sâmbătă, 31 decembrie 2011

Din nou pe val(uri)

Valuri de şampanie, că aşa e obiceiul pământului în noaptea dintre ani. Pentru că în 2011 am fost cam leneşă la blog, vă invit să recitiţi postarea de fix acum un an. Se potriveşte la virgulă, la muzici şi la situație. Plus că e gata scrisă, ceea ce, trebuie să recunoaşteţi, e un avantaj. Doar unele cifre trebuie schimbate, desigur.
Gata, nu mai scriu, trebuie să mă pregătesc de Revelion. Ne vedem/auzim/citim în 2012.
LA MULŢI ANI!


marți, 20 decembrie 2011

Nu este totul pierdut (leapşă de sărbători)

Situaţia, carevasăzică, e albastră. În România, e de un albastru închis, din ce în ce mai opac, prin care rareori mai pătrunde o rază de soare. În Europa... Hm, aici există două şcoli de gândire: optimiştii, care susţin că Europa se duce dracului şi pesimiştii, care zic că Europa e moartă-n coteţ. Nici America nu se simte prea bine. E o lume rea, o lume urîtă, tot mai urîtă.
În aceste condiţii, nu numai că nu am chef de scris pe blog, dar îmi amintesc din ce în ce mai des anecdota cu tipul care voia să emigreze şi nu ştia unde, iar cînd i s-a dat un glob pămîntesc să-şi caute ţara ideală, l-a învîrtit îndelung, după care a spus: "Alt glob nu aveţi?"
 Şi totuşi, zic eu, nu este totul pierdut. Se mai întîmplă, la noi şi în alte ţări, lucruri care mă fac să sper că nu e totul degradat iremediabil, că viitorul este posibil. Hai să înşir câteva, relativ recente.
  De la musique avant toute chose! Muzica înainte de toate, spunea Dinu Lipatti.
Deci:
1. Am văzut (ascultat, trăit), la sfîrşitul lui august, un spectacol cu "Aida" la Arena din Verona. Am mai văzut spectacole mari la viaţa mea, la Staatsoper din Viena, la Covent Garden din Londra... Nu şi în Italia. Acum a fost prima dată. O experienţă copleşitoare uluitoare. Sigur, Arena di Verona, cu istoria ei de aproape 2000 de ani, e impresionantă. Iar "Aida" este, dintotdeauna, opera mea preferată. Mai mult, mi-a marcat destinul sau, ca să nu fiu prea emfatică, drumul în viaţă. Dar nu despre asta vreau să scriu.
- Aproape 20000 de spectatori au ascultat, într-o linişte desăvîrşită, opera care durează patru ore. Cei mai mulţi erau italieni. Adică oameni care ştiu ce înseamnă opera. Care ştiu pe dinafară "Aida" şi n-ar ierta nici o notă falsă. Din cînd în cînd, la finalul unei arii, se auzea o voce de la galerie: "Bravissimo"! Iar cînd, la marşul triumfal din actul II, cîţiva turişti rătăciţi, recunoscînd muzica auzită în cine ştie ce împrejurări (la noi, de obicei, se aude la petreceri, cînd se stinge lumina şi se aduce tortul), au început să aplaude ritmic, s-a auzit doar un "Ssst" uşor, şoptit, care i-a potolit instantaneu.
 - Cîntăreţii erau excelenţi, voci mari, tehnică perfectă. Nu erau cele mai mari vedete internaţionale, dar publicul nu venise pentru vedete. Tenorul era cam mic, soprana era grasă... Doamnelor şi domnilor, stimaţi bloggeri, era operă, nu Hollywood. Era autentic, adevărat.
- În pauze, vînzători de răcoritoare circulau printre spectatorii de pe gradene. Spectatorii de la parter ieşeau la bufet, unde luau un suc sau o cupă de prosecco. Se întorceau la locurile lor cu paharele în mînă. La plecare, pe sub scaune era plin de pahare. De sticlă, nu de plastic.
- După spectacol, aproape 20000 de oameni au ieşit în linişte, fără să se înghesuie. Toate restaurantele din piaţa Bra erau deschise.
2. Cîteva zile mai tîrziu, la Bucureşti, a început Festivalul Enescu. 100000 de bilete s-au vîndut pentru cele 90 de concerte şi spectacole din cele trei săptămîni ale Festivalului şi concursului George Enescu. S-au cîntat toate simfoniile enesciene, iar muzica secolului 20 a fost mai bine reprezentată ca oricînd - Mahler, Şostakovici, Bartok, dar şi Schoenberg, Berg, Stockhausen, Berio, ca şi opere ale compozitorilor români. Este adevărat, la concertul de deschidere unii au aplaudat între părţile simfoniei, iar alţii au fost acolo doar ca să fie văzuţi. Se întîmplă. Am aflat însă că la primul concert de muzică contemporană din festival nu numai că a fost public mult, dar a şi rămas în sală pînă la sfîrşit, ceea ce înseamnă că există oameni pentru care muzica e altceva decît ceea ce "gîghilă plăcut urechile".
3. Cam în acelaşi timp, oamenii stăteau ore în şir la coadă la Muzeul Antipa. Aşa cum se stă ore la intrarea la Luvru.
4. În ziua de 19 noiembrie, sala Ateneului Român s-a dovedit neîncăpătoare pentru cei aproape 1000 de oameni veniți la recitalul de poezie contemporană "Lista lui Manolescu".

 Iar dacă asta nu e de ajuns, mai am o veste bună: s-a descoperit, nu departe de noi, la doar 600 de ani lumină, o planetă care seamănă cu Pământul. O cheamă Kepler 22-b şi face ocolul Soarelui ei în 290 de zile. Temperatura medie: 22 de grade. Deci, mai există şanse.

Cum spuneam în titlu, aceasta este o leapşă.  Scrieţi despre acele lucruri care ne fac să ne păstrăm sau să ne regăsim bucuria (sau măcar puterea) de a trăi. Care ne fac să spunem că nu este totul pierdut. 
Leapşa  merge la Lilick, Matilda, Mădălina, Oana, Renata, Chinezu, Cody, George Şerban, Horia Gârbea, Mordechai, Neliniştitu'.

sâmbătă, 17 decembrie 2011

Ziua scriitorilor bucureşteni

Joi, 15 decembrie, în Sala Oglinzilor de la Uniunea Scriitorilor s-a întîmplat Ziua ASB, ediţia a doua.Ziua noastră, a scriitorilor bucureşteni. Scriitori prezenţi: Lucian Vasilescu, Dan Mircea Cipariu, Vasile Poenaru, Ioan Es. Pop, Nicolae Prelipceanu, Marian Drăghici, Cornelia Maria Savu, Ioana Drăgan, Ioana Diaconescu, Daniel Bănulescu, Gh. Stroe, Florea Burtan, Mariana Filimon, Lucia Verona, Ștefan Dorgoșan, Emil Mladin, Vasile Tărîțeanu, Mariana Petrescu, Catia Maxim, Sterian Vicol, Aurel Maria Baros, Olga Delia Mateescu, Horia Gârbea. A fost o zi a bucuriei, care a încheiat anul literar 2011. Ne-am bucurat de prilejul de a fi împreună, ne-am bucurat să citim din scrierile noastre şi să ascultăm poeziile şi proza colegilor noştri, ne-am bucurat că au venit să ne asculte mulţi tineri, elevi ai liceelor bucureştene. Poate, cîndva, ne vor fi colegi.
  După cum puteţi vedea în fotografii, întîlnirea a continuat la un pahar de suc şi un fursec, poze, autografe, discuţii. Şi toată lumea a fost de părerea că asemenea întîlniri ar trebui organizate mai des, nu doar o dată pe an. Poate reuşim. Ar fi frumos.

marți, 6 decembrie 2011

A fost un vis frumos...

Ieri, la Clubul Dramaturgilor. Lume multă. Succes mare. Studenţii de la UNATC, clasa colegei noastre Olga Delia Mateescu, au citit excelent fragmente din "Vis de-o noapte în miezul verii” de William Shakespeare, în româneşte de Horia Gârbea. O traducere fluentă, exactă, plină de strălucire şi de farmec. Apoi un nou moment de spectacol la lansarea volumului "Poema Desnuda" de Crista Bilciu. Şi lansarea volumului 4 din integrala Shakespeare publicată la Paralela 45. A vorbit George Volceanov, coordonatorul ediţiei, iar Horia Gârbea ne-a făcut o surpriză, citind un monolog din "Richard al treilea", proaspăt tradus. Apoi, la un pahar de vin, am stat de vorbă pînă seara tîrziu. Despre Shakespeare.
Am făcut şi cîteva poze:





joi, 1 decembrie 2011

Vis de-o noapte în miezul verii (n-am greşit, ştiu că e decembrie)

"Vis de-o noapte în miezul verii" este titlul sub care a apărut noua traducere a piesei "A Midsummer Night's Dream". Traducătorul este Horia Gârbea şi, din cele cîteva fragmente apărute pe blog, pot să vă spun că e o versiune excelentă, deosebit de savuroasă. Piesa a apărut în volumul W. Shakespeare Opere vol. IV, recent publicat la editura Paralela 45 şi lansat la Gaudeamus. În acelaşi volum au mai apărut "Îmblînzirea  scorpiei", în traducerea Violetei Popa şi "Regele Ioan", traducere de George Volceanov, care este şi coordonatorul acestui vast program de re-traducere a integralei Shakespeare. Dar despre integrala Shakespeare vom mai vorbi...

Deocamdată vă anunţ că piesa „Vis de-o noapte în miezul verii” va fi prezentată luni, 5 decembrie, ora 18, la sediul Uniunii Scriitorilor, Sala Oglinzilor, în spectacol-lectură, la CLUBUL DRAMATURGILOR.
Sunteţi invitaţi, evident.
 Lectura va fi susţinută de studenţii-actori de la UNATC, anul 3, clasa prof.univ.Olga Delia Mateescu,-Paul Chiribuţă,-Irina Ungureanu. Ei sunt: Bianca Popescu, Anda Tămăşanu, Ella Prodan, Alina Mihai, Anamaria Maier, Alexandra Vrabie , Oana Pușcatu, Lucian Ionescu,Cosmin Pana, Vlad Drăgulin, George Rotaru, Alex.Ştefănescu, Vlad Trifaş, Andrei Gheorghe. Trebuie să vă spun că tinerii actori sunt foarte, foarte buni, i-am văzut într-un spectacol-studiu cu "Zbor deasupra unui cuib de cuci" (v-o amintiţi pe Olga Delia Mateescu în Miss Ratchett?).

 Reuniunea CLUBULUI DRAMATURGILOR va cuprinde şi două lansări de carte: volumul Shakespeare de care am vorbit, în prezenta traducătorilor George Volceanov, Violeta Popa şi Horia Gârbea, şi volumul de versuri "Poema Desnuda" de Crista Bilciu, apărut la editura Cartea Românească.

Am spus că sunteţi invitaţi? OK, ne vedem luni!

vineri, 25 noiembrie 2011

Ne vedem la Gaudeamus!

Sîmbătă, 26 noiembrie 2011, zi de tîrg. Gaudeamus! Să ne bucurăm de cărţi. Ce poate fi mai frumos?
La ora 18 voi fi la standul editurii Tritonic, unde se vor lansa o sumedenie de cărţi din genul mystery&thriller, inclusiv o antologie în care am şi eu un text. Va avea loc şi festivitatea de decernare a premiilor RCWC. Programul complet al lansărilor îl găsiţi la Oana. Iar la ora 19 va fi prezentat proiectul ProFusion CRIME, Trei într-o barcă – fără a mai socoti şi limba engleză, lansarea volumelor semnate de George Arion (Atac în bibliotecă), Oana Stoica Mujea (Indicii anatomice) şi Bogdan Hrib (Ucideţi generalul) în ediţiile engleze.
Înainte de asta, la ora 17, voi fi la standul editurii Paralela 45, unde va avea loc lansarea vol IV din seria Opere de W. Shakespeare care cuprinde trei importante piese: Regele Ioan - traducere şi note de George Volceanov (îngrijitorul seriei de Opere) Imblînzirea scorpiei - traducere şi note de Violeta Popa Vis de-o noapte-n miezul verii - traducere şi note de Horia Gârbea.
La aceeaşi oră, 17, voi încerca să trec şi pe la Humanitas, să-i spun bonjour lui Matei Vişniec, care-şi lansează volumul de proză erotică "Scrisori de dragoste către o prinţesă chineză & Cum am dresat un melc pe sînii tăi".
Vor mai fi multe alte lansări, alte întîlniri, multe cărţi. Să ne bucurăm!

duminică, 20 noiembrie 2011

Giurgiu înseamnă şi Festivalul de Teatru

Sub acest slogan s-a desfăşurat, timp de patru zile, Festivalul Teatrelor Dunărene, ajuns la ediţia nr. 14. Spectacole, lansări de carte, colocviul "Dramaturgia română, astăzi", decernarea premiilor concursului "Dramaturgie în doi"... Un eveniment pentru Giurgiu, dar şi pentru teatrul românesc. Meritul principal este al colegului nostru Mircea M. Ionescu, directorul teatrului "Tudor Vianu" din Giurgiu, care a reuşit să sensibilizeze autorităţile locale şi cîţiva sponsori pentru a face posibilă organizarea festivalului. Au participat, alături de teatrul giurgiuvean, şi teatrele "Maria Filotti" din Brăila şi "Fani Tardini" din Galaţi, Teatrul de păpuşi din Silistra (Bulgaria) şi Teatrul Pygmalion din Viena. Un efort uriaş în aceste vremuri de criză, un succes pe deplin meritat.
Cîteva fotografii vă vor spune mai multe.
Mircea M. Ionescu la deschiderea festivalului.

Caramitru-Mălăele, cîte-n lună şi în stele...

Doi directori de teatru la o cafea cu Mălăele
Păpuşarii din Silistra au prezentat un spectacol cu "Decameronul". Nu tocmai pentru copii...

. Claudia Motea şi Vasile Toma în "Ultima dragoste a lui Don Juan" de Tudor Popescu, regia Vili Perveli Nikolov
La masă, după spectacol, Claudia Motea, regizorul Emil Gaju şi criticul Gelu Negrea


 Pe celălalt mal al Dunării, la Ruse, am băut o cafea cu dramaturgul Dinu Grigorescu şi doamna lui, cu actriţa Florentina Tănase, cu scriitorul Denis Dinulescu şi actorul Radu Iordănescu. Apoi ne-am întors la Giurgiu, pentru lansarea cărţilor "Horoscopul puterii" de Dinu Grigorescu şi "Joc la vedere" de Nicolae Havriliuc. Cu aceeaşi ocazie s-au anunţat şi rezultatele concursului "Dramaturgie în doi". Premiile I şi II nu s-au acordat. Premiul III a fost obţinut de piesa "Romeo şi Julieta reloaded" de Gheorghe Truţă.



Doi directori de teatru - Mircea M. Ionescu (Giurgiu) şi Adrian Găzdaru (Bacău). Eram şi eu pe-acolo. 
"Puşlamaua de la etajul 13" de Mircea M. Ionescu, cu Anca Sigartău, regia Dan Tudor, a încheiat festivalul. 
Găsiţi alte fotografii, ca şi programul complet al festivalului, pe site-ul teatrului.

marți, 15 noiembrie 2011

Ce mai F.A.Q!

Aș fi preferat să nu vă deranjez, dar dacă m-m deranjat eu să scriu, puteți face și voi efortul de a citi ce-am scris, la instigarea Oanei, pentru Cenușă de trandafir. Niște vorbe, acolo. Sub formă de F.A.Q. După ce citiți, poate discutăm.

vineri, 11 noiembrie 2011

Dacă tot s-a amînat sfîrşitul lumii, măcar să aflaţi care este hormonul anului 2011

De fapt, titlul original vorbeşte de glanda anului, dar sună mai bine hormonul şi, oricum, despre el este vorba. Aici, în Foreign Policy.
Dar nu e singurul articol interesant din revistă. Citiţi!

vineri, 4 noiembrie 2011

Rîsul şi plînsul (2)

Un lied de Franz Schubert, pe versuri de Friedrich Rückert. L-am cîntat şi eu cîndva, în alt secol, cînd voiam să devin cîntăreaţă. 
Aici, interpretat de mezzosoprana Brigitte Fassbaender, acompaniată la pian de Erik Werba.

"Lachen und Weinen" !

Rîsul şi plînsul

După vreo 10 zile în Franţa şi Germania, am revenit pe plaiul mioritic. Sosirea s-a produs luni, dar pînă azi nu m-am simţit în stare să scriu. De ce oare mă mai simt şocată de cîte ori ajung acasă? De fiecare dată constat cît este de greu să treci brusc de la normalitate la... ceea ce ştim cu toţii. 
Nu e totul perfect nici în ţările pe care le-am vizitat. Viaţa e mai grea decît acum cîţiva ani, se simte criza, lumea e preocupată. Se discută despre Grecia, despre Libia, despre euro, desigur şi despre Giulia Sarkozy. Dar oamenii îşi văd de ale lor, restaurantele sunt pline, la fel şi sălile de teatru şi concert, expoziţiile. 
Paranteză:
Cînd am ajuns de la gară la hotel, mi s-a spus, cu mii de zîmbete şi scuze, că ascensorul este defect. Se întîmplă. Se lucra la el, dar a rămas oprit pînă am plecat. Patru zile. Aveam camera la etajul trei, erau etaje destul de înalte şi nu era chiar o glumă să urc şi să cobor de 3-4 ori pe zi. Noroc că valizele mi le-au cărat ei. La plecare, cînd am plătit nota, am constatat că mi-au redus cîte 30 de euro pe fiecare zi de şedere. Un gest normal. Acolo. 
Şi, cum spuneam, am ajuns acasă. Ascensorul mergea. Dar lucrările de remediere a defecţiunilor la balconul meu, închis cu termopane în cadrul reabilitării termice a blocului, nu s-au făcut. Ar fi trebuit terminate de luni de zile. Ar fi fost prea frumos, prea normal. Ceea ce, aşa cum ştim, nu este cazul. 
Am închis paranteza.
Dintr-o ţară în care totul funcţionează (OK; ascensorul de la hotel nu, dar e o excepţie), am ajuns aici şi am găsit realitatea ruptă-n două, de nici nu ştiu care-s ai noştri şi care ai lor. Sau sunt ai lor şi ai lor?
Două mari evenimente, recensămîntul şi helăuinul, au trecut pe lîngă mine fără să mă atingă. Am mai observat că în presă, la televizor şi pe Facebook se discută prea mult despre tabu şi prea puţin despre euro, Grecia, G20. Se mai spune cîte ceva despre proiectul de regionalizare, despre udemerei, care vor să ia Ardealul şi să plece cu el, despre cum se fură uraniu... Vorbe! În general, e prea multă pălăvrăgeală în ţara asta, ceea ce se pare (am citit pe fb) că a constatat şi SRI din analiza interceptărilor telefonice. "Numai cuvintele contează, restul e pălăvrăgeală" zicea un român de la Paris. 
Bugetul pe anul viitor se face cu FMI-ul la masă. Sau îl face FMI-ul şi guvernul îşi asumă răspunderea? Ce fel de ţară e asta? Răspuns corect: o ţară de rîsu-plînsu. Adică o ţară ruptă-n două, ca realitatea. O parte rîde, altă parte plînge. Iar rezidentul de la Cotroceni, pentru a dovedi că este preşedintele tuturor românilor, rîde şi plînge alternativ. 

Aş vrea totuşi să închei într-o notă optimistă. Despre ce să scriu? Poate despre  faptul că, aşa cum scrie în Ziare.com, corpul omenesc are nouă organe inutile. În cazul unor persoane, cred că numărul organelor inutile e mai mare. De exemplu, printre cele nouă organe, nu este menţionat creierul. 

Dar poate că ar fi mai bine să vă povestesc despre ce se întîmplă în Pakistan, unde, recent, regiuni întinse au fost devastate de inundaţii. După cum puteţi vedea în imagine, milioane de păianjeni s-au refugiat în copaci, îmbrăcîndu-i cu totul în pînzele lor. Sinistru, nu? Şi totuşi... S-a constatat că numărul ţînţarilor  din zonă este mult mai mic decît ar fi fost de aşteptat în urma inundaţiilor. Explicaţia? Păianjenii au decimat ţînţarii, ferind populaţia de bolile pe care le transmit aceştia. Hm...


vineri, 21 octombrie 2011

Un scriitor român la Silverstone

Cine este pilotul monopostului din imaginea de mai jos?
Ladies and gentlemen, Horia Gârbea, Romania!

Citiți pe blogul lui Horia Gârbea despre experiența lui ca pilot pe circuitul de la Silverstone.

joi, 20 octombrie 2011

Așa am fost întîmpinată. Corespondență de la fața locului

Unde? Vedeți și voi. Sper că observați curcubeul pe cerul înnorat. 
Iar dacă asta nu ajunge, iată încă două peisaje, mai ușor de recunoscut :)))))

E clar, da?
Sosirea mea coincide (absolut întîmplător, vă rog să mă credeți) cu alte două evenimente, fără legătură între ele, dar unul mai epocal decît altul: Gaddafi a fost ucis, iar Carla Bruni a născut o fetiță, spre bucuria lui Sarko, pînă în prezent tată de băieți. 
Atît deocamdată, diseară mă duc la un vernisaj. 
Despre noile metode ale concetățenilor noștri aflați pe aceste meleaguri, într-o corespondență viitoare.


marți, 18 octombrie 2011

S-a dus şi Paul Everac...

Nu pot să spun că eram prieteni, dar ne cunoşteam de foarte mulţi ani. Am urmat acelaşi liceu din Arad - la cîteva decenii diferenţă, desigur. Am învăţat la şcoală piesa lui "Ferestre deschise", o piesă proletcultistă, că aşa erau vremurile. Am văzut multe dintre piesele lui - amintesc "Un fluture pe lampă", "Contrapuncte", "Viaţa e ca un vagon", "A cincea lebădă", cred că şi altele. Am ascultat, în spectacol-lectură, cîteva dintre piesele lui, cea mai recentă acum doi ani, la Clubul Dramaturgilor. .
L-am cunoscut pe la sfîrşitul anilor 70, cînd conducea secţia de dramaturgie a ASB. A fost toată viaţa lui nu numai un dramaturg talentat şi deosebit de prolific, dar şi un foarte activ creator de evenimente - cenacluri, festivaluri.
În 1993, cînd nu aveam serviciu, m-a angajat în TVR, un gest pentru care îi mulţumesc şi azi.
În vara anului 2000 sau 2001, am fost, împreună cu mai mulţi dramaturgi şi critici, la casa lui de la Podul Dîmboviţei, unde organizase un festival de teatru românesc contemporan.
Iar acum cîteva săptămîni, l-am sărbătorit la Uniunea Scriitorilor, alături de alţi dramaturgi ajunşi la vîrste înaintate. Din păcate, n-a putut fi prezent, era deja în spital. Din păcate, nu va mai putea fi prezent niciodată.

Iar acum vreau să povestesc o întîmplare  din 1989. Despre Paul Everac nu se poate spune că era un disident, chiar dacă unele piese l-au pus, la un moment dat, în conflict cu puterea. Dar... Eram la TNB. Venise în turneu Teatrul Naţional din Craiova.  Înainte de spectacol, stăteam în hol, era multă lume, mulţi scriitori, actori şi alţi intelectuali de frunte de atunci şi de acum. Hary şi cu mine vorbeam cu Dan Deşliu (care la vremea aceea era disident şi urmărit pas cu pas de Securitate). Mai era cu noi şi actriţa Maria Junghietu. Altcineva nu a îndrăznit să se apropie de Deşliu, care se distra pe tema asta, făcînd calambururi de un haz nebun. La un moment dat, din mulţimea de intelectuali din jurul nostru s-a desprins Paul Everac, care, în modul cel mai firesc, a venit să dea mîna cu Dan Deşliu. Ei, da.

Odihnească-se în pace.

duminică, 16 octombrie 2011

Piranha care latră...

Da, da, asta ar fi trebuit să fie breiching niuzul de azi. Piranha cu pîntece roșu nu numai că mușcă, dar și latră, aflăm din Le Monde.
Deci, expresia „mut ca un pește” nu mai poate fi folosită decît cu specificarea peștelui respectiv. Se cunosc 109  specii de pești care produc sunete. Restul pînă la 800 nu, deci avem de unde alege ca să fim politically correct.

Who's Huidu?

Cînd a avut un accident la schi, am înțeles, cît de cît.
Acum nu mai înțeleg nimic.
Chiar nu se mai întîmplă nimic în România?

joi, 6 octombrie 2011

Cum să iei premiul Nobel

Laureatul Premiului Nobel pentru literatură în 2011 este poetul suedez Tomas Tranströmer, "pentru că, prin imaginile sale condensate, translucide, ne dă o nouă abordare a realităţii", zice comitetul Nobel. De fapt, dacă ar fi să traduc exact din engleză, ar fi "un nou acces la realitate". Cum vreţi. Totul e relativ, cum zicea alt laureat Nobel, Albert Einstein.
Mărturisesc că pînă azi nu auzisem de Tomas Tranströmer. Dar sunt sigură că de azi încolo voi auzi. Pentru că Premiul Nobel nu răsplăteşte notorietatea - o creează. Este, cum spunea un prieten, cel mai bun PR de pe planetă. Sigur, ar fi fost drăguţ dacă Bob Dylan ar fi luat Nobelul. Deşi, personal, l-aş fi preferat pe Amos Oz. Ar fi fost chiar interesant (nu din motive strict literare) ca Amos Oz să ia premiul împreună cu un alt nominalizat - poetul sirian Adonis (nici de el nu auzisem pînă mai ieri. Din păcate, nu citesc prea multă poezie.).
Deci, cum se ia Premiul Nobel pentru literatură?
Ca să iei Premiul Nobel pentru literatură trebuie să scrii bine. Chiar foarte bine. Nu neapărat excepţional. Nu neapărat genial. Dacă s-ar da pentru geniu, ar fi trebuit să-l ia, în primul deceniu al veacului trecut, Tolstoi, Lev Nicolaevici.
Ca să iei Premiul Nobel pentru literatură este bine să ai cărţi traduse şi publicate în limbi străine. E util. Nu e nevoie ca aceste cărţi să fie bestseller. După anunţarea premiului, vor fi.
Premiul Nobel nu se dă, în general, pe criterii strict literare.
Dar care sunt criteriile? Am mai scris despre asta în 2009, cînd a luat premiul Herta Müller. Citiţi, pe site-ul Premiului Nobel, acest lung şi serios articol. Poate vă lămuriţi cum stau lucrurile, cel puţin oficial. Înainte de asta, citiţi însă testamentul lui Alfred Nobel.
Adevărul este că României i-ar cam trebui un Premiu Nobel. În orice domeniu. Dar cum, în aceşti ani, cercetarea ştiinţifică fundamentală e cam la pămînt, singura şansă e literatura.
Pînă acum, România a ratat de cîteva ori premiul. Din diferite motive extraliterare, cele mai importante fiind neglijenţa şi diletantismul. Sau mizarea pe scriitori care evident nu aveau şanse. Adică tot diletantism. Cînd faci un asemenea demers, trebuie să ştii exact pe ce te bazezi.
Poate anul viitor... Deşi cred că anul viitor nu va fi premiat un scriitor european. Da, criteriul geografic (sau geopolitic, dacă preferaţi) contează. Neoficial.
Care scriitor român ar avea şanse şi cum să procedăm ca aceste şanse să se concretizeze?
În primul rînd, aş zice să lăsăm deoparte povestea cu capra vecinului. Adică, trebuie să vedem care prozator, poet sau dramaturg român ar avea şanse. Apoi, indiferent dacă ne place sau nu, dacă e de-ai noştri sau de-ai lor, să-l susţinem. Cu toţii. Cu condiţia să ştim că într-adevăr are şanse. Înainte de asta, desigur, să mai citim, pe acelaşi site al Premiului Nobel, cum e cu nominalizarea.
Aşa cum văd eu lucrurile (nu este vorba de preferinţele mele personale, ci de concluzii în urma citirii textelor pe care vi le-am recomandat mai sus), doar doi scriitori români au şanse: Norman Manea (laureat al premiului Medicis Etranger) şi Augustin Buzura.
Ce ziceţi? Dacă aveţi alte propuneri, putem să le discutăm. Şi să vedem ce avem de făcut pentru ca peste un an sau doi să avem un laureat Nobel pentru literatură.


vineri, 30 septembrie 2011

Invitaţie la Clubul Dramaturgilor

Luni, 3 octombrie, ora 18, în sala Oglinzilor de la Casa Scriitorilor - Calea Victoriei 115 - începe o nouă stagiune a Clubului Dramaturgilor.
Vor fi prezentate în spectacol-lectură două piese scurte de Liviu Lucaci: "Marusia" şi "50".
După o pauză în care vom putea bea un pahar de suc mai mult sau mai puţin fermentat, vor urma discuţii critice pe marginea textelor prezentate.
Intrarea liberă, desigur. Vine cine doreşte. Sper să doriţi! :)
Later edit:
Piesele, foarte bine scrise şi impecabil interpretate de Anca Dumitra, Liviu Romanescu, Delia Nartea şi Zoltan Butuc, au fost bine primite de exigentul public al Clubului Dramaturgilor. Iată şi o poză, courtesy of Anda Dumitrescu.

joi, 29 septembrie 2011

...Descalecă şi du-te!

Nokia. Connecting people.

Se spune că mîine beau o cafea la Piteşti...

Am aflat şi eu, de pe Facebook, că vineri la ora 14 Oana dă o cafea cu crime frişcă în Piteşti, la Cafegiu.ro. Cu lansări de carte, fireşte. Nimeni nu m-a anunţat oficial, nu ştiu cînd şi cu ce mijloc de transport voi ajunge acolo. Dar dacă aşa scrie pe Facebook, înseamnă că voi ajunge eu cumva... Aşa că mă adresez cititorilor şi fanilor mei - vă rog frumos, nu vă înghesuiţi, staţi frumos la rînd, nu-i îmbrînciţi pe cititorii şi fanii Ivonei Boitan, pe ai Monicăi Ramirez şi pe cei ai lui Bogdan Hrib. Autografe vor fi suficiente pentru toţi, locuri în cafenea mai greu, bănuiesc că toate vor fi ocupate de fanii Oanei Stoica Mujea :)

miercuri, 28 septembrie 2011

5772

Începe Anul Nou evreiesc. 5772 de ani de la facerea lumii. Despre care puteţi citi aici.
Shana Tova! Un an bun şi dulce!


Şi, dacă se poate, un an bogat... :)

luni, 26 septembrie 2011

Proză. Clubul de proză

Se reia Clubul de Proză "la formarea ideilor". Marţi, 27 septembrie, 2011, ora 17. La Muzeul Naţional al Literaturii Române. Va fi, cum spune Ştefania, prima şedinţă fără Costi... dar cu Costi...

Şi o veste pentru prietenii şi cititorii blogului lui Costi Stan. Blogul rămîne, datorită soţiei lui Costi, Cristina, care va posta texte privitoare la activitatea şi viaţa lui.

Suveniruri (2)

Paris, luna iulie 2011. Locuiam într-un hotel din Montmartre,  într-o piaţetă care pare decorul unui film despre Paris. Şi chiar a fost, nu o dată.
Iată şi fereastra mea, la primul etaj. În faţa ferestrei, un stîlp de iluminat de epocă, din cele pe care francezii le numesc reverbere. Alături e faţada unei clădiri care... dar să nu anticipăm.
 Exită şi o ţîşnitoare în piaţetă, tot de epocă. Funcţionează. Sunt şi cîteva bănci. Mai sus, strada urcă spre Place du Tertre; pe colţ e o farmacie.
 Pe alt colţ, în partea de jos a pieţei, o cafenea cu terasă.
 Uneori plouă. Sigur, la Paris plouă cam nouă luni pe an. În acest iulie am avut noroc de zile însorite, foarte rar stropite de cîte o ploicică.  Dar pe parizieni ploaia nu-i deranjează. Nici pe turişti. Pe parizieni, pentru că sunt obişnuiţi. Pe turişti, că oricum n-au ce face, trebuie să viziteze, între două avioane, tot ce e de vizitat. Mă rog, tot ce le spune ghidul că e de vizitat.
 La prima oră, e linişte ca la ţară. Noaptea însă, pînă pe la ora trei, tinerii din cartier se strîng pe o bancă şi rîd, cîntă, ţipă, fără să le pese că-i deranjează pe turişti sau pe locatarii caselor din jur. Locatarii nu se plîng, zgomotul nocturn face parte din peisaj la fel ca şi băncile, reverberele şi ţîşnitoarea. Turiştii se plîng, dar degeaba. Pe cine interesează că un american sau un neamţ scrie pe pagina de internet a hotelului "Nu mai vin la acest hotel din cauza gălăgiei nocturne". Ei, şi? Vin alţii.
Şi cum stăteam în camera mea de la primul etaj, în prima dimineaţă, pe la ora 10, am auzit o voce strigînd:
- And here is the Bateau-Lavoir!
Da, ştiam asta. Dar vocea continua cu detalii despre celebrul Bateau Lavoir, unde pe la începutul secolului trecut stăteau pictori şi poeţi săraci. Ei se numeau Pablo Picasso, Kees van Dongen, Juan Gris, Constantin Brâncuşi, Modigliani, Pierre Mac Orlan, Max Jacob. Mai erau şi alţii. Dacă vreţi să ştiţi mai multe, citiţi aici. Dar să continuăm. M-am uitat în direcţia vocii şi am văzut sub fereastra mea lume ca la miting. Sau aproape.
Din acel moment n-am mai avut linişte. Zilnic, între 10 dimineaţa şi 10 seara, cam o dată la douăzeci de minute sub fereastra mea bubuia o voce:
- Et ici c'est le Bateau-Lavoir!
N-am stat tot timpul în hotel. Mai mergeam pe unde aveam treabă.

Reveneam la hotel, voiam să mă odihnesc un pic, mă trezea o voce piţigăiată:
- Koko ni go resseki no minasama wa, batō lavoar!
Mai ieşeam pînă la Monoprix să.mi iau ceva de mîncare, în drum mai beam o cafea, mai făceam cîte o poză:


Mă întorceam în cameră şi auzeam:
- Signore e signori, ecco il Bateau-Lavoir!
Iar mai plecam, că doar nu era să stau toată ziua în hotel. Mai vedeam ce se mai pierde:


Mai intram în cîte o librărie, o galerie. Mă mai întîlneam cu prietenii.

La întoarcere, îi găseam în faţa ferestrei:
- Damy i gospoda , vot Bato-Lavoar!
Un sfert de oră mai tîrziu:
- And now, here is the Bateau-Lavoir!
După alte douăzeci de minute:
- Meine Damen und Herren, hier ist die Bateau-Lavoir!
Desigur, n-am stat numai în cartier, m-am plimbat, am mai văzut una-alta.

La întoarcere, la orice oră, auzeam o voce care striga:
- Voila, maintenant, le Bateau-Lavoir...
Iar turma de turişti tropăia cuminte în urma ghidului.
În fiecare zi, de cîteva ori, mi se repeta în diferite limbi că aici locuia Picasso în perioada roz şi aici a pictat "Domnişoarele din Avignon".
Ce era să fac?




duminică, 25 septembrie 2011

Suveniruri (1)

Inaugurez azi o nouă rubrică, intitulată, cum bine aţi observat, suveniruri. Va avea şi o etichetă, un tag, desigur.
Va fi o colecţie de suveniruri din călătoriile mele, dar nu veţi găsi aici prea multe obiecte din magazinele specializate, aflate în preajma monumentelor şi muzeelor, în gări, aeroporturi şi alte locuri frecventate de turiştii harnici. Eu nu sunt un turist harnic.
Deci, primul suvenir.
Luna iulie, Paris, căldură mare. De fapt, mijlocie. 27 de grade. Pentru parizieni e caniculă.
Mă duc la Maison de la Radio, să mă întîlnesc cu un prieten. Ajung la poarta F şi, înainte de a intra, îmi aprind o ţigară. În clădire nu se fumează, biensur. Uşile sunt străjuite de patru scrumiere ca aceasta din imagine. Nu sunt singura fumătoare, pe micul platou din faţa intrării mai fumează 7-8 persoane. Poate 15. La un moment dat observ că un individ, destul de corect îmbrăcat, demontează, rînd pe rînd, piramidele din partea superioară a scrumierelor şi le aşază pe bordura de ciment a unui spaţiu verde. O bordură lată, cam de 50 de centimetri. Goleşte pe bordură scrumierele şi răscoleşte mucurile, unele încă fumegînde, amestecate cu cenuşă. Din cînd în cînd, extrage din grămadă cîteva mucuri şi le pune într-o pungă de plastic roz transparent. Pune la loc piramidele, mai scormoneşte prin grămada de mucuri, mai alege cîteva şi le pune în pungă. Apoi face curat. Cu dosul palmei, mătură mucurile rămase pe bordură. Pe spaţiul verde. Şi pleacă. Nimeni nu pare să fi observat. Nimeni nu spune nimic.

Concurs fulger

Primul care recunoaşte statuia din imagine şi ştie unde este ea amplasată primeşte un premiu-surpriză. Încă nu ştiu ce va fi premiul, deci  va fi o surpriză şi pentru mine :)
Later edit:
Pentru că Brad Dan a şi răspuns, iată statuia văzută din alt unghi, pentru confirmare:
Premiul urmează.

vineri, 23 septembrie 2011

Centrul cultural Ogrezeni, închiderea festivă a sezonului

Am spus în titlu cam tot ce voiam să vă comunic. Duminică 25 septembrie, pe la amiază, ne vom întîlni pentru ultima dată în acest an pe covorul roşu de la Ogrezeni. Sunt invitaţi - cu rugămintea să mă anunţe din timp, adică pînă sîmbătă la prînz -, toţi participanţii la Festivalul Premiile Lili - concurenţi, membri ai juriului, bloggeri susţinători, alţi oameni de bine.

RSVP :)


luni, 19 septembrie 2011

"Sună un prieten!"


Ei, bine, azi am fost eu prietenul sunat. Direct din emisiunea cu pricina. Întîi m-a sunat o jună, care m-a rugat să stau pe lîngă telefon vreo două ore. Asta se întîmpla pe la ora 11,30. Am stat, desigur. Dar degeaba. Abia la ora 17,30 m-a sunat altcineva, care mi-a spus că prietena mea are nevoie de ajutor şi mi-a făcut legătura în emisie.

A fost o experienţă interesantă, mai ales că după ce am dat răspunsul solicitat - liniştiţi-vă, am ştiut :) -, cei din studio au uitat să închidă telefonul şi am rămas pe fir şi la următoarea întrebare. Am ştiut şi de data asta, dar nu m-a întrebat nimeni nimic. Apoi am închis.

Ceva însă m-a deranjat. Moderatorul emisiunii, cu care nu sunt prietenă nici măcar pe Facebook, îmi vorbea cu "tu". M-am obişnuit de mult cu tutuiala online, e OK, dar ca un necunoscut să mă tutuiască la telefon mi s-a părut straniu şi chiar neplăcut. Cît pe-aci să-i spun ceva, dar n-am vrut să-i stric emisiunea. Frumos din partea mea, nu?

vineri, 16 septembrie 2011

O întrebare despre fostul ministru al muncii

Crede cineva dintre cititorii acestui blog că premierul Emil Boc l-a mătrășit revocat pe Sebastian Lăzăroiu fără să fi primit ordin de la se fi consultat anterior cu președintele Băsescu?


duminică, 11 septembrie 2011

Muzică pentru azi

Beethoven, Fantezia în do major pentru pian, cor și orchestră, cu filarmonica din Berlin, solist și dirijor Daniel Baremboim.

sâmbătă, 10 septembrie 2011

Am uitat ce zi a fost azi...

11 septembrie. Sunt zece ani de cînd s-a întîmplat.

Supravieţuitorul

         Era înalt, gras şi chel, alergarea îl făcea să gîfîie, norii negri de praf îl împiedicau să vadă bine ce se întîmplă în jurul lui. Oricum, pe el îl interesa un singur lucru. Fugea, fugea ca disperatul, urmărind un impermeabil bej care alerga în faţa lui, era singurul punct de reper, încerca să se apropie, dar impermeabilul păstra aceeaşi distanţă, părea să aibă o bună condiţie fizică. La intrarea în clădire îl pierdu din vedere, apoi îl zări intrînd în casa scărilor şi porni în urmărire. Scoase pistolul şi începu să urce în goană. Simţi clădirea zguduindu-se, dar nu dădu importanţă, urca, gîfîind, abia mai rezista, îl zări, era doar la cîţiva paşi în faţa lui, ridică pistolul şi trase, exact în secunda cînd se stinse lumina. Voi să mai urce cîteva trepte, să vadă dacă a reuşit, dacă şi-a îndeplinit misiunea, i se păru chiar că-l vede pe omul în impermeabil căzut pe scări, dar o mare de oameni năvăli în jos în aceeaşi clipă. Îşi pierdu echilibrul şi căzu pe scări, oamenii nici nu-l observau, treceau peste el ca peste încă o treaptă, apoi ceva îl izbi în cap şi asta a fost ultimul lucru de care şi-ar fi amintit dacă ar fi rămas în viaţă.
 * 
        Mi-era lene să mă scol, să mă duc la baie, să mă îmbrac, apoi să cobor la micul dejun şi să aud întrebarea de fiecare dimineaţă a Joannei: “Ochiuri sau omletă?”, apoi să ies din casă, zornăind cheile, să mă urc în maşină şi să mă duc pînă la gară, să iau trenul spre Manhattan, să ajung la 9 fix în biroul de la etajul 83, să muncesc pînă la prînz, să cobor în pauza de masă la micul restaurant italian unde obişnuiesc să iau un sandviş cu pastramă şi o bere, să urc din nou în biroul meu, apoi, spre seară, întoarcerea, gara, maşina, să ajung acasă pe la şapte… Era o dimineaţă frumoasă şi senină, vara se prelungea spre o toamnă caldă în această zi de septembrie. Mi-era lene. M-am sculat, totuşi, am făcut un duş, m-am bărbierit şi, mirosind a After Shave, am coborît la micul dejun. Joanna m-a întîmpinat cu aceeaşi întrebare: “Ochiuri sau omletă?”, pe care mi-o punea zilnic de aproape cinci ani. O uram. Întrebarea, desigur. Pentru Joanna nu mai aveam de mult sentimente atît de intense. Mi-era indiferentă, ca o mobilă, cu părul ei blond, drept, cu vocea ei uşor nazală, cu viaţa ei împărţită între cumpărături la centrul comercial aflat la o milă depărtare de casă şi sala de fitness, aflată cam la aceeaşi distanţă, dar în direcţia opusă. Mai era şi televizorul, la ore fixe trebuia să fie acasă, pentru un film sau un serial. Şi cîinele, terrierul Bob, pe care, tot la ore fixe, îl scotea la plimbare. Încercasem s-o conving să-şi mai lărgească sfera preocupărilor, să se implice în vreo activitate de binefacere, sau să-şi deschidă o firmă pe Internet, dar degeaba; cumpărasem un calculator, însă ea nu învăţase nici măcar să trimită un e-mail. Nu mă deranja prea mult indolenţa ei, la începutul relaţiei noastre Joanna mă ajutase foarte mult şi încă îi mai eram recunoscător. Tocmai de aceea amînam de luni de zile să iau o hotărîre. Nu puteam să plec pur şi simplu, trebuia să vorbesc cu ea, să-i spun… ce să-i spun?... da, de pildă, să-i spun de legătura mea cu Cindy, să stabilim condiţiile divorţului… Era atît de placidă, de mulţumită în micul ei univers, încît mi-era greu să-mi imaginez cum va reacţiona. Aveam un contract prenupţial, la vremea respectivă găsisem amîndoi că e cel mai corect, ea avea ceva bani, eu mai nimic, acum era invers şi presupun că Joanna ar fi preferat să rămînă văduvă decît să divorţeze, pentru că asigurarea mea de viaţă era în favoarea ei. Uneori mi se părea că se uită straniu la mine, alteori cafeaua avea un gust ciudat… Mi se părea. Astea erau clişee, chestii clasice de roman poliţist. E drept că atunci cînd era să rămîn încuiat în camera frigorifică de la subsol am avut o mică bănuială… Dar şi ăsta era un clişeu de roman poliţist. Joanna să încerce să mă ucidă? No way. Era prea leneşă, prea lipsită de iniţiativă.
          În seara precedentă era cît pe-aci să-i spun. Începusem, clasic: „Avem ceva de discutat”, eram emoţionat, mi se uscase gura şi gulerul cămăşii mă strîngea. Nu este uşor să renunţi la un mod de viaţă. „Nu acum, că începe serialul. N-ai vrea să plimbi tu cîinele în seara asta?”. L-am luat pe Bob, mi-a lins mîna ca de obicei în timp ce-i puneam lesa şi am pornit la plimbare. Dacă tot ieşisem din casă, măcar să mă aleg şi eu cu ceva, aşa că ne-am plimbat în direcţia localului „Luna albastră”. Am băut cîteva pahare, am pus ţara la cale cu cine se întîmpla să fie pe-acolo şi cînd am ajuns acasă Joanna se culcase, iar mie îmi trecuse cheful de discutat despre divorţ. La micul dejun, între omletă şi a doua cană cu cafea, şi-a adus aminte. „Voiai să discutăm ceva”. Nu era momentul, mă sculasem tîrziu, trebuia să ajung la birou. Oricum, dimineaţa divorţul mi se părea o idee mai puţin atrăgătoare. La urma urmei, cu ce mă deranja Joanna? Puteam să-mi văd de viaţa mea şi cu ea şi fără ea... Ba chiar ar fi fost mai cuminte să nu trec printr-un divorţ... Încă somnoros, am ieşit din casă, am auzit vocea Joannei strigîndu-mi că seara are fitness, nu mă aşteaptă cu masa.
          Au fost ultimele cuvinte pe care mi le-a spus. Am condus ca un automat pînă la gară, am parcat maşina la locul obişnuit, m-am salutat cu băiatul de la parcare şi cu şeful gării, habar n-aveam cum îi chema, nici ei nu-mi ştiau numele, dar ne vedeam în fiecare zi, aşa că ne spuneam frumos bună ziua. Cu servieta în care ţineam laptopul în mînă, am intrat în gară, după ce m-am întors să controlez dacă pusesem alarma la maşină. O pusesem, dar o verificare nu strică niciodată. Pe peron nu era prea multă lume, pierdusem trenul pe care-l luam de obicei, cel mai frecventat de locuitorii din oraş care făceau naveta la New York, pentru că ajungea în partea de sud a Manhattanului pe la 9 fără un sfert, îmi fugise chiar de sub nas, nu-i nimic, ajungeam şi cu următorul. Nu era nimeni cunoscut printre cei care aşteptau trenul, ba da, uite, un grăsan cu chelie, parcă-l mai zărisem, da, la cîrciumă cu o seară înainte, o fi nou în zonă. Am urcat în tren, nu era aglomerat, am găsit un loc lîngă fereastră, în jurul meu nu vedeam pe nimeni cunoscut, nu riscam să mă atragă cineva într-o conversaţie plicticoasă, mai ales că aveam la ce să meditez. Doar că ziua era atît de frumoasă că nici să meditez nu-mi venea, ci să mă las în voia ei, a zilei, să facă ea ce-o vrea cu mine. La un moment dat trenul s-a aglomerat, lumea trecea dintr-un vagon în altul, parcă l-am zărit şi pe tipul de la cîrciumă sau poate era altul, tot aşa de gras şi de chel. Pe la 9 fără un sfert am sunat la birou, mi-a răspuns Cindy, am anunţat-o că vin mai tîrziu, să reprogrameze întîlnirea de la ora 9. Am coborît din tren cu o staţie înainte de World Trade Center. Voiam să hoinăresc puţin pe străzi, să văd New York-ul şi altfel decît în pauza de masă. Îmi plăcea uneori să-mi imaginez că sunt turist, că nu am nici o treabă, nici o responsabilitate…
           Şi atunci a început groaza. N-am văzut avioanele, am auzit doar sirenele pompierilor. Pe măsură ce mă apropiam, simţeam din ce în ce mai tare miros de fum, lumea ţipa, maşinile pompierilor goneau, mă întrebam ce s-o fi întîmplat. Eram destul de aproape, am alergat spre norul de fum, un pompier încerca să mă oprească, eu ţipam ceva, despre firma mea, despre oamenii de la etajul 83… Lifturile nu mergeau, am intrat în casa scărilor, un maţ de ciment, sordid în comparaţie cu luxul clădirii, dar ce mai conta, oricum nu vedeam nimic, era beznă. Am început să urc cît puteam de repede. Nu eram singur, în spatele meu gîfîia cineva, nu m-am întors, de ce să mă întorc, era prea întuneric să văd sau să fiu văzut, urcam, urcam cu înverşunare. Puneam mecanic piciorul pe treapta următoare, încă una, încă... un val de oameni se rostogolea în jos, nu înţelegeam de ce. Voiam să urc, dar mă împiedicam de oamenii care coborau terorizaţi pe scara întunecoasă. Brusc am simţit o nevoie îngrozitoare să urinez, urcam, treaptă cu treaptă, pe un palier am vrut să caut o toaletă, pe la etajul 8 sau poate 28, habar nu am, era numai moloz, m-am întors cu spatele la cei care coborau, nu mai puteam să mă reţin, m-am uşurat, apoi am vrut să urc din nou. M-am împiedicat, am căzut şi oamenii treceau peste mine, cineva s-a oprit, o femeie, mi-a strigat „Hei, trezeşte-te, coboară”, m-am ridicat şi am coborît odată cu ea, am ieşit din turn cu o clipă înainte de implozie. Mergeam pe stradă, prin norul greu de praf şi cenuşă, mirosea a fum şi a carne arsă, am constatat că în învălmăşeală îmi dispăruse impermeabilul şi odată cu el telefonul mobil şi un portvizit în care aveam cărţile de credit, noroc că îmi rămăsese portofelul. Şi laptopul, pe care-l purtam prins cu o cătuşă de încheietura mîinii stîngi, ca să nu mi se fure.
          Au vrut să mă suie într-o ambulanţă, m-am împotrivit, n-aveam nimic, să se ocupe de cei răniţi, eu puteam să mă descurc singur. Primul lucru de care aveam nevoie era o tărie. Am intrat într-un bar, era plin de lume, oameni ca mine, mînjiţi de funingine, unii povesteau febril cum scăpaseră, alţii voiau să ştie ce s-a întîmplat, un bărbat de vreo 45 de ani rîdea isteric, un altul plîngea, două tinere stăteau la bar şi priveau în gol, o femeie cu părul cărunt şi o fustă mini nepotrivită cu vîrsta ei şedea singură la o masă, cu capul prăbuşit în palme. Am comandat un Haig dublu, i-am cerut doamnei în vîrstă permisiunea să mă aşez, mi-a zis „Ce mai contează?” şi atunci am observat că era de fapt tînără şi roşcată, dar părul îi era îmbîcsit de cenuşă. Am dat peste cap băutura, am mai cerut una şi, ceva mai liniştit, am început să mă gîndesc la ale mele. „La ce etaj?”, mă întrerupse din meditaţie vocea roşcatei. „Ce?”, am mormăit. „La ce etaj aveaţi biroul?” „83”, am răspuns. „A, şi de ăsta s-a ales scrumul. Eu lucram la 97, noroc că ieşisem la o ţigară… Toţi ceilalţi au rămas acolo…”. „Iată un motiv să nu vă lăsaţi de fumat”, am încercat eu să glumesc. În clipa următoare am înţepenit. Toţi colegii mei, prietenii mei, Cindy… Poate totuşi, printr-un miracol…
(Mai departe scrie-n carte)

miercuri, 7 septembrie 2011

"Ce merde de pays"

Constat cu nelinişte că Terra devine o planetă din ce în ce mai puţin prietenoasă, mai puţin favorabilă vieţii. Crize, războaie, mizerie... Una dintre cauze este nepăsarea, dispreţul unor persoane aflate la guvernare faţă de cetăţeni, faţă de propria lor ţară.
Iată, de exemplu, cum se exprimă un om politic într-o discuţie cu un ziarist (citez din Le Monde): "Je suis transparent, tellement propre dans mes affaires qu'il n'y a rien qui puisse me gêner. Je ne fais rien qui puisse être considéré comme un délit. On peut dire de moi que je baise, c'est la seule chose que l'on puisse dire. Dans quelques mois je m'en vais pour m'occuper de mes oignons, ailleurs, je m'en vais de ce pays de merde qui me donne envie de vomir".
Aşa grăit-a Berlusconi. Despre Italia, ţara lui.
Dar aceeaşi atitudine faţă de propria ţară o au, nu neapărat prin ce spun, ci prin tot ce fac, şi portocaliii români în curs de înverzire, în frunte cu comandantul lor de navă.
Mă tem că şi în alte ţări se întîmplă la fel.
Pe ce planetă aş putea emigra?

marți, 30 august 2011

Scena balconului fără Julieta

Acum cîțiva ani, erau bilețele pe zid. Acum scrisorelele de amor au rămas doar sub formă de grafitti.
Iar Julieta nu este acasă.
În absența ei, au venit cîteva perechi să se căsătorească. Aici, în casa Julietei.
Ideea mi se pare cel puțin bizară. Știind că îndrăgostiților din Verona nu le-a mers prea bine, ai zice că oamenii ar trebui să fie mai prudenți. Sigur, o portiță de ieșire se găsește întotdeauna.



joi, 25 august 2011

Alegeri comasate

Poate vă veţi mira, să ştiţi că eu sunt de acord cu alegerile comasate. Dacă ar avea pagină pe Facebook aş da şi un like. Mă întreb însă de ce să se comaseze doar localele cu parlamentarele? E o risipă! Propun, deci, ca alegerile parlamentare şi locale să aibă loc în 2014, odată cu cele prezidenţiale, în ziua alegerilor europene. În aceeaşi zi să se ţină adunările generale de alegeri ale acţionarilor de la toate companiile din ţară, să fie aleşi noii preşedinţi ai uniunilor de creaţie şi ai asociaţiilor de locatari.
Sau, şi mai bine, să nu mai avem deloc alegeri. Să le înlocuim, cum scriam acum 12 ani în "Labirint obligatoriu", cu tragerea la sorţi. Ideea nu-mi aparţine, este a lui Montesquieu, care relua, de fapt, o remarcă a lui Aristotel: "În general, se admite că desemnarea în diverse magistraturi prin tragere la sorţi este de natură democratică, iar desemnarea  prin alegeri, de natură oligarhică".

luni, 22 august 2011

Succes parţial, eşec total

Asta a fost ieri.
Azi se va vorbi. Şi mîine, şi poimîine şi încă multe zile.
Liderii politici vor defila pe la televiziuni şi vor încerca să explice de ce şi cum.
Jurnaliştii şi analiştii vor încerca să explice şi ei ceva.
Şefii institutelor de sondaje vor apărea şi ei şi vor spune că, dar mai ales că au spus ei că.

Apoi vor veni rezultatele de la noua sesiune de bacalaureat, un nou scandal în lumea de fitze, un meci de fotbal, aglomeraţie pe şosele, căldură mare.
Şi lumea va uita de aceste alegeri parţiale.

vineri, 19 august 2011

Enescu, la aniversare

130 de ani de la naşterea lui George Enescu.
Sonata a III-a pentru pian şi vioară în caracter popular românesc.
Cea mai bună interpretare imaginabilă: George Enescu şi Dinu Lipatti.

miercuri, 17 august 2011

De la condamnarea comunismului la circuitul roşu

Acum cîțiva ani am avut parte de o solemnă și vocală condamnare a comunismului. Acum s-a găsit soluția pentru  scoaterea din moarte clinică a turismului cu frunză: circuitul roșu. Pe urmele lui Ceaușescu. Parcă văd mii, zeci de mii de turiști vizitînd cu pioșenie casa de la Scornicești și închisoarea Doftana, cazarma din Tîrgoviște și vila prezidențială de la Neptun...
Teoretic, nu e nimic rău. Scopul scuză mijloacele, nu? Cînd turismul e în criză, faci orice ca să scoți un ban. Și nu e momentul să întreb pe ce autostrăzi vor circula autocarele cu turiști.

Ungurii au făcut, acum 10-15 ani, la Budapesta, un parc cu toate statuile și monumentele epocii comuniste. Și, pentru că n-au uitat fraza lui Marx „Omenirea se desparte de trecut rîzînd”, acest parc cu statui e făcut cu haz. Circuit cu Trabantul, cîntece mobilizatoare din epocă, obiecte nostime în magazinul de suveniruri. Inclusiv „ultima răsuflare a comunismului”. Așa scrie, în engleză cu litere chirilice, pe cutia din imagine. Și, mai nou, un telefon roșu, pentru cei care are vrea să vorbească cu Stalin, Mao, Castro sau Honecker.

Dar, desigur, proiectul circuitului roșu de la noi nu are nici o legătură cu parcul memento din Budapesta.  Eu cred că este doar o schiță pentru un alt circuit, care va cuprinde în mod obligatoriu și „Cireșica”.

miercuri, 10 august 2011

Raţa sălbatică din Ezerets

Luni la prînz am mîncat în Bulgaria. Ni se vorbise la superlativ despre restaurantul „Rața sălbatică” din Ezerets (sau Ezerec sau Ezeretz, am văzut toate cele trei versiuni pe indicatoare) și ne-am gîndit să verificăm dacă e adevărat. Este. Într-un sat care pare uitat de lume, la capătul unui drum de țară plin de praf și de gropi, am găsit un restaurant foarte agreabil, curat, cu o arhitectură amuzantă și mîncare excelentă.
Am avut și cîteva întîlniri neașteptate.





Am mîncat foarte bine. Sper că veți recunoaște felurile de mîncare. Poate dau și un premiu...



Așa arată restaurantul:



Desigur, lista de bucate este și în românește:

Click pe poză!