Spectator şi cititor

Nicolas Truong scrie în „Le Monde/Livres” despre o carte apărută recent în Franţa, „Le spectateur émancipé”, de Jacques Rancière. Multe din cele afirmate sunt valabile, după părerea mea, şi în ceea ce priveşte cititorul un spectator şi el, la urma urmei, un privitor sau, dacă vreţi, un receptor al spectacolului numit carte. Critica estetică dispreţuieşte spectatorul, susţine Truond - iar afirmaţia lui mi se pare valabilă şi în relaţia critică literară-cititor. Spre deosebire de creatori şi actori, spectatorul este considerat o fiinţă pasivă, un biet consumator. La fel şi cititorul, adaug eu. Această teorie este demontată (magistral, susţine Nicolas Truong) de filosoful Jacques Rancière.

Mai departe, dacă aveţi chef, citiţi pe Tamada.ro, apoi mai stăm de vorbă.

Anonim –   – (3 februarie 2009, 15:16)  

păi , în mintea mea ( de cititor hobbyst,îmi place mult mai mult fr."violon d'Ingres" :) ) relaţia cu ceeace citesc este unul din motivele pentru care citesc ... "sistemul de valori foarte personal,unic" s-a structurat şi stratificat în pofida (de cele mai multe ori)vocilor "specializat autorizate" :)
relaţiile mele n-au fost niciodată pasive :))))
iar cărţile , ştim doar atît de bine , sunt vieţaşe , au trăirea lor de fiinţe vii , criticii de specialitate se petrec ... ELE sunt cele care rămîn prin cei care le citesc şi mult mai puţin ( dar însemnat într-o oarecare măsură )prin critici(le) literare;
părerea mea ( de cititor ) care citeşte şi cronici literare ( selectiv şi subiectiv de numa , numa )

CELLA

Trimiteţi un comentariu

No, no, they do but jest, poison in jest; no offence i' the world

WS

AFACEREA CLONEGATE

CRIMA DE LA JUBILEU

LABIRINT OBLIGATORIU la Tritonic,ro

Fără canguri

Archives

Disclaimer

Acest blog este scris, ca şi cărţile autoarei, cu î din i. Autoarea, care a învăţat să scrie în secolul trecut, consideră că, pe de-o parte, folosirea a două litere pentru acelaşi sunet este o risipă, iar pe de altă parte, introducerea entuziastă, dar prost elaborată, a lui â din a, ca semn de ieşire din totalitarismul lui î din i, nu ţine seama de etimologia cuvintelor, expunîndu-ne ridicolului. În acest sens, rugăm forurile în drept să explice de ce verbul ridere devine a râde.