Iosif Naghiu

La 11 martie 1932 s-a născut dramaturgul Iosif Naghiu, plecat dintre noi în 2003. Un mare scriitor, un minunat prieten.
Iată aici două fragmente din ultima lui piesă, "Călătorii cu Alice".





Scena 3

ALICE: Poate ar trebui să vă spun de ce mi-am luat lumea în cap şi am părăsit o ţară frumoasă ca România. (Pauză.) Aţi cunoscut România? Aţi auzit de ţara aceea despre care se spune că e vecină cu Rusia şi cu Dumnezeu? Cum de n-aţi auzit? România este ţara în care oamenii mor de foame între două chefuri grozave cu ţuică, sarmale sau mititei. Aţi gustat din sarmalele noastre cu mămăliguţă? Dar din vestiţii mititei româneşti? A, după ce aţi gustat aţi stat două săptămâni bolnav de trichineloză? Păi dacă n-aţi băut ţuică? Dar domnilor, la noi, trichineloza nici nu mai este o boală ci un pretext ideal să te internezi în spital ca să fii îngrijită de un stagiar focos şi viril. Aţi văzut ce peisaje avem? Ce coline ispititor ondulate, ce dealuri şi văi colorate, ce copii malformaţi? Când apa coboară vijelioasă din munţi după o ploaie din aia “strong” nu mai rămâne nici pod, nici baraj, nici biserică... Veşnicia satului se scufundă sub ape cu căţel şi purcel. Dar şi aşa ce informaţi sunt ţăranii! Stau pe acoperişele caselor inundate şi în timp ce avutul de o viaţă le dispare sub ape ei se uită la telejurnalul agăţat în copac. Apoi, capitala României, micul nostru Paris, Bucureştiul... Numai restaurante de lux, numai poeţi geniali şi bănci care dau faliment. Numai fete frumoase şi bune de măritat cu turiştii francezi şi italieni. Nu, cu germanii nu, ăia-s chiţibuşari şi au părul blond, ridicat spre urechi să nu li se vadă chelia. Am avut şi noi un german din ăsta în gazdă. Pârţâia. Pârţâia şi bea tot timpul dintr-o sticlă de vodcă, obligându-ne să îngânăm alături de el un cântec rusesc din timpul celui de al II-lea război mondial. Ceva cu nişte plopi de pe Nistru... Aşa era Günther, genul de om melancolic dar hotărât. Care cu cât e mai melancolic şi mai sigur de sine se ridică mai greu din fotoliul de musafir aşteptând cu încrâncenare să i se ofere dacă nu un spectacol vampiric, măcar ceva ocult şi obscen. Da, ăştia sunt nemţii, nu toţi, dar cum să îi iei de bărbaţi, mai bine iei un român şi odată căsătorită munceşti cu el cot la cot. Adică în timp ce el sforăie, tu alergi între bucătărie şi baie, găteşti, speli, ştergi copiii la cur, dai cu aspiratorul sau sfânta mătură până când domnul soţ se trezeşte din somn întrebându-se; de unde atâta energie la aschimodia asta după ce a stat zece ore-n picioare la fabrica de cârnaţi?... Asta este femeia româncă. Ăsta este mitul degradat al româncei care deşi e frumoasă de pică, din clipa în care a spus da, la sfânta biserică, s-a şi transformat într-o vită bună de pus la jug. Cred că nu mai e cazul să vorbesc şi de bărbatul daco-roman.

Pauză.

Scena 4

ALICE: Auzi, bărbatul dac din România de azi! Ce să mai zic? Mai întâi vorbeşte cu tine ca un doctor-docent şi apoi te bagă în mă-ta pentru că nu te-ai născut la ţară ca el. Are o minte mai iute ca briciul şi în loc să o pună la treabă aşa cum ţăranul ieşea cu plugul pe câmp dimineaţa, se câcâie calculând ofticat diferenţa dintre euro şi dolar. Ăştia-s bărbaţii români. Muşte-ţeţe ce bâzâie pe la colţuri de stradă dând cu lustru caselor de schimb valutar. Şi cum se mai laudă: "ce locuinţă mi-am cumpărat, ce mobilă stil am adunat, ce tablouri am achiziţionat, ce maşină am tamponat, ce femeie am regulat!" De rest nici nu le pasă. Pentru că ei muncesc nu gândesc. Pentru că ei trombonesc. Pentru că ei protestează. Pentru că ei violează. Legile ţării în partide şi-n parlament. Şi când să verifice textul de lege taman bun de votat îşi aduc aminte că au o amantă la un hotel lângă Gara de Nord şi dau bice acolo să o prindă cu altul. “Chiloţii tăi au un miros suspect de brazi cu cine ai fost la Sinaia?” Şi stimulaţi de mai noile legi ale proprietăţii private, ţac, te-au şi pocnit peste ochi. Că atunci când sunt geloşi, bărbaţii români au şi palme grele de patrioţi. “Cu cine zici că mă înşela Titişor? Cu deputatul ăla de Cîmpina care stă la Hotel Bucureşti? Porcul! Pentru asta-i plăteşte Senatul 10 milioane chirie pe lună? Să-mi reguleze iubita? O omor, o strivesc de perete! O fac o pată de sânge care vorbeşte, ca-n poezia aia a lui Nichita. Şi fără nici o fază premergătoare trec la analiza poeziei stănesciene. A fost un poet talentat da’ cu voie de la securitate. Că arta a fost pe atunci o curvă a comunismului şi nici acum nu s-a reciclat. Şi cum să nu fie arta o curvă dacă şi politica este o curvă? Hai să mai tragem o duşcă. Că ţara asta este pierdută pentru artişti. Ca să reuşească se duc la Paris. Că acolo dictează modernismul, post-modernismul, nonconformismul, esenţialismul, deconstructivismul. Nu mă întreba ce drăcie e şi asta. Probabil o Veneţie fără poduri şi ape, Verona fără balcoane pentru Romeo şi Julieta, America fără Ronald Reagan şi vocea piţigăiată a lui Truman Capote. Oricum, acolo arta modernă chiar dacă nu merge cel puţin scârţâie. Asta o spunea logodnicul meu Lisandru, tânăr artist plastic de 60 de ani. Aşa că în loc să-l iau de bărbat mi-am pus valuta-n chiloţi şi am fugit la Paris.

Muzică franţuzească, englezească, italiană, într-un mixaj rapid şi lipsit de complexe.