Azi mă îndepărtez puţin de literatură pentru a merge la teatru. Mai precis, la teatrul Universităţii din Osaka, Japonia, unde se joacă piesa „Hataraku Watashi” (Eu, muncitor) de Oriza Hirata. Cunoscut în Japonia, dar şi în Europa, pentru spectacolele sale experimentale, Oriza Hirata a scris un text pe tema relaţiei dintre oameni şi roboţi, dintre umanitate şi tehnologie, avînd în rolurile principale pe actriţa Minako Inoue şi un robot - da, aţi citit bine, un robot umanoid tip Wakamaru, fabricat de Mitsubishi. Roboţii Wakamaru sunt galbeni de felul lor, au un metru înălţime şi 30 de kilograme. Sunt deja folosiţi ca însoţitori pentru vîrstnici (le amintesc să ia medicamentele şi, la nevoie, cheamă doctorul), ca secretare şi chiar ca dansatori. Este prima dată că - datorită unui program conceput la Universitatea din Osaka - un robot devine actor. De fapt doi, pentru că piesa are două personaje umane şi două personaje-roboţi, dintre care unul (numele interpretului-robot este, după unele surse, Momoko) suferă deoarece şi-a pierdut motivaţia pentru a munci. Da, suferă, pentru că trebuie să ducă gunoiul, să dea cu mopul şi să facă alte treburi neplăcute. Eh, de-ale roboţilor.
Dar nu pentru roboţi sufăr eu. Observ că sub aparenţa de amuzament cu care este dată ştirea în diferite publicaţii culturale se ascunde şi un grăunte de îngrijorare: oare roboţii chiar vor înlocui actorii pe scenele teatrelor, aşa cum imaginile virtuale ameninţă să înlocuiască actorii de film? Ar fi mai ieftin, plus că ar dispărea intrigile de culise, vorbele, zvonurile, cabalele, grevele, capriciile vedetelor, îmbolnăvirile...
Ba eu încep să cred că deja nişte ... hai, nu roboţi, dar nişte dihănii de genul ăla au cam început a-i înlocui pe actori.
RăspundețiȘtergereCum altfel s-ar putea explica lipsa de expresivitate şi sonoritatea de tinichea cu care actorii cei noi maimuţăresc ceea ce cândva se numea teatru?
Dacă laşi o adresă de mail om vorbi noi mai multe.
As zice ca publicul de roboti exista deja; se reunesc, dupa spectacolul pentru oameni, si se uita la semenii lor metalici de pe scena.
RăspundețiȘtergereAdica existam deja, in paralel; ei cu ei, noi cu..noi:)
De fapt, toată societatea s-a robotizat - nu numai teatrul. Aşa apar pe scenă "dihănii" fără expresivitate, iar în sală un public care acceptă ce i se dă, metalic sau nu.
RăspundețiȘtergere