O nouă revistă - Romanian Book Review

Am primit de la Horia Gârbea vestea apariţiei unei noi reviste şi vreau s-o aflaţi şi voi. Nu-mi vine să cred că pînă acum n-a existat! Şi ne mirăm de "naţiunile străine, care ne cunosc puţin şi rău", cum scria Vasile Alecsandri în 1888. De multe ori, din vina noastră.
Noua revistă este o şansă ca editorii, traducătorii şi, desigur, cititorii din străinătate să afle ce se mai întîmplă în literatura română. Sper să fie aşa. Sunt direct interesată!

A apărut primul număr al publicației lunare Romanian Book Review, editată de Institutul Cultural Român. Revista – editată în limba engleză - are drept scop popularizarea aparițiilor de toate genurile de pe piața editorială românească, adresîndu-se publicului din străinătate, ca și potențialilor editori și traducători de volume în alte țări. Revista apare lunar în 12 pagini full color și se difuzează gratuit prin rețeaua Institutului Cultural Român din străinătate. Editorialul inaugural este semnat de președintele ICR, profesorul Andrei Marga.
Revista va fi prezentată public printr-o lansare ce va avea loc la sediul ICR, marți 19 februarie 2013, ora 13.

Nu este totul pierdut (leapşă de sărbători)

Situaţia, carevasăzică, e albastră. În România, e de un albastru închis, din ce în ce mai opac, prin care rareori mai pătrunde o rază de soare. În Europa... Hm, aici există două şcoli de gândire: optimiştii, care susţin că Europa se duce dracului şi pesimiştii, care zic că Europa e moartă-n coteţ. Nici America nu se simte prea bine. E o lume rea, o lume urîtă, tot mai urîtă.
În aceste condiţii, nu numai că nu am chef de scris pe blog, dar îmi amintesc din ce în ce mai des anecdota cu tipul care voia să emigreze şi nu ştia unde, iar cînd i s-a dat un glob pămîntesc să-şi caute ţara ideală, l-a învîrtit îndelung, după care a spus: "Alt glob nu aveţi?"
 Şi totuşi, zic eu, nu este totul pierdut. Se mai întîmplă, la noi şi în alte ţări, lucruri care mă fac să sper că nu e totul degradat iremediabil, că viitorul este posibil. Hai să înşir câteva, relativ recente.
  De la musique avant toute chose! Muzica înainte de toate, spunea Dinu Lipatti.
Deci:
1. Am văzut (ascultat, trăit), la sfîrşitul lui august, un spectacol cu "Aida" la Arena din Verona. Am mai văzut spectacole mari la viaţa mea, la Staatsoper din Viena, la Covent Garden din Londra... Nu şi în Italia. Acum a fost prima dată. O experienţă copleşitoare uluitoare. Sigur, Arena di Verona, cu istoria ei de aproape 2000 de ani, e impresionantă. Iar "Aida" este, dintotdeauna, opera mea preferată. Mai mult, mi-a marcat destinul sau, ca să nu fiu prea emfatică, drumul în viaţă. Dar nu despre asta vreau să scriu.
- Aproape 20000 de spectatori au ascultat, într-o linişte desăvîrşită, opera care durează patru ore. Cei mai mulţi erau italieni. Adică oameni care ştiu ce înseamnă opera. Care ştiu pe dinafară "Aida" şi n-ar ierta nici o notă falsă. Din cînd în cînd, la finalul unei arii, se auzea o voce de la galerie: "Bravissimo"! Iar cînd, la marşul triumfal din actul II, cîţiva turişti rătăciţi, recunoscînd muzica auzită în cine ştie ce împrejurări (la noi, de obicei, se aude la petreceri, cînd se stinge lumina şi se aduce tortul), au început să aplaude ritmic, s-a auzit doar un "Ssst" uşor, şoptit, care i-a potolit instantaneu.
 - Cîntăreţii erau excelenţi, voci mari, tehnică perfectă. Nu erau cele mai mari vedete internaţionale, dar publicul nu venise pentru vedete. Tenorul era cam mic, soprana era grasă... Doamnelor şi domnilor, stimaţi bloggeri, era operă, nu Hollywood. Era autentic, adevărat.
- În pauze, vînzători de răcoritoare circulau printre spectatorii de pe gradene. Spectatorii de la parter ieşeau la bufet, unde luau un suc sau o cupă de prosecco. Se întorceau la locurile lor cu paharele în mînă. La plecare, pe sub scaune era plin de pahare. De sticlă, nu de plastic.
- După spectacol, aproape 20000 de oameni au ieşit în linişte, fără să se înghesuie. Toate restaurantele din piaţa Bra erau deschise.
2. Cîteva zile mai tîrziu, la Bucureşti, a început Festivalul Enescu. 100000 de bilete s-au vîndut pentru cele 90 de concerte şi spectacole din cele trei săptămîni ale Festivalului şi concursului George Enescu. S-au cîntat toate simfoniile enesciene, iar muzica secolului 20 a fost mai bine reprezentată ca oricînd - Mahler, Şostakovici, Bartok, dar şi Schoenberg, Berg, Stockhausen, Berio, ca şi opere ale compozitorilor români. Este adevărat, la concertul de deschidere unii au aplaudat între părţile simfoniei, iar alţii au fost acolo doar ca să fie văzuţi. Se întîmplă. Am aflat însă că la primul concert de muzică contemporană din festival nu numai că a fost public mult, dar a şi rămas în sală pînă la sfîrşit, ceea ce înseamnă că există oameni pentru care muzica e altceva decît ceea ce "gîghilă plăcut urechile".
3. Cam în acelaşi timp, oamenii stăteau ore în şir la coadă la Muzeul Antipa. Aşa cum se stă ore la intrarea la Luvru.
4. În ziua de 19 noiembrie, sala Ateneului Român s-a dovedit neîncăpătoare pentru cei aproape 1000 de oameni veniți la recitalul de poezie contemporană "Lista lui Manolescu".

 Iar dacă asta nu e de ajuns, mai am o veste bună: s-a descoperit, nu departe de noi, la doar 600 de ani lumină, o planetă care seamănă cu Pământul. O cheamă Kepler 22-b şi face ocolul Soarelui ei în 290 de zile. Temperatura medie: 22 de grade. Deci, mai există şanse.

Cum spuneam în titlu, aceasta este o leapşă.  Scrieţi despre acele lucruri care ne fac să ne păstrăm sau să ne regăsim bucuria (sau măcar puterea) de a trăi. Care ne fac să spunem că nu este totul pierdut. 
Leapşa  merge la Lilick, Matilda, Mădălina, Oana, Renata, Chinezu, Cody, George Şerban, Horia Gârbea, Mordechai, Neliniştitu'.

Live fast, die young?

Azi dimineaţă, Lilick mi-a amintit că n-am mai postat de mult pe blog. Îmi însuşesc critica şi scriu. Deşi mi-e o lene de mă doare şi, mai ales, nu am chef.
La urma urmei, despre ce să scriu? Ce s-a întîmplat în ultimele două săptămîni? Păi... foarte multe vorbe, despre care nu am de gînd să scriu, nu mai vreau să adaug vorbelor alte vorbe. Şi nişte morţi. A murit marele poet Mircea Ivănescu, a murit marele pictor Lucian Freud, dar lumea e bulversată de moartea unei cîntăreţe. Se varsă şi se revarsă lacrimi pe feisbuc. Vai, săraca, a murit la 27 de ani! (Pergolesi, autorul primei opere bufe, "La serva padrona",  a murit la 26 de ani, dar pe vremea lui nu existau Breaking News) Sigur, îmi pare rău de ea, victimă a unui stil de viaţă pe care ea şi l-a ales. Dar îmi pare incomparabil mai rău de cei aproape 100 de tineri din Norvegia, care au murit înainte de a putea să aleagă un stil de viaţă, victime ale unui rău mai rău decît drogurile şi alcoolul, un rău care mă face să-mi doresc să emigrez pe o altă planetă. Dar ăsta e un subiect greu, prea greu pentru vară şi, desigur, prea greu pentru televiziunile româneşti, care în materie de ştiri externe nu au oameni competenţi pentru a comenta ceva mai serios decît că Berlusconi a căzut în baie. E un subiect prea greu chiar şi pentru feisbuc,  unde mulţi dintre cei 1200 de prieteni ai mei se simt în stare să comenteze orice. (Asta nu înseamnă că le dau "like").
E rău.
Mă întreb dacă mai are rost să scriu.

Un link pe adresa dumneavoastră

De cîte ori pe zi citiţi o frază care începe cu "Ar trebui să..."? Sau, eventual, o scrieţi? Ar trebui să avem autostrăzi, ar trebui să cadă guvernul, ar trebui să scriem corect, ar trebui să citim mai mult, ar trebui ca televiziunile să aibă programe bune, ar trebui să...
Uite că Mordechai are o idee care nu e cu "Ar trebui să...", ci cu "Hai să ne apucăm de treabă". Proiectul se numeşte Blogcultura. Citez: " Personalităţi ale culturii româneşti sau oameni activi în online, dar interesaţi de fenomenul cultural, ne propunem agregarea în ceea ce sperăm să devină o alternativă la pseudo-cultura promovată de media tradiţionale, dar şi o altă formulare, mai accesibilă, mai prietenoasă, a ideii de demers cultural" .
Mie îmi place ideea. Citiţi, poate vă place şi vouă. Şi poate vă alăturaţi acestui proiect.

Carnet de bal. De la Giurgiu la Gaudeamus, via Riviera

O săptămînă încărcată, de luni pînă duminică, nici o zi fără ceva (important) de făcut. Am început-o cu un text care apare chiar diseară pe Suspans.ro. Dacă aveţi chef de citit.
La Giurgiu, începe de azi Festivalul Teatrelor Dunărene, cu mai multe spectacole ale teatrelor din Brăila, Galaţi, Giurgiu, Viena. În cadrul festivalului, mîine va avea loc o dezbatere pe tema dramatugiei româneşti contemporane, de la care nu pot să lipsesc.
Joi, Careul de Dame are în program un desant (sau un raid?) la restaurantul Riviera, la invitaţia Simonei Ionescu, în cadrul acţiunii umanitare DIN INIMĂ, PENTRU COPII!
Vineri dimineaţa se desfăşoară festivitatea decernării permiilor ASB.

Restul e Gaudeamus.

Eu cu cine votez? Un test pentru cei trei candidaţi. Update: Geoană a şi răspuns

Mai sunt 5 zile şi jumătate pînă la turul 1 al alegerilor prezidenţiale şi eu tot nu ştiu pe cine să votez. Ştiu pe cine nu votez, dar asta nu mă ajută.
De aceea m-am gîndit la un mic test. O întrebare la care să-mi răspundă cei trei candidaţi dintre care am de ales. În ordine alfabetică, ei sunt Crin Antonescu, Mircea Geoană, Sorin Oprescu.
Spre deosebire de mulţi alţii, eu nu aleg după "impresia artistică". Eu vreau un candidat care să-mi dovedească nu numai că vorbeşte bine, ci şi, sau mai ales, că gîndeşte bine, ştie ce are de făcut ca preşedinte şi e capabil s-o facă.
De aceea, m-am gîndit la un test simplu. Am să cer ceva personal. De fapt, nu chiar, nu pentru mine sau nu numai pentru mine. Deci:
Domnilor candidaţi, ce veţi face pentru dramaturgia românească? Să nu spuneţi că e neimportant sau nerelevant! Să nu spuneţi că nu e treaba preşedintelui! Mai ales că aveţi o soluţie la îndemînă, o posibilitate concretă de a demonstra, foarte repede, că vă ţineţi de promisiuni. Ceea ce vă propun, ca preşedinte al secţiei de dramaturgie a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, este să puneţi la dispoziţia dramaturgilor români frumosul teatru din incinta Palatului Cotroceni. Un teatru în care s-ar pune în scenă numai piese ale autorilor români contemporani, un teatru condus de dramaturgi. Ar fi un mare sprijin pentru dramaturgia românească, ar demonstra că preşedintele României sprijină cultura şi ar introduce în circuitul public o sală de spectacol care de prea multă vreme stă nefolosită.
Ce ziceţi, domnilor candidaţi?
Update: Mircea Geoană a şi răspuns, pe Facebook, citez: "Foarte interesantă idee! Vă invit la o discuţie la Cotroceni imediat după Anul Nou!" Evident, am acceptat invitaţia. Mă bucur că ideea i s-a părut interesantă. Sigur, de aici pînă la inaugurarea teatrului mai e...
Aşteptăm răspunsurile celorlalţi candidaţi.

"Vagabondul vieţii mele"

Dinică. Gheorghe Dinică.

Mari proiecte: Statuia lui Traian

Am aflat (pe surse) că spre sfîrşitul acestei săptămîni se vor reuni în mare taină membrii Comitetului pentru statua lui Traian.
Oare ce au de gînd? Şi de ce atîta mister?

Două elixire

Da, am verificat în Dex, pluralul elixirului este elixire, nu elixiruri.

Primul este elixirul tinereţii fără bătrîneţe despre care scrie BBC News, descoperit pe Insula Paştelui, pretext ca să dau poza cu statuile. Substanţa cu numele de rapamycin, găsită în 1970 în solul insulei, încetineşte îmbătrînirea, deocamdată la şoarecii de laborator. Oamenii sunt sfătuiţi să mai aştepte, pentru că această substanţă anihilează imunitatea organismului.
Deci, pînă una alta, rămînem cu Elixirul dragostei, care şi-a dovedit, de două secole, eficienţa :)) În acest caz, cu Luciano Pavarotti.

Mi se suflă (din Wikipedia) că premiera operei lui Donizetti a fost în 1832, deci încă nu sunt două secole. Pe ce punem pariu că vor fi?

Pentru iubitorii artelor frumoase

Uite-aşa, de dimineaţă, m-am pomenit la Clubul iubitorilor de artă, ceea ce vă doresc şi vouă.

Paleologice

"Eu am un permanent sentiment de alienare. Nu pricep lumea politică românească".

Nici eu.
Dar el e ministru.