Tot binele spre rău

Fragment din romanul "French Lover", încă în lucru

Se auzeau strigăte, urale, chiar şi fără să se uite la televizor îşi dădea seama că Franţa a cîştigat. Ei, şi? Ce avea ea din asta? Îşi turnă un pahar de vin. „Allez les bleus”! De o lună nu mai aude altceva. Pe stradă, la birou, la magazin, chiar şi acasă la ea, cînd venea Dominique s-o vadă, o dată pe săptămînă. Îl rugase să ducă maşina la service, ceva nu era în ordine cu frînele, desigur, maşina nu mai era nouă, dar bună, nemţii fac maşini bune, întotdeauna se simţise în siguranţă în maşina asta. Dar acum... O amînase pînă după finală. „Je n’peux pas, maman, je suis débordé”. Nu avea timp pentru mama lui, dar pentru meciuri găsea timp. Ar trebui să se culce. Era aproape miezul nopţii şi vacarmul de pe stradă nu înceta. Dacă la ea, la marginea Parisului, se auzea aşa, vai de cei care locuiesc în centru. Ar trebui să se interzică gălăgia asta, ce face poliţia... Să ia mai bine o pastilă, migrena nu vrea să treacă de la sine... ce viaţă nenorocită! Ar fi trebuit să vadă un psi, dar de unde să-l ia, al ei e un salaud, şi-a luat concediu tocmai acum. Oricum nu e nimic de capul lui, degeaba i-l lăudase Solange. O tot întreba de copilărie. Cum Dumenzeu să-şi amintească ea ce făcea în copilărie, de atunci a trecut prin multe, oricum, a avut o copilărie normală, cu părinţi normali, tatăl ei n-o violase, mama nu era excesiv de autoritară, nimic deosebit, nici o materie primă pentru şarlatanul ăsta care a plecat la Saint Juan şi i-a spus, în stilul lui de merde: „Madame, ţineţi-vă bine, ne vedem cînd se termină această orgie fotbalistică!” Aici a nimerit-o, orgie e bine zis, noroc că s-a terminat, doar urletele aste mai sfîşie noaptea, îi sfîşie creierul... Deşi, dacă ar fi să gîndim logic, este o noapte mare pentru Franţa. Hai să gîndim logic. Au venit din toate ţările să ne bată şi i-am bătut noi pe toţi. Allez la France! Iar acum s-a terminat, deci de mîine va fi linişte. Logic? Logic. Îşi mai turnă un pahar de vin. Ce viaţă de merde! Nici de la balcon nu se poate arunca. Din acest punct de vedere era mai bună garsoniera din rue des Petits Champs, etajul şapte fără lift, cu o scară în spirală care mirosea a pipi de pisică. Infinit mai bună. Cum să te arunci de la balcon aici, din acest pavillon pe care-l cumpărase pe credit în urmă cu douăzeci de ani, o construcţie meschină şi de proastă calitate, dar la vremea respectivă se bucura că fiul ei va creşte într-o zonă verde, la aer curat, nu duhoarea din centrul Parisului. Şi aici au rămas, adică a rămas ea, Dominique şi-a luat o cameră în Paris, nu mai vine pe-acasă cu săptămînile. Migrena asta nu vrea să treacă. Să mai ia ceva? Poate medicamentul nou, pe care i-l prescrisese doctorul săptămîna trecută pentru depresie. „E bun şi pentru migrene”, o asigurase farmacista. Îi era lene să se ridice, să-şi toarne un pahar cu apă. Înghiţi pastila cu o gură de vin, rău nu poate să facă. Ar trebui să ia un pic de aer. Să iasă la plimbare? Unde să se plimbe, la ora asta, cănd toată lumea, în loc să doarmă, petrece? „Vive la France!”. Bine. O să iasă la plimbare, poate la aer curat îi trece migrena. Se ridică în picioare, făcu doi paşi. Se clătina pe picioare. Ameţeala o făcu să se aşeze din nou. Se ridică aproape imediat. Ce-ar fi să ia maşina şi să meargă pînă în Paris, să se plimbe pe acolo, e frumos, e lumină... Dacă tot nu poate să doarmă din cauza vacarmului, cel puţin să prindă ceva din bucuria care se revărsa pe toate străzile. Se urcă în maşină fără să se mai gîndească la frîne şi porni. Nu avea nici o ţintă precisă, va intra pe periferic şi va ieşi unde va avea chef.