Nu este totul pierdut (leapşă de sărbători)

Situaţia, carevasăzică, e albastră. În România, e de un albastru închis, din ce în ce mai opac, prin care rareori mai pătrunde o rază de soare. În Europa... Hm, aici există două şcoli de gândire: optimiştii, care susţin că Europa se duce dracului şi pesimiştii, care zic că Europa e moartă-n coteţ. Nici America nu se simte prea bine. E o lume rea, o lume urîtă, tot mai urîtă.
În aceste condiţii, nu numai că nu am chef de scris pe blog, dar îmi amintesc din ce în ce mai des anecdota cu tipul care voia să emigreze şi nu ştia unde, iar cînd i s-a dat un glob pămîntesc să-şi caute ţara ideală, l-a învîrtit îndelung, după care a spus: "Alt glob nu aveţi?"
 Şi totuşi, zic eu, nu este totul pierdut. Se mai întîmplă, la noi şi în alte ţări, lucruri care mă fac să sper că nu e totul degradat iremediabil, că viitorul este posibil. Hai să înşir câteva, relativ recente.
  De la musique avant toute chose! Muzica înainte de toate, spunea Dinu Lipatti.
Deci:
1. Am văzut (ascultat, trăit), la sfîrşitul lui august, un spectacol cu "Aida" la Arena din Verona. Am mai văzut spectacole mari la viaţa mea, la Staatsoper din Viena, la Covent Garden din Londra... Nu şi în Italia. Acum a fost prima dată. O experienţă copleşitoare uluitoare. Sigur, Arena di Verona, cu istoria ei de aproape 2000 de ani, e impresionantă. Iar "Aida" este, dintotdeauna, opera mea preferată. Mai mult, mi-a marcat destinul sau, ca să nu fiu prea emfatică, drumul în viaţă. Dar nu despre asta vreau să scriu.
- Aproape 20000 de spectatori au ascultat, într-o linişte desăvîrşită, opera care durează patru ore. Cei mai mulţi erau italieni. Adică oameni care ştiu ce înseamnă opera. Care ştiu pe dinafară "Aida" şi n-ar ierta nici o notă falsă. Din cînd în cînd, la finalul unei arii, se auzea o voce de la galerie: "Bravissimo"! Iar cînd, la marşul triumfal din actul II, cîţiva turişti rătăciţi, recunoscînd muzica auzită în cine ştie ce împrejurări (la noi, de obicei, se aude la petreceri, cînd se stinge lumina şi se aduce tortul), au început să aplaude ritmic, s-a auzit doar un "Ssst" uşor, şoptit, care i-a potolit instantaneu.
 - Cîntăreţii erau excelenţi, voci mari, tehnică perfectă. Nu erau cele mai mari vedete internaţionale, dar publicul nu venise pentru vedete. Tenorul era cam mic, soprana era grasă... Doamnelor şi domnilor, stimaţi bloggeri, era operă, nu Hollywood. Era autentic, adevărat.
- În pauze, vînzători de răcoritoare circulau printre spectatorii de pe gradene. Spectatorii de la parter ieşeau la bufet, unde luau un suc sau o cupă de prosecco. Se întorceau la locurile lor cu paharele în mînă. La plecare, pe sub scaune era plin de pahare. De sticlă, nu de plastic.
- După spectacol, aproape 20000 de oameni au ieşit în linişte, fără să se înghesuie. Toate restaurantele din piaţa Bra erau deschise.
2. Cîteva zile mai tîrziu, la Bucureşti, a început Festivalul Enescu. 100000 de bilete s-au vîndut pentru cele 90 de concerte şi spectacole din cele trei săptămîni ale Festivalului şi concursului George Enescu. S-au cîntat toate simfoniile enesciene, iar muzica secolului 20 a fost mai bine reprezentată ca oricînd - Mahler, Şostakovici, Bartok, dar şi Schoenberg, Berg, Stockhausen, Berio, ca şi opere ale compozitorilor români. Este adevărat, la concertul de deschidere unii au aplaudat între părţile simfoniei, iar alţii au fost acolo doar ca să fie văzuţi. Se întîmplă. Am aflat însă că la primul concert de muzică contemporană din festival nu numai că a fost public mult, dar a şi rămas în sală pînă la sfîrşit, ceea ce înseamnă că există oameni pentru care muzica e altceva decît ceea ce "gîghilă plăcut urechile".
3. Cam în acelaşi timp, oamenii stăteau ore în şir la coadă la Muzeul Antipa. Aşa cum se stă ore la intrarea la Luvru.
4. În ziua de 19 noiembrie, sala Ateneului Român s-a dovedit neîncăpătoare pentru cei aproape 1000 de oameni veniți la recitalul de poezie contemporană "Lista lui Manolescu".

 Iar dacă asta nu e de ajuns, mai am o veste bună: s-a descoperit, nu departe de noi, la doar 600 de ani lumină, o planetă care seamănă cu Pământul. O cheamă Kepler 22-b şi face ocolul Soarelui ei în 290 de zile. Temperatura medie: 22 de grade. Deci, mai există şanse.

Cum spuneam în titlu, aceasta este o leapşă.  Scrieţi despre acele lucruri care ne fac să ne păstrăm sau să ne regăsim bucuria (sau măcar puterea) de a trăi. Care ne fac să spunem că nu este totul pierdut. 
Leapşa  merge la Lilick, Matilda, Mădălina, Oana, Renata, Chinezu, Cody, George Şerban, Horia Gârbea, Mordechai, Neliniştitu'.