Dacă aveţi chef de citit... /5

Marţi a apărut pe Tamada.ro încă un fragment din romanul meu "Labirint obligatoriu". Dar dacă tot nu l-am semnalat la timp, îl postez şi aici, ca să vă fie mai uşor să citiţi. Dacă aveţi chef...

Leonard se opri în uşa blocului:
- Cap sau pajură?
- Cap.
Nu era vorba de dat cu banul, ci de cele două cîrciumi frecventate cu fidelitate de cei doi prieteni, „Capul Bunei Speranţe” şi „Vulturul pescar”. Diferenţa dintre ele era că una se afla la un sfert de milă de blocul lui Leonard, mergînd spre stînga, spre centru, iar cealaltă, cam la aceeaşi distanţă, dar în direcţia opusă.
- Cap, repetă chelul. Vin toţi ai noştri.
Leonard dădu din umeri. N-avea chef de „ai noştri”, dar era curios să afle ce se întîmplase la concurs. Porni cu paşi mari în direcţia indicată, urmat de Carlos, care alerga ca să poată ţine pasul cu el. Formau o pereche ciudată, dar, paradoxal, deloc caraghioasă: uriaşul Leonard, înalt de aproape doi metri, bărbos, cu plete lungi şi minusculul Carlos, de nici un metru şaizeci , cu capul ca o sferă roz, bine lustruită, fără un fir de păr, dar cu obrazul împodobit de o mustaţă lungă şi şerpuitoare, à la Dali.
Erau prieteni de cînd lumea, adică de cînd fuseseră exmatriculaţi de la Beaux Arts în anul trei, ei doi şi încă un coleg, pentru că la un chef îl înjuraseră pe rector. După o lună fuseseră tustrei reînmatriculaţi de noul rector, numit între timp, în urma unor schimbări politice. Al treilea membru al grupului, Jean-Pierre, îi aştepta la masă.
- Încă puţin şi mă îmbătam fără voi, le strigă cînd îi zări în uşa cîrciumii.
- Blasfemie! - răspunse Carlos. Cînd ţi-oi da una cu poşetuţa!
Jean-Pierre era homosexual, dar „nu pentru asta îl iubim”, spunea Leonard. Preferinţele lui sexuale nu împiedicau nicidecum prietenia cu cei doi, deoarece Jean-Pierre nu încercase niciodată să le facă curte („Am cu totul alte gusturi”), iar ei se simţeau asiguraţi că prietenul lor nu va încerca să le seducă iubitele sau nevestele. Asta nu-i împiedica să glumească, mai ales că Jean-Pierre avea umor şi nu se supăra.
Acum însă Leonard n-avea chef de glumă.
- De ce nu mi-aţi spus şi mie de concurs?
- N-ai spus tu să-ţi uităm adresa şi numărul de telefon cît eşti cu Constance? întrebă candid Jean-Pierre.
- M-a părăsit, suspină Leonard, sînt prea sărac pentru ea. Hai, povestiţi cum a fost.
Carlos deschise gura, dar nu apucă să spună nici o silabă. în uşa localului apăruse Daniel, pictor şi el, arătînd ca o mască tragică.
- Ce-o fi cu ăsta?
- O mai fi viu?
- Băi, caricatură, ce-ai păţit?
Masca se apropie de masa lor.
- M-a părăsit Marie-Yvonne, spuse pe un ton funebru.
- Şi ce-i cu asta? Şi pe mine m-a părăsit Constance. Hai să bem. Garçon, încă un rînd de votcă!
Băutura îşi făcu efectul şi Daniel povesti cum Marie-Yvonne, pe care o iubea atît de mult încît îşi părăsise şi nevasta pentru ea, plecase cu un grup de colegi în Tahiti, la vernisajul expoziţiei „Pe urmele lui Gaugain”, iar pe drum se încurcase cu Mishima, zis Mişa, un japonez care picta acuarele graţioase avînd ca subiect marea, vulcanul Fuji Yama sau Statuia Libertăţii, dar mai ales femei. Femei cu umbrelă, femei cu pălărie, femei cu buchete de flori. Idila nu se încheiase odată cu excursia de studii, iar la întoarcere, adică în dimineaţa aceea, Marie-Yvonne îşi împachetase lucrurile şi-i spusese adio lui Daniel.
- Tocmai ăla, care nu-i ajunge nici pînă la buric? Să mă lase pe mine pentru un japonez? Ce-o fi găsit la el, fir’ar a dracului de curvă!
Cei trei amici încercară să-l consoleze.
- Bă, şi pe mine m-a lăsat Constance şi nu fac atîta dramă, zise Leonard, uitînd că numai cu cîteva ore în urmă voise să se sinucidă.
Daniel bea şi înjura, înjura şi bea, iar Leonard, Jean-Pierre şi Carlos îşi arătau compasiunea în acelaşi mod. Daniel era deja aproape anesteziat, înjura şi plîngea din inerţie, cînd la masă apăru ca din senin un individ mic de statură, cu ochi oblici şi chip măsliniu. Noul venit se înclină adînc, plin de respect şi puse în faţa lui Daniel un pacheţel învelit cu grijă în hîrtie glasată galben-aurie. Se mai înclină o dată, şi mai adînc, apoi dispăru aşa cum apăruse, fără să scoată o vorbă.