Volumul Ştefaniei Coşovei "Anotimpul dropiilor" trebuie să apară foarte curînd, aşa că m-am gîndit să vă mai dau cîteva fragmente din nuvela "Codul lui Iova". Un prim fragment l-am publicat cu vreo lună în urmă.
2
Telefonul sună salvator. E Daniel, un scriitoraş de provincie cu oarecare talent pe care îl cunoscuse la unul din plicticoasele colocvii literare pe care le frecventase într-o anumită perioadă a vieţii sale în căutarea unei stări de spirit... iar pe Daniel şi-l amintea pentru că....
- Ce faci, doamnă, n-am mai vorbit de mult...
- Nu fac nimic, Daniel, citesc o revistă foarte veche... mai veche decât mine... Despre „luminozitatea luminii”... şi nu reuşesc să înţeleg mesajul... substratul... e un eseu de pe la 1912... Altceva… Mă despart de Robert!
- Cum, Mona, terapeutul? Dar eraţi foarte apropiaţi... nu spuneai tu că...
- Danieeeeel?! Simt ironie în vocea ta?
- Nu, femeie, nici o ironie, dar zici că te-a scăpat de răul de înălţime...
- Da! Şi de răul de înălţime şi de complexele sexuale!
Cu toate că era şi el pasionat de opera lui Iova, Daniel, în lungile, interminabilele
alocuţiuni susţinute în faţa Monei, nu reuşise să o sensibilizeze pe aceasta. De fapt, nu reuşise să-şi ducă „terapia” decât la vreun minuscul suspin de „seninătate spirituală” a aceleia... fără alte consecinţe notabile. De aceea se hotărî să atace problema abrupt:
- De fapt eu te-am sunat ca să îţi fac o propunere pe care nu o poţi refuza... testul suprem... eliberarea ta!
- Poftim? Vezi ce spui!!!
- Mona! Eu, împreună cu prietenii mei, am pus mâna pe un manuscris semnat Gheorghe Iova... Codul lui Iova!
3
În timp ce principiile fundamentale ale textualistului preferat al Monei, (poate
singurul), se propagau cu greutate în mass-media din pricina obtuzităţii ce însoţeşte orice sfârşit de deceniu – şi trecuseră vreo trei astfel de sfârşituri – un grup de entuziaşti reuşise să pună mâna pe un ciudat manuscris care circula în samizdat. Foile îngălbenite de vreme, arse de scrumul ţigărilor ieftine conţineau formule matematice, schiţe, desene de ansamblu ori de detaliu ale unui ciudat vehicul zburător... un aparat capabil să învingă forţa gravitaţiei, dar şi obtuzitatea celor ce nu credeau într-un atare proiect! Întruniţi la o berărie de cartier, Daniel şi prietenii săi puteau fi văzuţi până noaptea târziu aplecaţi asupra paginilor acoperite cu un scris mărunt, meschin dar îngrijit, încercând să descifreze secretul prototipului alcătuit din hârtie, pânză de sac, ceară de albine, pap, frânghii, sfori, aţe. Erau la un pas de a găsi taina îmbinării celor vreo cincizeci-şaizeci de şuruburi, şaibe, arcuri şi roţi dinţate, cremaliere şi semeringuri care se terminau – ca o operă piramidală – cu o imensă elice. După calculele lui Gheorghe, maşinăria ar fi trebuit să se ridice la cer!
Cocoşaţi peste planşele maestrului, tinerii aspiranţi la glorie fremătau de nerăbdare, dar erau şi încolţiţi de o teamă ascunsă. Dacă lucrarea lor se va dovedi un eşec? Dacă riscau să compromită ideile vizionarului? Mai ales că grila lor de lectură era oarecum diferită... în contradicţie, uneori, cu acele formule încurcate, presărate la tot pasul cu maxime şi citate din autori antici ori renascentişti pe care ei nu îi cunoşteau prea bine. Pentru că lucrarea lui Gheorghe nu avea note bio-bibliografice, avea doar trimiteri... şi acelea destul de vagi.
Până la urmă, după o beţie cruntă, se hotărâră: vor pune ban pe ban şi mână de la mână şi, într-un efort centauresc, vor realiza aparatul de zbor pe speze proprii; adică din hârtie, pânză, şuruburi şi roţi dinţate!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu