Publish and be damned! Are cineva curajul lui Wellington?

Vorbesc despre Arthur Wellesley, Duce de Wellington, comandantul armatei care l-a învins pe Napoleon la Waterloo, de două ori prim-ministru al Angliei. Cînd editorul John Joseph Stockdale a încercat să-l şantajeze cu publicarea memoriilor faimoasei curtezane Harriette Wilson, Wellington a răspuns "Publish and be damned!". Adică, în traducere liberă "Publică şi du-te dracului!"

Cînd văd că oameni care au candidat pe listele unui partid sau, mai uninominal, din partea unui partid, bucurîndu-se, de-a lungul anilor, de toate avantajele apartenenţei la acel partid, cînd îi văd că lipsesc din Parlament în ziua unui vot important sau că, brusc, declară că nu-l sprijină pe candidatul partidului lor la preşedinţie ci pe un alt candidat, întîmplător preşedinte în funcţie, mă întreb ce "scheleţi" (ca să citez dintr-un alt candidat) or fi avînd în dulap respectivii.

Prea mulţi scheleţi şi prea puţine coaie mandarine. Şi nu e teama de un editor (sau mogul) care ameninţă cu publicarea unor poveşti neplăcute, ci probabil spaima, bine justificată, de unele instituţii ca DNA, CNSAS sau altele de acest soi.

Dar ce-ar fi dacă...

Mai bine zic aşa: dacă aş candida eu la alegerile prezidenţiale, m-aş adresa tuturor acestor oameni, victime ale propriei lăcomii sau nesăbuinţe (sunt mulţi, iar pe unii i-am putea găsi chiar în partidul prezidenţial) şi le-aş oferi ( în numele preşedintelui care aş deveni dacă aş candida), graţierea pentru faptele săvîrşite. Oricare ar fi acele fapte. Cu condiţia să iasă în faţă - cu toate riscurile de moment - şi să facă public tot. Să spună tot. Înainte de alegeri. Să dovedească, măcar în al unsprezecelea ceas şi jumătate, că au, dacă nu conştiinţă, măcar curaj. Sau măcar dorinţa de a nu trăi toată viaţa cu teama că mai există pe undeva un dosar...

P.S. Ducele de Wellington a murit în 1852.