Dacă aveţi chef de citit... /6

Un nou fragment din romanul meu "Labirint obligatoriu" a apărut pe Tamada.ro. Dar îl puteţi citi şi aici.


Daniel bea şi înjura, înjura şi bea, iar Leonard, Jean-Pierre şi Carlos îşi arătau compasiunea în acelaşi mod. Daniel era deja aproape anesteziat, înjura şi plîngea din inerţie, cînd la masă apăru ca din senin un individ mic de statură, cu ochi oblici şi chip măsliniu. Noul venit se înclină adînc, plin de respect şi puse în faţa lui Daniel un pacheţel învelit cu grijă în hîrtie glasată galben-aurie. Se mai înclină o dată, şi mai adînc, apoi dispăru aşa cum apăruse, fără să scoată o vorbă.
- Mi s-a părut mie, sau a fost Mişa pe-aici? întrebă Carlos.
- Chiar el, confirmă Jean-Pierre.
- Cu un cadou pentru Daniel. Ce-o fi înăuntru?
- Hai, bă, deschide-l o dată!
- E ziua ta azi?
Complet zăpăcit de neaşteptata apariţie şi dispariţie a rivalului nipon, Daniel desfăcu hîrtia cu degete tremurînde. Pachetul conţinea un origami, adică o cutiuţă japoneză confecţionată manual după o artă străveche, din hîrtie dungată. Din ce în ce mai uluit, Daniel dechise cutiuţa. Înăuntru se afla un deget. Un deget mic de la mîna stîngă, cu unghia tăiată scurt. Aparţinuse, fără îndoială, unui bărbat.
- Fire’aş al naibii! exclamă Carlos.
- Băi, fraţilor, Mişa al nostru e viţă de samurai, spuse admirativ Leonard, care fusese în Japonia.
Daniel se uita prostit la deget.
- Cce-ce-i asta? se bîlbîi el.
- Cum ce? Degetul lui Mishima, răspunse detaşat Jean-Pierre.
Trezindu-se brusc, Daniel smuci cutia de pe masă şi alergă spre uşă zbierînd cît îl ţineau plămînii:
- Mişa! Mishima! Tîmpitule, n-am nevoie de degetul tău! şi fugi cu paşi împleticiţi după japonez. Acesta, mai sprinten, reuşi să scape de urmăritor, care, într-un tîrziu, se întoarse pleoştit la masă. Între timp, cei trei prieteni hotărîseră soarta degetului mic al lui Mishima şi acţionaseră în consecinţă, cu concursul patronului. Cînd Daniel reveni gîfîind şi strîngînd în mînă cutiuţa, pe masă îl aştepta un borcan de nescafe gol, bine spălat şi o sticlă pe care scria: „Alcool dublu rafinat, 90%”.
- Asta ce mai e?
- Să-l pui în spirt, să ai ce arăta nepoţilor, zise Jean-Pierre.
- Doar dacă nu preferi să ţi-l bagi în cur, adăugă cu amabilitate Leonard.
- Voi aţi înnebunit!
- Nebun eşti tu! Doar n-o să laşi să putrezească bunătate de deget japonez.
Daniel începu să plîngă.
- Vreau să i-l dau înapoi, să şi-l pună la loc, scînci el.
- Cîtă sensibilitate!
- Ce suflet de artist!
- Bă, ăsta-i samurai. Aşa-i obiceiul la ei. Ţi-a luat gagica, îşi retează degetul. E un ritual întreg, au şi un cuţit special pentru treaba asta, se răsti Leonard. Mai bine moare decît să-şi pună degetul la loc!
- Tu n-ai fi în stare de aşa ceva, habar n-ai ce-i onoarea!
- Hai, bagă-l în spirt şi du-l acasă, în amintirea unui bărbat adevărat, îl îndemnă Jean-Pierre.
După încă o votcă mare, Daniel adormi pe bancheta de muşama. Cei trei continuară discuţia despre postul de pictor al Curţii şi despre concurs.