nu simţeau nici foame, nici sete (din fericire, pot spune; cum pasagerii ar fi trebuit să doarmă duşi tot drumul, nu se exista la bord nici mîncare, nici băutură), rîdeau întruna, nimeni nu ştia de ce, nu era nimic de rîs, dar ei rîdeau fără oprire. Piloţii, printre hohotele de rîs, au reuşit să comunice turnului de control ce se întîmplă. „Să mori de rîs”, comentă şeful de tură, înainte de a lua legătura cu reprezentanţii companiei. La auzul veştii că tot avionul rîde în loc să doarmă, preşedintele companiei rîse cam strîmb şi-l sună imediat pe laureatul Nobel care răspundea de preţiosul anestezic anti-tero. Acesta izbucni într-un rîs homeric.
- Nu e nimic de rîs, îl apostrofă preşedintele.
- Dimpotrivă, ha, ha, este chiar foarte amuzant şi mă bucur că experimentul nostru se desfăşoară conform previziunilor.
Şi îi explică preşedintelui că el personal a schimbat flacoanele, punînd în locul suavului somnifer cu parfum de lăcrămioare o variantă nouă a vechiului gaz ilariant, folosit pe vremuri ca anestezic în stomatologie.
- Veţi vedea, este mult mai bine aşa.
Cu exact un minut înainte de aterizare, rîsetele au încetat. Pasagerii îşi reveneau cu greu, îi dureau fălcile şi, mai ales, se întrebau ce-i apucase aşa, deodată, să rîdă ca bezmeticii. Atunci se trezi un terorist (ei, da, era în avion!) că nu şi-a îndeplinit misiunea. În loc să deturneze avionul, rîsese ca prostul ore în şir, înşelase încrederea celor care-l trimiseseră, acum va trage ponoasele, dar ce putea face? Aruncă înciudat pe jos fiola în care avusese antidotul la somniferul cu lăcrămioare, nu apucase să-l inhaleze de atîta rîs, fiola se rostogoli spre botul avionului, ducă-se, acum nu-i mai folosea la nimic. Încercă totuşi, în ceasul al doisprezecelea, să scoată arma, nu ca să deturneze avionul, acesta rula deja pe pista de aterizare, ci ca să se sinucidă, să-şi salveze măcar onoarea, dar un agent de securitate, o fetişcană care rîsese de se prăpădise tot drumul, îl dezarmă cît ai zice hohot cu un spray minuscul cu miros de lăcrămioare...
(gata)

Probleme de securitate/2

Pe sfoară
continuare

Era nevoie de altceva, conducerile companiilor de aviaţie cereau celor care se ocupau cu securitatea zborurilor o inventivitate, o creativitate pe măsura adversarilor. De fapt, mai mare decît a adversarilor. Specialiştilor anti-tero li se adăugară psihologi, criminalişti, autori de romane poliţiste şi science fiction şi chiar ghicitoare în bobi şi în cafea naturală. Rezultatele nu erau, cu toate acestea, mulţumitoare.

La un moment dat apăru, ca o propunere timidă, ideea anesteziei generale. Fusese folosită cu succes într-o carte de aventuri, toţi pasagerii unui elicopter erau adormiţi ca să nu vadă pe unde zboară. Numai că în carte erau doar şase pasageri, nu sute, ca într-un avion de linie! Dar dacă se rezolva tehnic acest lucru, ar fi fost extraordinar, în afară de siguranţă sută la sută s-ar fi realizat şi economii, pentru că pasagerii adormiţi nu mănîncă, nici nu beau, deci profiturile ar fi putut creşte...

Era complicat. Să găseşti un anestezic nedăunător, fără efecte secundare notabile, dozat în aşa fel încît să adoarmă şi un zdrahon de 130 kg, dar să nu-i facă rău nici unui copilaş, să aibă efect exact pe durata zborului, să nu provoace alergii, depresii etc., etc., pentru asta era nevoie de cercetări intense şi costisitoare.

Un colectiv format din cei mai buni specialişti, vreo şapte la număr, din diferite ţări, sub conducerea unui laureat al premiului Nobel, lucra zi şi noapte la acest proiect, în cel mai strict secret. Fiecare avea la dispoziţie, în ţara lui sau a ei, un laborator ultrasofisticat şi păzit ca Fort Knox. Din cînd în cînd se reuneau şi, sub sigla inocentă a unui simpozion profesional, făceau schimb de informaţii. De la acupunctură pînă la hipnoză, toate metodele, toate posibilităţile erau explorate, testate, evaluate, discutate, analizate.

Poate nu este lipsit de interes să menţionez că prima lor întîlnire, petrecută în saloanele pentru conferinţe ale unui mare hotel, a fost marcată de o întîmplare ciudată. Mare lucru nu s-a aflat, iar comunicatul difuzat la încheierea lucrărilor era atît de meşteşugit scris, încît şi-a atins pe deplin scopul – de a părea că spune ceva fără a spune nimic. Doar nu puteau dezvălui scopul real al simpozionului. Iată şi o mostră din susamintitul comunicat:

„Congresul internaţional de anestezie, reunit în perioada 23-29 curent, se felicită pentru ieşirea dintr-o criză gravă, datorată unor factori exogeni, prin folosirea cu succes a anesteziei generale, dovedindu-se cu această ocazie utilitatea anesteziei în domenii care transcend sfera medicinei şi demonstrîndu-se, totodată, eficienţa deosebită a unor metode moderne, de o mare diversitate, dar avînd ca numitor comun...”. Şi aşa mai departe. Presa nu a preluat comunicatul, de altfel şi reuniunea a trecut aproape neobservată.

Ce se întîmplase de fapt? Păi, în timp ce discutau ei lejer, la o cafeluţă, în aşteptarea marelui boss cu premiul Nobel, au intrat în încăpere trei bărbaţi, unul mai în vîrstă şi ceilalţi doi, mult mai tineri. Anesteziştii au presupus în prima clipă că era însuşi marele profesor pe care-l aşteptau, împreună cu asistenţii lui. Iar nou-veniţii credeau că se află la o reuniune a comisarilor de licitaţii, reuniune care avusese loc în acelaşi hotel, dar cu o săptămînă în urmă. Şi nu aveau gînduri tocmai bune, ba chiar dimpotrivă. În lipsă de comisari, s-au mulţumit cu ce aveau, adică i-au luat ostatici pe anestezişti, în aşteptarea profesorului pentru care presupuneau că pot cere o răscumpărare serioasă. De, premiul Nobel! Doar că anesteziştii n-au stat cu mîinile în sîn, aşteptîndu-şi soarta, ci au făcut ce ştiau ei mai bine, adică i-au anesteziat ca la carte pe cei trei, i-au adormit buştean şi i-au predat poliţiei.

Restul nu este de povestit, în primul rînd pentru că, aşa cum am mai spus, reprezintă informaţii clasificate, adică mai pe româneşte, secrete. Clar, eu nu doresc absolut deloc să fiu acuzată de încălcarea legii privind suszisele informaţii. Dar chiar dacă aş risca acest lucru, trebuie să mărturisesc că nu pricep o iotă din termenii de specialitate din medicină, iar eu ce nu pricep, nu povestesc. Tot ce ştiu este că reuniunile următoare s-au desfăşurat fără incidente.

Bun, şi ce-au făcut pînă la urmă anesteziştii? Acum vorbesc despre rezultatele cercetărilor. Rezultatele practice, desigur. Păi, în cele din urmă, au pus ei la punct anestezicul care urma să salveze omenirea de piraţii aerului, anestezicul ideal, perfect, minunat, parfumat. Da, aţi citit bine. Parfumat. Un parfum floral delicat, uşor, proaspăt, diafan, ca o adiere de primăvară. În urma unor testări îndelungate şi, desigur, a unor dezbateri aprinse, a fost ales parfumul de lăcrămioare. De ce tocmai parfumul de lăcrămioare şi nu cel de iasomie sau de liliac? Simplu. A fost singurul agreat de toată lumea şi, foarte important, s-a demonstrat că nu provoacă alergii.

În foarte mare secret, a avut loc un zbor de probă, numai cu reprezentanţi ai conducerii companiei şi cîţiva ziarişti renumiţi. Totul a mers perfect, exact aşa cum fusese prevăzut. Imediat după îmbarcare şi după ce stewardessele au verificat, ca de obicei, ca toţi pasagerii să aibă centurile legate, în avion s-a auzit un fîşîit uşor, aproape insesizabil, apoi s-a simţit o boare de parfum şi apoi... Din interviul dat mult mai tîrziu de un pilot am aflat că sforăitul celor 43 de pasageri şi 7 stewardesse acoperise practic zgomotul motoarelor. Pentru liniştea eventualilor pasageri ai companiei, a mai precizat că piloţii fuseseră dotaţi cu un antidot, ca nu cumva să adoarmă şi ei în rînd cu pasagerii. Efectul somniferului fusese calculat cu multă precizie. Cu fix două minute înainte de aterizare, pasagerii au început să se trezească. Nu prea înţelegeau cum de au dormit tot drumul, nici măcar nu-şi aminteau cum au aţipit, dar nu se puteau plînge, mai ales că visaseră frumos. Ziariştii, odihniţi şi vioi după cîteva ore de somn neprevăzut, se simţeau cam frustraţi, pentru că nu aveau ce scrie şi oricum, n-ar fi avut voie să publice nimic. Doar dacă voiau să-şi povestească visele.
(va urma)

Femeia-minune, la luptă contra terorismului

Succesuri!

Mai aveţi o întrebare?

Francofoni, poate vă interesează!
Azi apare, la editura Gallimard, un nou roman al lui Philippe Sollers - "Voyageurs du temps". Iar marţi, 20 ianuarie 2009 la orele 11 (12, ora Bucureştiului), cine doreşte poate să discute cu Sollers însuşi în cadrul unui chat organizat de Le Monde. Mai multe informaţii, aici.

Probleme de securitate

Din volumul "Fără canguri", în curs de apariţie.

Pe sfoară

Orice fel de şnur, sfoară, frînghie, funie şi tot ce-ar mai putea semăna cu acestea: cordoane, curele, bretele, şireturi de pantofi, chiar şi mosorele de aţă sau sculuri de lînă pentru tricotat. Cam astfel arăta lista noilor interdicţii la îmbarcare. Aşa că şirul de pasageri în drum spre avionul care avea să-i transporte peste ocean arăta destul de straniu, bărbaţi în costume elegante, dar fără cravată (am uitat, erau şi cravatele pe listă), ţinîndu-şi cu o mînă pantalonii, cu cealaltă laptopul şi şontîcăind cu grijă să nu-şi piardă pantofii văduviţi de şireturi, ca şi cum s-ar fi pregătit să intre în arest. Femeile erau mai puţin (sau mai puţin vizibil) afectate de această măsură de securitate, lipsa eşarfelor putea fi trecută cu vederea, iar faptul că le fuseseră confiscate sutienele, susceptibile şi ele de a fi folosite ca arme, nu-i afecta prea tare pe bărbaţi, preocupaţi mai mult să nu-şi piardă pantalonii.

Forfecuţele, bricegele, cutterele, iataganele, cosoarele, hangerele, pumnalele, stiletele, floretele, andrelele şi croşetele, bricele, acele de cusut, acele cu gămălie, acele pentru acupunctură, lamele de ras, pînzele de bomfaier, pionezele şi orice alte obiecte care puteau fi folosite pentru tăiat sau împuns erau de mult prohibite, ca să nu mai vorbim de lănci, suliţe, săgeţi, halebarde şi alte arme convenţionale sau mai agrarele seceri şi coase. Desigur, armele de foc erau cu străşnicie interzise, ca şi substanţele explozive sau toxice de orice fel. Nu existau însă, în mod ciudat, interdicţii pentru rachetele balistice, probabil din cauza dimensiunilor care depăşeau standardul pentru bagaje de mînă. În schimb pistoalele de jucărie, din plastic, figurau pe lista interdicţiilor.

De cînd se constatase, în urma unei tragedii cumplite care nu face obiectul acestei povestiri, că avionul este cea mai bună armă anti-zgîrie-nori, autorităţile aeroportuare şi companiile aviatice din întreaga lume se întreceau în a inventa noi şi noi măsuri de securitate, misie din cale-afară de grea, mai ales că aceleaşi companii erau datoare să ofere pasagerilor şi confortul pentru care aceştia plăteau bani grei.

Echilibrul dintre securitate şi confort devenise o temă predilectă a dezbaterilor, meselor rotunde, simpozioanelor interne şi internaţionale, specialiştii în pază şi protecţie se certau cu designerii, cu firmele de catering, cu sindicatele stewardeselor, toată lumea era de acord că trebuie făcut ceva, dar toţi ridicau din umeri şi spuneau, în cele din urmă: „Mai mult de atît nu se poate face”.

La un moment dat s-a ajuns la concluzia că unghiile lungi fac şi ele parte din categoria armelor periculoase, aşa că pasagerelor li se făcea manichiura înainte de îmbarcare. Nici bărbaţii nu erau scutiţi de control, iar aceia dintre ei care-şi lăsau o unghie lungă la degetul mic, după o veche modă, erau trimişi şi ei la manichiuristă. Două sau trei pasagere, încîntate de serviciile oferite de companie, cerură şi pedichiură. Subiectul fu discutat într-o şedinţă de consiliu. Părerile erau mai degrabă împotrivă, pentru că nu se putea cita nici un caz în care cineva să fi scos ochii altcuiva, sau să-i fi cauzat vătămări grave, cu unghiile de la picioare. Dar, cum sublinia de fiecare dată şeful securităţii aeroportului, „ei sunt întotdeauna cu un pas înaintea noastră şi ne trezim prea tîrziu ca să-i mai putem împiedica”. Argument solid, aşa că pedichiura fu votată. Ulterior, s-a adăugat şi coafura, după ce mai multe femei au dat în judecată companiile aeriene pentru crizele de depresie provocate de confiscarea agrafelor de păr, aceste arme albe atît de primejdioase.

Odată cu eşarfele şi cravatele şi din acelaşi motiv, fuseseră prohibite şi colierele, lănţişoarele, şnururile de ochelari, tot ce ar fi putut fi eventual folosit la strangulat, pe de altă parte nici inelele cu diamant nu mai puteau fi purtate la îmbarcarea în avion, inutil să explic de ce. La un moment dat, lichidele de tot felul, de la neaoşa ţuică înfundată cu cocean de porumb la sofisticate loţiuni de întinerire a pielii au intrat pe lista neagră a obiectelor interzise, alături de pasta de dinţi (periuţa nu!) şi de gelul de duş.

Se încercau tot soiul de mijloace, doar-doar vor înţelege teroriştii că trebuie să-şi caute altă armă decît avionul. O companie binecunoscută (nu-i spun numele, ca să nu se creadă că-i fac reclamă) a introdus metoda cămăşii de forţă, alta pe cea, mai blîndă, a înfăşatului. Prima metodă însemna exact ce-am spus, adică pasagerii erau legaţi în cămaşă de forţă la îmbarcare, iar la sosire eliberaţi (se încercase, pentru foarte scurt timp, o versiune mai dură, cu cătuşe, dar s-a renunţat pentru că pasagerii, deşi dispuşi să îndure multe pentru propria lor securitate, nu acceptau totuşi să fie duşi la avion ca nişte răufăcători). Înfăşatul era o metodă şi mai puţin agresivă decît cămaşa de forţă, bărbaţii purtau pampers şi nimic mai mult, în timp ce femeile erau ambalate în acelaşi material, dar la dimensiuni care să asigure decenţa. Această metodă, oricît de ciudat ar părea, se dovedi cea mai eficientă, iar numărul actelor de piraterie aeriană scăzu drastic, aşa că fu adoptată de toate companiile. Acum a călători cu avionul însemna chiar destindere, desprindere de cele pămînteşti în toate sensurile. Pînă în ziua în care unei stewardesse i se păru ciudat că mai mulţi pasageri, care şedeau în diferite părţi ale avionului, aveau pe umărul stîng acelaşi tatuaj. Se ascunse în cabina ei şi telefonă la sol constatarea. I se comunică de acolo că e vorba de o echipă de caratişti, băieţi buni, nu obiectaseră deloc cînd li se confiscaseră centurile. Am putut să vă relatez toate astea numai pentru că respectiva discuţie, înregistrată, a fost apoi folosită ca probă în anchetă.
(va urma)

În ciuda vremurilor, Nabucco rezistă

Ce e bine făcut rezistă!



Nu ştiu cum e cu Northstream, cu Southstream sau cu Gulfstream, dar în materie de Nabucco, ultimul cuvînt nu-l poate avea decît Verdi.

Bordură extremă urgenţă

Ministrul economiei Adriean Videanu a declarat stare de urgenţă în sistemul energetic. Îi las pe alţii să se întrebe dacă era sau nu urgentă această stare de urgenţă sau dacă are vreo legătură cu o anumită convorbire telefonică Bucureşti-Moscova. Pe mine mă interesează ce înseamnă, concret, această stare de urgenţă. Răspunsul ni-l dă chiar dl. ministru, citat de Ziare.com: "Este doar un instrument legal, prin care agenţii economici nu mai sunt nevoiţi să organizeze o licitaţie şi pot negocia în mod direct".
Aha.
Aveam o grijă.
"Băieţii deştepţi" au reacţii rapide.
Update: Oficialii Ministerului Economiei au precizat că "starea de urgenţă" anunţată de Videanu este, de fapt, o "situaţie de urgenţă". Desigur, numai CSAT poate declara stare de urgenţă.
O mică bîlbă a domnului ministru, nimic mai mult, fără îndoială :)

Unde dai şi unde crapă. În atenţia domnului prim-ministru

Nu-l invidiez pe domnul Emil Boc. Vrea şi el să ia o măsură de reducere a veniturilor (prea) mari ale unora şi se trezeşte că-i distruge pe cei cu venituri (prea) mici. Recenta ordonanţă care interzice cumulul pensiei cu un salariu la stat pune în pericol asistenţa socială, siguranţa publică, învăţămîntul, sănătatea şi, last but not least, cultura.
Radu Beligan, Ion Lucian, Victor Rebengiuc şi alţi mari actori nu vor mai putea juca, pentru că nu vor mai putea fi plătiţi. Iar pensiile artiştilor...
Colac peste pupăză, ruşii taie gazele.
Pentru că la celebrul deja team-building de la Sinaia subiectul discuţiilor a fost desigur altul, cred că domnul prim-ministru nu s-a gîndit la două adevăruri simple, pe care-mi permit să i le amintesc:
1) Guvernul României nu este primăria Clujului.
2) Iarna nu-i ca vara (asta ar trebui s-o ştie, că era deja în PD cînd fostul ministru al transporturilor Traian Băsescu a comunicat românilor această descoperire).

Elena, la mulţi ani!

Azi este ziua de naştere a prietenei mele Elena Dumitru. Iată aici, dacă vreţi să citiţi, cel mai recent articol al ei din "Săptămâna financiară". Eu îi spun demult să-şi facă blog, ea spune, de tot atîta vreme, că nu are timp. Deşi ar avea ce spune... Poate anul ăsta s-o conving.
La mulţi ani, Elena!

Muzica, muzica!

Toată lumea ştie ce este YouTube, locul unde găseşti muzică, fragmente din filme mari, perle ale politicienilor, bîlbe ale vedetelor, desene animate, filmuleţe deocheate... Dar ce nu găseşti pe YouTube?

Nu toţi ştiu însă – cu toate că ştirea a apărut pe agenţii şi pe bloguri, poate şi prin mediile tradiţionale – nu toţi ştiu că YouTube vrea să devină, din depozitar, creator de evenimente artistice. Vrea să înfiinţeze o orchestră simfonică, The YouTube Symphony Orchestra, care îşi va face debutul la Carnegie Hall din New York, la 15 aprilie 2009. În program, Simfonia Internetului a compozitorului Tan Dun (autorul muzicii Jocurilor Olimpice de la Beijing, premiul Oscar pentru muzica filmului Tigrul şi dragonul), sub bagheta celebrului dirijor american Michael Tilson Thomas.

Orchestra YouTube este un proiect de mare anvergură, un proiect participativ online la nivel global, care îşi propune să selecteze instrumentiştii din rîndul utilizatorilor YouTube. Practic orice utilizator YouTube care ştie să cînte la un instrument este eligibil, iar condiţiile de participare sunt destul de simple. Muzicienii – profesionişti sau amatori, din toate ţările, de toate vîrstele, sunt invitaţi la audiţie la adresa http://www.youtube.com/symphony.

Mai departe citiţi, ca în fiecare marţi, pe tamada.ro. Felicitările, masa şi dansul, ca de obicei, aici. Dacă vi se pare că e cazul :)

Din nou acasă

I am back sau, cum zic mai frumos franţujii je suis de retour, dar mai bine se potriveşte wieder zu Hause, că am petrecut o săptămînă la teutoni. Unde n-am prea ieşit din casă, că era frig şi urît şi ningea gri, aşa că am stat toată ziua la calculator, am postat aici tot felul de lucruri, am mai şi scris, am citit trei cărţi, am scris despre ele, am gătit, am pălăvrăgit, am sărbătorit-o pe mătuşa mea, am creat un tort care-i poartă numele, tort Judit, a ieşit excepţional, reţeta va urma cîndva... poate de ziua mea.

Cam asta a fost.

TRASH STORY/3

Din acel moment, lucruri stranii au început să se petreacă în bloc. Întîi s-a spart becul de pe palierul pe care stătea administratorul. Bănuiala a căzut pe copii, aşa că domnul Edam a trecut la confiscarea tuturor praştiilor din bloc, fără să verifice dacă printre copii se află vreun ţintaş de elită în stare să spargă un bec prin ochiurile plasei de sîrmă. Doar nu era să-l bănuiască pe domnul Cedar, care, deşi sceptic şi recalcitrant, părea totuşi un om serios.
Apoi au început să dispară containerele din curte. Dispăreau pe rînd şi apăreau după o zi-două, creînd confuzie şi haos într-o lume altminteri perfect organizată. După cîtva timp, au început să apară noi containere, pline cu diferite reziduuri nespecificate în deciziile primăriei. Unul din ele conţinea exclusiv prezervative folosite, altul numai pietriş pentru igiena pisicilor, inclusiv mirosul respectiv, altul, mai mic, era plin cu bastonaşe de plastic cu vată la capete, din acelea pentru curăţat urechile, folosite bineînţeles. Pe toate scria „Bio sau ce?” Analizele grafologice nu au dus la nici un rezultat, ceea ce însemna, conchise administratorul, că infractorii au complici în altă parte. A încercat să stea la pîndă, dar inamicii parcă-i anticipau fiecare mişcare. După ce, trei zile la rînd, a alunecat pe cîte o coajă de banană, alegîndu-se cu un braţ fracturat şi două cucuie, a alertat şi poliţia, dar i s-a răspuns că pentru aşa ceva trebuie să se adreseze administratorului de bloc. „Dar eu sunt administratorul!” strigă disperat domnul Edam. În seara aceea locatarii care voiau să plătească întreţinerea găsiră uşa administraţiei încuiată. A doua zi, la fel. Domnul Edam dispăruse.
Îl găsiră după cîteva zile între tomberoane, complet ţeapăn, înconjurat de gîndaci şi şobolani - aceştia populau zona care cîndva era spaţiu de joacă pentru copii. Era seară, un locatar care venise tîrziu acasă coborîse să arunce o pungă cu bio (resturi de parizer uitate în frigider) şi una cu metal (cutii de bere), se împiedicase de ceva şi acel ceva se dovedise a fi însuşi administratorul. A chemat imediat cîţiva vecini, care au venit şi ei să vadă, apoi s-au adunat la cafeneaua doamnei Brandy să discute problema şi să stabilească ce este de făcut.
Prima întrebare era, oare administratorul era chiar mort sau doar mort de beat. Cinci locatari aveau studii medicale: un chirurg, un ginecolog, doi stomatologi şi un veterinar. Toţi cinci, după ce examinară corpul, declarară că deşi mirosea puternic a băutură, administratorul era chiar mort-mort. Dintre degetele lui înţepenite de rigor mortis, reuşiră să desprindă o hîrtie care conţinea proiectul unui nou criteriu de sortare – separarea deşeurilor bio de origine animală de cele de origine vegetală. Era dat şi un exemplu: sarmalele trebuiau desfăcute din învelişul de varză înainte de a fi aruncate.

Acum vă aşteptaţi, stimate cititoare şi stimaţi cititori, ca administratorul să nu fie mort de tot şi să se trezească tocmai la morgă sau la cimitir, în timpul slujbei. Sau să fie mort, dar, precum personajul din filmul „Căinţa” al lui Ahbuladze, să-i bîntuie multă vreme pe cei rămaşi în viaţă. Sau, poate, să vină poliţia şi să descopere că unul dintre locatari, nemairăbdînd mizeriile pe care i le făcea, l-a trosnit în cap cu un ciomag sau cu o bîtă de baseball, că se poartă. Ei, bine, nu. Nimic din toate astea. În urma deciziei luate în unanimitate de cei prezenţi, răposatul a fost aruncat la gunoi, nu înainte de a fi sortat, pentru că nu puteau arunca în tomberonul bio pantofii, costumul şi pălăria. Cu ochelarii a fost o mică discuţie, dacă trebuie aruncaţi la sticle sau la metal, dar după o examinare mai atentă s-a văzut că erau din plastic, ceea ce a simplificat lucrurile.
A urmat o adunare generală a locatarilor care a consemnat oficial dispariţia fără urmă a administratorului şi a ales unul nou, pe domnul Cedar, campionul luptei pentru democraţie locativă. Oamenii se bucurau că vor scăpa de stressul gunoiului, că vor reveni la o viaţă normală.
Pentru că de ani de zile gunoiul devenise principala, dacă nu singura problemă a blocului, abia acum s-a văzut că trebuie reparat acoperişul-terasă, ceea ce implica mari cheltuieli. Era necesar şi zugrăvitul părţilor comune ale blocului, ceea ce însemna alte cheltuieli, trebuia făcută o dezinsecţie temeinică şi o igienizare a subsolului – alţi bani. Dar locatarii plăteau cu voioşie, ar fi dat oricît de fericire că au scăpat de o activitate care le făcuse viaţa iad. Gunoiul nu mai trebuia sortat, exista un singur tomberon mare în care se arunca tot ce trebuia aruncat şi toată lumea era fericită.
Numai că viaţa, cum se spune în filmele americane, nu este perfectă. Nici administratorii. Domnul Cedar, după ce timp de aproximativ o lună îşi savurase victoria, simţi nevoia de a îmbunătăţi viaţa locatarilor din bloc. „În scopul unei mai mari siguranţe a locatarilor şi al mai bunei organizări, accesul în şi din bloc se va face printr-o singură uşă. În plus, prin aceasta se vor realiza şi importante economii”. Acest text apăru într-o seară la avizier. A doua zi, locatarii se treziră că nu pot ieşi pe la scările lor şi se văzură nevoiţi să urce la etajul 4, iar de acolo să alerge pe terasă pînă la scara 1, singura deschisă, cum anunţa un bileţel lipit pe uşile zăvorîte de la celelalte scări. Oamenii s-ar fi obişnuit poate şi ar fi acceptat noile dispoziţii – ce nu face omul ca să fie liniştit că nu intră hoţi sau vagabonzi în bloc – dar dl. Cedar, vigilent, pentru a preveni orice tentativă de intrare ilegală în bloc, schimba zilnic sau chiar de două ori pe zi uşa de acces, după un algoritm propriu pe care nimeni nu putea să-l descifreze. Aşa că oamenii alergau înnebuniţi de la o scară la alta, încercînd s-o ghicească pe cea deschisă, iar dimineaţa erau nevoiţi să plece cu o jumătate de oră mai devreme, ca să nu întîrzie la serviciu. Mai rău era cînd veneau musafiri sau rude din provincie şi se învîrteau în jurul blocului, aşteptînd ca un locatar milos să le arate cum pot ajunge în apartamentul naşului sau soacrei. Mult mai grav, nici medicii de la Salvare nu puteau urca direct la scara bolnavilor la care erau chemaţi de urgenţă. Iar cînd unul din locatari a dorit să-şi renoveze apartamentul, a fost o adevărată dramă, începînd cu transportul materialelor şi terminînd cu plata suplimentară pentru timpul pierdut de lucrători în căutarea scării deschise.
Încolo, viaţa e frumoasă şi viitorul din ce în ce mai apropiat.
2006
Copyright Lucia Verona 2006-2009

Cine se pregăteşte de prezidenţiale?

În urma succesurilor repurtate în 2008, doamna Sarah Palin se pregăteşte să candideze la funcţia de preşedinte în 2012. Nu-i niciodată prea devreme. Să se pregătească. Ilenuţele să ia aminte.

TRASH STORY/2

Spaţiul dintre blocuri, pătratul acela de verdeaţă, leagăne pentru copii şi maşini parcate, era acum plin de containere de gunoi de cele mai diferite forme, culori şi dimensiuni. La scară mai mică, acelaşi lucru se întîmpla şi în bucătăriile apartamentelor, cam un sfert din suprafaţa acestora fiind ocupat de coşuri, pungi, cutii pentru diferitele sortimente de deşeuri menajere. Numărul acestora creştea pe zi ce trece, apăreau noi şi noi criterii de sortare, spre marea nemulţumire a locatarilor, care pierdeau foarte mult timp alegînd gunoiul (femeile nu mai tricotau în timpul liber, ci se întreceau în îndemînare la aplatizarea şi împăturirea cutiilor de lapte şi de suc, pentru ca acestea să ocupe cît mai puţin spaţiu), dar nu numai atît, selectarea şi transportul deşeurilor de toate felurile începuseră să reprezinte un procentaj destul de semnificativ în bugetele familiilor, pentru că trebuiau cumpărate pungi de hîrtie ecologică specială, unele cu, altele fără mîner, pungi de plastic divers colorate pentru anumite deşeuri, navete, cutii, lădiţe – vă spun, devenise o problemă. Nu puteai să-ţi faci un stoc de ambalaje pentru că modelele se schimbau frecvent şi erau obligatorii. Fusese editat şi un ghid pentru buna sortare şi aruncare a deşeurilor, iar în luna decembrie apărea un calendar, în care erau indicate zilele şi orele la care urmau să fie ridicate diferitele sortimente în anul următor. Administratorul, foarte conştiincios, împărţea calendarele la toţi locatarii, urmînd ca plata să se facă odată cu întreţinerea. Acum criteriile de sortare ajunseseră 15 la număr şi locatarii cam strîmbau din nas din cauza mirosului, pentru că resturile bio nu erau ridicate decît o dată la trei săptămîni. Domnul Edam nu li se mai părea atît de bun ca administrator şi începeau să-l regrete pe grăsuţul domn Brie, care de supărare îşi vînduse apartamentul şi se rostogolise în alt oraş. Dar domnul Edam nu se lăsa şi controla cu străşnicie fiecare tomberon din curte, iar dacă găsea vreo neregulă, nu avea linişte pînă nu-l descoperea pe vinovat. Oamenii din bloc începuseră să murmure şi chiar să vocifereze, pentru că se trezeau amendaţi din te miri ce, criteriile de selecţie se modificau de la o zi la alta şi toată viaţa lor se schimbase. Acum gunoiul devenise principalul subiect de conversaţie, ceea ce, nu-i aşa, este destul de neplăcut şi, cu toate eforturile depuse, cam murdar. Se schimbase ceva şi la nivel de limbaj: fraza consacrată „cineva trebuie să ducă gunoiul” devenise „cineva trebuie să ducă deşeurile de plastic metalizat în containerul roz” sau „cineva trebuie să ducă resturile bio în tomberonul verde” etc., implicînd o mai mare responsabilitate din partea celui care devenea „cineva”.
Ceea ce a pus capac lucrurilor deja pe cale să scape de sub control a fost apariţia unui nou container, cu inscripţia „Pampers” . De fapt, nu atît containerul şi inscripţia au revoltat mămicile din bloc, cît bileţelul pus la avizier: „Instrucţiuni privind noul container: În mod obligatoriu pamperşii (Repede, care este pluralul corect al cuvîntului pampers?) se vor arunca curaţi şi uscaţi”. Dublul plural şi cacofonia nu au deranjat prea mult, dar ideea de a spăla scutecele de unică folosinţă plătite cu bani grei tocmai pentru a fi aruncate după o utilizare a supărat rău de tot mamele, ba chiar şi taţii, precum şi bunicii de ambele sexe.
Atunci societatea civilă a început să se organizeze şi să se manifeste, sub forma comitetului ad hoc „Mama se supără” . Prea multe nu ştim despre acest comitet, pentru că activitatea lui era secretă, dar prima sa acţiune publică a avut un succes incontestabil.
Într-o seară, militărosul administrator se întorcea de la un eveniment ştiinţifico-monden. Tocmai îşi susţinuse teza de doctorat cu tema: „Reziduurile menajere compozite în mediul urban – o abordare psihosociologică”, o lucrare amplă, în care vasta lui experienţă era pe larg valorificată. Avînd în vedere că susţinerea tezei fusese însoţită, aşa cum cerea tradiţia, de o plăcută cantitate de şampanie şi alte băuturi la fel de răcoritoare, domnul Edam se întoarse acasă avînd oarecari dificultăţi motorii. Mai pe şleau, abia se mai ţinea pe picioare şi mergea pe trei cărări. Pe palierul lui, întuneric beznă, deşi îşi amintea perfect că el cu mîna lui schimbase becurile cu numai două zile în urmă. Dar nu era foarte grav, putea să descuie uşa şi cu ochii închişi, doar locuia în bloc de cînd acesta fusese dat în folosinţă. Scoase cheia din buzunar şi în clipa aceea alunecă pe ceva clisos. Instinctiv se prinse de clanţă, dar mîna întîlni o materie moale şi lipicioasă, cu miros caracteristic. Se prăvăli pe preşul de la intrare, ornat cu conţinutul proaspăt al tuturor scutecelor din bloc, slobozind o înjurătură suficient de sonoră ca să trezească tot cartierul. Dacă ar fi fost ceva mai treaz, ar fi auzit chicoteli şi hohote de rîs din toate apartamentele. Reuşi, cu chiu, cu vai, să intre în apartament, să se dezbrace şi să arunce hainele (păcat de ele, era costumul lui cel bun) şi pantofii în recipientele respective, nu înainte însă de a le curăţa de materia biologică ofensatoare. Abia dimineaţă îşi dădu seama că, din cauza enervării, aruncase costumul la „textile” fără să taie nasturii („plastic”), iar pantofii la „pielărie” fără să fi scos şireturile („textile”). Remedie cele două omisiuni şi abia apoi făcu planul represaliilor.
Era firesc, nu-i aşa, ca acest episod scatologic să nu treacă fără urmări, deci, încă în cursul dimineţii, la avizier apăru următorul anunţ, semnat „Admin. Dr.Edam”:
„1. Cu începere de la data prezentei, toate becurile din bloc vor fi învelite în plasă de sîrmă şi închise cu lacăt, pe cheltuiala familiilor cu sugari. Cheile vor fi păstrate de administrator. 2. Se interzice vînzarea sau închirierea de apartamente către familii cu copii nou-născuţi, femei gravide sau capabile de a fi. 3. Familiile cu copii sub trei ani vor plăti la întreţinere un plus de 10% per copil.”
Aceste măsuri arbitrare şi discriminatorii ridicară la cote nemaiîntîlnite tensiunea din bloc, iar comitetul „Mama se supără”, întărit şi cu alţi locatari, se reuni de urgenţă pentru a adopta contramăsuri.
Cel mai vehement se arătă domnul Cedar, care nu era mamă, nici tată, nici bunic, dar făcu din acest caz o problemă personală. „Ne chinuie degeaba, ne pun să sortăm gunoaiele şi apoi le aruncă în aceeaşi groapă. Este pur şi simplu o metodă de a ne teroriza, de a ne ţine sub control”, clama el.
Degeaba însă, primăria anunţă, spre bucuria administratorului şi jalea simplilor contribuabili, introducerea unui nou criteriu de sortare, şi anume cauciucul, care urma a fi depozitat în coşuri de culoare verde închis cu dungi bleu. Nu era vorba de anvelope reşapabile, ci de cizme de cauciuc, tălpi de cauciuc de la pantofii din orice material, de garniturile uzate de la chiuvete, de guma de mestecat, pînă şi de elasticul de la chiloţi. Nimeni nu-şi mai putea arunca izmenele fără a scoate întîi cu grijă elasticul, care urma să fie depozitat separat. Pentru domnul Cedar, acesta fu semnalul de bătălie. Scuipă guma de mestecat fără zahăr direct în coşul pentru metale (era şi acesta un mod de a protesta), apoi îşi căută în scrin izmenele preferate, o pereche de boxeri imprimaţi cu turnul Eiffel şi inscripţia I love Paris, cadou de la o prietenă pe care o vizita din cînd în cînd, scoase elasticul şi...
(Va urma)
C0pyright Lucia Verona 2006-2009

Pe surse. Cu o oarecare întîrziere, imagini de la marele ospăţ

Sursa este aici. "Marea crăpelniţă".