Parlamentu' care va să vină

Am găsit pe Facebook un banner care mă îndeamnă să-mi distrug prietenii. E un joc care chiar aşa se cheamă: "Distruge-ţi prietenii!". Nu mă credeţi? Uite dovada:

Au înnebunit? Cum să-mi distrug prietenii? Nici măcar acei necunoscuţi care îmi sunt prieteni numai pe Facebook nu merită să le fac una ca asta. A, veţi spune, dar alţii o fac. Sigur, ştiu şi eu pe cineva care de aproape 20 de ani îşi distruge toţi prietenii, îi distruge pe toţi cei care l-au ajutat vreodată. O face metodic şi premeditat. Sau aşa o fi el din fire, ca în bancul cu scorpionul şi broasca.
Dar eu nu despre distrugerea prietenilor voiam să scriu, ci despre distrugerea clasei politice, despre distrugerea Parlamentului ca instituţie fundamentală a democraţiei.
Asta e o leapşă de la Matilda şi trebuie s-o onorez. Cum va arăta viitorul parlament?
La începutul anilor '90, s-a format o clasa politică sui generis, din tineri entuziaşti, dar şi din foşti activişti PCR, foşti deţinuţi politici şi alţi foşti. Oameni de bine. Nota dominantă era, fireşte, diletantismul, alături de entuziasm şi de dorinţa sinceră de a construi o lume mai bună. Erau profesori, ingineri, medici, actori, scriitori, jurişti. De unde să ştie ei să facă politică?
Între timp, unii dintre ei s-au profesionalizat - au citit, au învăţat mult. În orice ţară democratică din lume ar fi acum în cele mai înalte funcţii. La noi, după o foarte scurtă carieră ca miniştri sau parlamentari, au început să fie marginalizaţi. De obicei, de conducerile propriilor partide. Cîţiva mai sunt prin Parlamentul European, puţini se mai luptă cu morile de vînt, ceilalţi vegetează, aşteptînd vremuri mai bune.
Alţii, mai puţin interesaţi de studiu, au preferat să se îmbogăţească, fără a părăsi însă politica, aducătoare de imunitate şi impunitate. Şi de beneficii pentru afacerile lor, în primul rînd. S-au profesionalizat şi ei, chiar dacă nu prin studiu ci prin practica politică. Aceştia au rămas, s-au bucurat de avantaje cînd erau la putere, aveau pentru ce să lupte cînd electoratul îi trimitea în opoziţie. Acum sunt şi ei pe cale să părăsească viaţa politică.
Locul lor va fi luat de o nouă generaţie, venită în numele "reformei". Generaţia de fiţe şi manele. Uninominale, fireşte. Numele lor sunt fără importanţă. Vedete de televiziune sau de filme XXX, cîntăreţi pe la nunţi, copii de bani gata, unii cu masterate şi doctorate cumpărate sau cu titluri la concursuri de frumuseţe. E vremea lor, a diletanţilor fără entuziasm, fără dorinţa de a construi o lume mai bună, dar cu bani şi cu sete de putere.
Numai că acest "trend" de deprofesionalizare a unei clase politice încă în curs de a se profesionaliza nu a început acum, nu a început nici în 2005, cum ne place să credem. După părerea mea, a început în 1993, cînd Ion Cristoiu amesteca într-o bulină roşie o găină violată cu un editorial politic (Să ne înţelegem, apariţia unui ziar popular, a unui tabloid, era ceva normal, chiar o necesitate după zeci de ani de "presă de partid". Dar în nicio ţară normală din lume nu există editoriale politice în tabloide, nu se amestecă faptul divers cu politica.). A continuat cînd Florin Călinescu îi punea pe candidaţii la preşedinţie să spună poezii.  Doar trebuia să facă rating! Iar azi, confuzia între politică şi divertisment e aproape totală.
De ce? Am să încerc să găsesc un răspuns, dar cu altă ocazie. Deocamdată transmit leapşa Theodorei, lui Augustin, lui Cody şi lui George Şerban.