Dar Gioconda ce zice?

Duminică 2 august, aglomeraţie chiar mai mare decît de obicei la Luvru. Prima duminică din lună intrarea este gratuită şi, deci, setea de cultură creşte.
Multă lume şi în sala care găzduieşte picturile lui Leonardo da Vinci. Brusc, o femeie scoate din poşetă o cană de ceramică şi o azvîrle spre "Gioconda", cel mai celebru tablou din lume. Şi cel mai bine protejat. Cana se sfărîmă de geamul blindat. Paznicii din muzeu o identifică rapid pe agresoare - o rusoaică, se pare. Totul se linişteşte, vizitarea muzeului continuă.
Femeia care a agresat-o pe Monalisa a fost internată la psihiatrie. Dar faimoasa pînză a lui da Vinci, în peste 500 de ani de existenţă, a trecut prin multe - furată de cîteva ori, atacată cu pietre sau chiar cu acid.
Presa franceză, vorbind despre această întîmplare, face aluzie la "Sindromul lui Stendhal", acea stare de saţietate, de greaţă uneori, de rău fizic pe care o trăiesc unii cînd văd prea mult frumos adunat laolaltă. I se mai spune "Sindromul florentin" sau, cu un termen medical, "hiperculturemie". Dacă vă interesează, puteţi citi aici şi aici.
Aşa o fi. Mi s-a aplecat şi mie după ce am stat o săptămînă la Florenţa, unde am vizitat toate muzeele, monumentele şi bisericile. Dar n-am spart nasul lui David, nici n-am atentat la vreun tablou de la Uffizzi sau Pitti. În schimb, ajunsă la Roma, în primele zile n-am mai fost în stare să mă bucur de comorile artistice ale Cetăţii Eterne. Numai ideea de a intra într-un muzeu îmi făcea rău. Noroc că Roma este un muzeu în aer liber...
Aşa o fi, ziceam. Dar e plină lumea de vandali care taie canapelele din trenuri, scrijelesc inimioare în coaja copacilor, mîzgălesc zidurile cu inscripţii obscene... Şi la ei o fi tot sindromul lui Stendhal? Parcă nu-mi vine să cred.

Dar dacă vă întrebaţi ce zice Gioconda de toate astea, vă încredinţez eu că nu zice nimic. Surîde.