CODUL LUI IOVA

M-am gîndit că azi ar fi bine să vă dau un fragment din CODUL LUI IOVA, care face parte din volumul de proză scurtă ANOTIMPUL DROPIILOR al Ştefaniei Coşovei. Cartea trebuie să apară curînd la editura Tracus Arte. Ce ziceţi, mai punem de-un concurs?

CODUL LUI IOVA

1

Cu gesturi măsurate, Mona trage perdeaua să intre puţin din cenuşiul de iarnă fără zăpadă. Şi cenuşiul nu se lasă prea mult aşteptat; intră prudent prin perdelele grele ce ocrotesc femeia de oraşul care dă târcoale pe afară. Prin ferestre deschise, prin obloane, prin pereţi răzbate, năvăleşte, tremură mormăitul ştirilor de dimineaţă molfăit în aparatele de radio, muzica mitocănească din casetofoanele maşinilor, zbierete de copii hămesiţi pregătindu-se de şcoală, de şoferi plictisiţi de aşteptare. Oraşul se trezeşte, iar Mona îl ştie pe de rost în plictiseala lui prăfuită, cu pretenţiile lui de capitală europeană… Aiurea, capitală europeană! Un fel de corp benign grefat pe tumora unui capitalism băştinaş inexistent.
În această convenabilă plictiseală de început de mileniu, personajul nostru feminin răsfoieşte, aşezat pisicos pe o canapea, câteva reviste de modă realizând că ea nu va purta niciodată acele rochii, corsete, sutiene... aşa că aruncă sub canapea celuloza scumpă dar nefolositoare şi se întoarce la cartea ei favorită, cu toate că nu pricepe cam tot ce încearcă să îi comunice Gheorghe Iova, autorul volumului, textualistul ei preferat. Citeşte neatent, dar, ciudat! De data aceasta înţelege totul! Adică pricepe numaidecât că trebuie să termine cu iubitul ei, Robert, instructor de salsa, bio-energo-terapeut în timpul liber şi confident al doamnelor. Se ştiau de pe vremea când Mona suferea de rău de înălţime. Răbdarea lui Robert şi capacităţile sale supranaturale îşi dăduseră mâna într-un efort concentrat şi pacienta trecuse cu bine de fobia ei...
Relaţia devenise monotonă, plicticoasă chiar şi în pat, unde ăla, instructorul-terapeut îşi epuizase tot arsenalul de poziţii, locaţii, fantezii... mă rog... cheltuise destulă energie pentru a desplictisi sexual o femeie de 40 de ani. După orgasmul, sau, de la caz la caz, după orgasmele previzibile ale unei după amiezi, nu mai aveau ce să se întrebe unul pe celălalt, mai ales că Mona susţinea că îi trecuse răul de înălţime şi că poate dovedi oricând asta.
Înzdrăvenită de hotărârea luată, îşi continuă lectura din cartea de desplictiseală. Faptul că afară începe să plouă nu o afectează cu nimic. „O moarte nepăsătoare pluteşte în casa asta” – îşi spune în drum spre măsuţa cu telefon, mai răsfoind odată paginile lui Iova. Apoi se ghemuieşte ca o felină mare în apărare, la lumina unui lampadar cu „mărgele” de cristal şi deschide o revistă veche unde citeşte mirată: „Despre luminozitatea luminii”... Revista e din 1912, tocmai de pe vremea scufundării Titanicului. „Lumină luminoasă? Sună poetic, dar e o tâmpenie, o tautologie produsă de vreun spirit infantil” – gândeşte Mona privind tot mai insistent o ceaşcă de cafea în care zaţul se uscase între trecut şi viitor.