E ceaţă. Şi pentru că avem de ales...

"Le diable emporte le gouvernement constitutionnel! et puisque nous avions le choix, à ce qu'on dit, comment avons-nous choisi celui-là?"
Asta a zis-o Alexandre Dumas tatăl în urmă cu peste 150 de ani. Aşa că să mergem la vot. Dacă vrem. Avem de ales. Mă rog, "à ce qu'on dit". Aşa se zice.
Ar trebui să fie simplu şi firesc, o alegere stînga-dreapta uşor de făcut, dar nu e chiar aşa. Există şi partide-cameleon, partide-scandalagii, partide-fumigene care tulbură peisajul şi derutează electorii. Nu mai este clar care e stînga, care-i dreapta, o ceaţă foarte convenabilă pentru unii.
Acum, cu votul zis uninominal, situaţia se complică şi mai mult. Între un om politic despre care ştiu şi bune şi rele, o cîntăreaţă cunoscută despre a cărei pricepere la politică nu ştiu nimic şi o mulţime de "no-names" de la alte partide, ce să aleg? Dar între doi "no-names" de la două partide diferite, pentru care garantează unul şi acelaşi primar? (Sau se pare că garantează, din moment ce nu a dezminţit ştirea. ) Pînă la urmă oamenii vor vota, dacă vor vota, tot pentru partide. Sau pentru spectrul solar, dacă vreţi. Roşu-portocaliu-galben... La alegere. Indigo şi violet nu aveţi?
Iar redistribuirea voturilor ne va duce iarăşi la o reprezentare proporţională, ca şi cum am vota pe liste. Ceea ce, cum am mai spus şi suţin, ar fi fost mai cinstit şi mai ieftin.
Dar oricum am vota, pe oricine am alege, mai devreme sau mai tîrziu vom ajunge tot la concluzia lui Dumas: "comment avons-nous choisi celui-là?".

Recensămîntul viermilor şi rîmelor

Ştirea asta am citit-o pe site-ul Antena3: în Marea Britanie s-a purces la primul recensămînt al viermilor şi rîmelor. Pentru a afla obiceiurile acestor fiinţe subpămîntene, guvernul britanic alocă 500 000 de lire sterline. Ieftin. Pentru că sunt folosiţi voluntari. Aceştia sunt rugaţi să toarne pe pămînt muştar diluat. Cum simt mirosul de muştar, rîmele ies la suprafaţă şi pot fi numărate.

Dacă nu avem muştar, merge şi o campanie electorală?

Domnule Onţanu, pe cine recomandaţi?

Scrisoare deschisă

Domnule primar Neculai Onţanu, am primit astăzi două materiale electorale în care aveţi un rol important. Unul este un pliant al PSD, în care garantaţi pentru Pop Georgian, candidatul PSD în colegiul 5. Celălalt, primit într-un plic alb lipit, fără vreo siglă, dar venit odată cu alte pliante de la PD-L, este o scrisoare cu antetul primăriei sectorului 2, în care îl recomandaţi cu căldură pe candidatul PD-L în acelaşi colegiu 5, Cătălin Edmond Tălmăcean. Cu semnătura dumneavoastră (în măsura în care nu e plastografiată).
Nu vă întreb "Eu cu cine votez", ci pe cine recomandaţi, domnule primar?
Nu cred că dumneavoastră, cu bună ştiinţă, vreţi să-i derutaţi pe alegătorii din colegiul 5. Poate altcineva.

Puteţi vedea mai jos imaginile.

Oameni şi bloguri (1)

Mai nou, citesc bloguri. Ca peste tot, şi pe blog, unii scriu bine, alţii prost. Unii au o sumedenie de prieteni - sau neprieteni - care comentează fiecare postare, alţii scriu cu hărnicie, dar nu-i citeşte nimeni. (Of, nu e dreptate pe lumea asta!) Am remarcat însă cu plăcere că mulţi bloggeri scriu bine şi, vizibil, le pasă de limba română. Între bloggeri, Darius Groza este unul din cei mai cunoscuţi. Are ce spune şi ştie cum. Are talent. Scrie bine, interesant, cu naturaleţe şi umor, cu simpatice vocabule ardeleneşti (e din Zalău), fără complexe de provincial şi fără fiţe. Blogul lui se cheamă JEG. Aşa cum vedeţi. www.jeg.ro. Adică Jurnalul Editorialistic de Groza. Acum câteva zile am dat peste un articol cu titlul „A fii” sau a nu „fii”, din care, cu acordul lui Darius, redau câteva fragmente...

Continuarea, marţi 25noiembrie, pe Tamada.ro, comentarii aici.

Cu întîrziere

M-am luat cu scrisul, cu cititul, cu blogul, cu tîrgul, cu lansări şi premiere şi am uitat cu totul de evenimentul care a avut loc joia trecută, pe 20 noiembrie, adică, important de precizat, a treia joi a lunii noiembrie.

A SOSIT!

Cine? Simplu, doar v-am spus că a fost a treia joi a lunii noiembrie. Adică ziua lansării noului Beaujolais. N-am să fac acum teoria vinului de Beaujolais, vă spun doar că e un vin care se bea nou şi, mai ales, se bea la crîşmă. La bistro. Nu e un vin de fiţe. Sau, cum spune Bernard Pivot: «un vin de copains, de café, de casse-croûte, de petite bouffe sur des nappes en papier, sans manière».

Iar unii fac şi baie în vin de Beaujolais, dovadă această imagine din Japonia, de la lansarea de anul trecut.

Bacovia says:

Şi toamna, şi iarna
Coboară-amândouă;
Şi plouă, şi ninge -
Şi ninge, şi plouă.

Eu ce să mai zic?

Fără buric

Karolina Kurkova, originară din Cehia, este fotomodel de felul ei. Se vede cu ochiul liber. Ceea ce se vede mai greu şi s-a aflat abia recent, cu prilejul unei prezentări de lenjerie, este faptul că frumoasa Karolina nu are buric! Nu aş fi postat pe blogul meu atît de serios această ştire minoră, citită pe BBC News, dacă n-aş şti cauza acestei anomalii anatomice. O ştiu, dealtfel, toţi cei care au citit cartea mea "Don Juan şi ceilalţi". Da, da, v-aţi amintit despre ce era vorba, sigur că da, fata este clonată, asta e explicaţia. Clonii şi clonele nu au mamă, nu au tată, nu se nasc ca oamenii, aşa că nu au nici buric. Logic.

q.e.d.
Update: cei care nu au citit "Don Juan şi ceilalţi" şi vor să afle metoda de clonare să mă contacteze, le pot pune la dispoziţie un exemplar.

Simone Veil academician

Doamna Simone Veil a fost aleasă în Academia Franceză. Supravieţuitoare a Holocaustului, şi-a început activitatea politică în 1974, ca ministru al sănătăţii în guvernul condus de Jaques Chirac. În 1975 a promovat legea care legaliza întreruperile de sarcină, cunoscută ca "legea Veil". A fost ministru în mai multe guverne şi a prezidat Parlamentul European între 1979 şi 1982. Odată cu alegerea ei, numărul femeilor care fac parte din Academia Franceză a crescut la 5.

Mai multe puteţi citi în Le Monde.

Addenda pe un ton mai frivol la "Lupta de clasă"

Postarea anterioară mi-a amintit de o poezie proletcultistă, aparţinînd, oricît ar părea de ciudat, lui A.E. Baconsky:
Trece încă-o noapte şi-ncă-o zi,
lupta se ascute între clase,
iar chiaburii se arată-a fi
elemente tot mai duşmănoase.
Nu mai ţineam minte cu exactitate versurile, aşa că am dat o căutare pe Google, cu vorbele-cheie "se ascute lupta între clase". Patru sau cinci pagini de rezultate - poate şi mai multe, dar n-am mai avut răbdare şi am schimbat cuvintele-cheie - erau numai titluri sau citate din presa noastră liberă şi independentă, cu referire de obicei la luptele interne dintr-un partid sau altul.

Cu chiaburii ne mai descurcăm. Cu ziariştii iubitori de clişee, mai greu.

Lupta de clasă

Iată o nouă carte care pare interesantă, prezentată pe site-ul Le Monde/Livres: "La Guerre des classes" de François Ruffin. Autorul porneşte de la o afirmaţie a celui mai bogat om din lume, Warren Buffett: " Există o luptă de clasă, într-adevăr, dar clasa mea, clasa celor bogaţi o conduce şi suntem pe cale s-o cîştigăm".
Ruffin se întreabă de ce a dispărut termenul "luptă de clasă" din dezbaterea politică şi mai ales din discursul oamenilor politici de stînga, deşi este în mod evident, mai mult ca oricînd, de actualitate.
Ar fi de citit cartea... sau măcar comentariul din Le Monde.

Va urma

Am tot scris despre calculatoare care scriu proză, cred că a sosit momentul să trecem la proză scrisă de oameni, cu sau fără ajutorul calculatorului. Să citim, de exemplu, o povestire interactivă. Ţineţi minte acele seriale la care telespectatorii erau invitaţi să voteze pentru o variantă sau alta de final? Dar Internetul e doldora de interactivitate, există şi jocuri şi piese şi proză pe aceeaşi schemă. Povestirea interactivă este simplă şi accesibilă. Începi să citeşti, la un moment dat ai două opţiuni, citeşti care variantă vrei, cînd ajungi la un punct anume iar trebuie să optezi şi tot aşa. Teoretic se poate ajunge la o infinitate de variante. Cam aşa: EA (se derulează o listă de nume, alegem unul) îl întîlneşte pe EL (listă de nume, alegem unul) la 1 - un bal - sau 2 - un mall. Dacă alegem balul, avem două opţiuni: 1.1 - cei doi se îndrăgostesc unul de altul şi 1.2 - cei doi nu se îndrăgostesc unul de altul. Eliminăm varianta 1.2, care nu duce nicăieri (dacă dragoste nu e, nimic nu e), eliminăm şi mall-ul ca să nu ne lăsăm toţi banii acolo şi alegem varianta 1.1 ...
Dacă vreţi să aflaţi toate variantele acestei poveşti de amor, citiţi continuarea pe Tamada.ro

O carte pentru viitorul guvern

De fapt, "Les Emplois de demain" de Lucie Robequain et Fabrice Lacombe, prezentată în ziarul Le Monde, este o carte interesantă şi utilă pentru orice om politic responsabil chiar dacă, în detalii, nu pare să ne privească foarte direct. Decît pe ici, pe colo... Dar în locul sterilelor discuţii pe tema "cine va fi prim-ministru", aş vrea să avem, în timpul campaniei electorale sau/şi după campanie, o dezbatere serioasă pe tema locurilor de muncă din viitorul apropiat.

Uluiala uninominală

Mă uit la numele candidaţilor şi mă cuprinde o nostalgie, ba chiar încep să regret că nu vom mai vota pe liste. Nu pentru că au apărut o grămadă de necunoscuţi, plus cîţiva cunoscuţi din showbiz, ci pentru că nu reuşesc să văd legătura dintre ei şi partide. Probabil că e vina mea. Recunosc, sunt de modă veche - nu cred în politica făcută de diletanţi. Dacă în 1990 valul de diletantism era firesc - de unde să scoţi sute de oameni politici la cîteva luni după căderea dictaturii? - , acum, în 2008, firesc ar fi să candideze acei politicieni cu experienţă care au dovedit că au ceva de spus, alături de tineri care îşi asumă o ideologie şi o identitate politică, şcoliţi la facultăţile de ştiinţe politice sau de administraţie publică. Pentru că este vorba, nu-i aşa, de reformarea, de înnoirea clasei politice.
Ce avem de fapt? Ziarişti, artişti, sportivi. Cîţiva. Nume mari, de a căror faimă speră partidele să profite. Ce mai avem? Oameni de afaceri, care nu se mulţumesc cu rolul de finanţatori ai partidelor, ci vor să participe la luarea deciziilor. Şi o mulţime de tineri fără „carte de vizită”, deci practic fără şanse, aruncaţi în luptă acolo unde e mai greu, adică în colegiile unde candidează cîte un lider important sau măcar cunoscut de la alt partid.
Prima condiţie a succesului în alegeri, se ştie, este notorietatea. Iar eu habar nu am cine sunt candidaţii pentru Camera Deputaţilor în colegiul meu. Nu este niciunul mai cunoscut. Din pliante şi afişe nu pot afla prea multe. (La Senat e mult mai bine, cunosc chiar doi candidaţi.)
Presupun că în multe colegii alegătorii sunt la fel de derutaţi. Ce vor alege, dacă, evident, se vor duce la vot? Probabil că vor vota după „eticheta” politică.
Şi atunci, nu era mai simplu şi mai ieftin să rămînem la votul pe liste?

Campania audio-video

Încep să simt că e campanie. Cutia poştală se umple de pliante colorate în roşu-portocaliu-galben-albastru-verde, alte pliante îmi decorează maşina, mai găsesc şi pe clanţa uşii cîte unul, de-mi vine să întreb, ca în versul lui Pîcă, cine-a pus rahat pe clanţă. Dar nu întreb. Ştiu. După culoare.
Mai nou, am început să primesc daruri de campanie. Nu vă gîndiţi la sacoşe. Nimic de mîncare. Nimic de băut. Doar daruri, cum să spun, spirituale. Într-una din zilele trecute, o candidată la Senat mi-a trimis un CD audio cu muzică lejeră. De la un candidat la Camera Deputaţilor am primit azi un DVD cu un film după Jack London. Ghinion, nu-mi place muzica lejeră, nici la filme nu mă uit.
Am primit şi un dar mai puţin spiritual, dar util şi necesar: o brichetă. Scrie pe ea cu cine votez. Dar e bună şi la aprins ţigara.

Oameni şi calculatoare

1. Scriam despre doi autori ai vremurilor noastre, Brutus, programul de calculator care scrie proză şi despre PC Writer 2008, programul-romancier care a scris „Adevărata dragoste”. Desigur, asta m-a dus cu gîndul la maşinăria de scris descoperită în secolul 16 de Jonathan Swift în insula zburătoare Laputa, în timpul vizitei lui Gulliver la Academia din Lagado. Iată-i imaginea alături. „The literary engine” se cheamă ea, ceea ce s-ar traduce motorul literar sau maşinăria literară. „Prin intermediul acestei invenţii, la preţuri modice şi cu minim efort fizic, chiar şi persoana cea mai ignorantă poate să scrie cărţi de filosofie, poezie, politică, drept, matematici şi teologie, fără a avea nevoie de geniu sau de studiu”, i se explică lui Gulliver. Inspirată, se pare, din Ars Magna a lui Ramon Llull (1232-1315), maşinăria este, de prisos să precizăm, strămoaşa calculatorului de astăzi, care prezintă, după cum ştim, aceleaşi avantaje...
Aşa începe editorialul meu de astăzi de pe Tamada.ro. Citiţi!

Consilieri

Cu totul întîmplător, exact în aceste zile am citit cartea lui Salman Rushdie "Patrii imaginare". Undeva în acest volum Rushdie citează din cartea "Good as Gold" a lui Joseph Heller, şi anume nişte replici ale lui Ralph, asistentul preşedintelui. Citez şi eu o frază care mi-a plăcut - oare de ce? - foarte mult:
“Acest preşedinte nu doreşte o suită de yes-men. Ceea ce ne dorim sunt oameni integri şi independenţi care să fie de acord cu toate deciziile pe care le luăm”.

Oh, yes.

Obama. President Obama

După o noapte parţial albă, constat că situaţia este albastră. Nu mă înţelegeţi greşit, mă refer la harta electorală a SUA, albăstrită peste noapte. Americanii au avut puterea să renunţe la prejudecăţi şi l-au votat pe candidatul democrat fără să ţină seama de o serie de detalii care în urmă cu 3-4 decenii, poate chiar acum un an sau chiar acum o lună li s-ar fi părut esenţiale.
Din răspunsurile la exit poll am aflat că 60 la sută dintre americani sunt preocupaţi de situaţia economică şi doar 9 la sută cred că duşmanul nr.1 este terorismul.

Dar de analize vom mai avea timp, măcar patru ani.

Ca să ne şi distrăm, vă spun că astă-noapte, în timp ce navigam pe valurile Internetului, am găsit o foarte simpatică reclamă pentru teste de inteligenţă:
“Sarah Palin’s IQ = 116

Are You Smarter than Sarah Palin? Take Our IQ Test Now!”
:)

În căutarea unui roman

Pe la sfîrşitul anului 2007 am aflat că ruşii au inventat o maşină extraordinară de scris cărţi, un Dostoievski al calculatoarelor, un Tolstoi al informaticii, care urma să publice anul acesta, chiar în ianuarie, primul său roman, cu certitudine un bestseller. Anul acesta a venit, cu ianuarie cu tot, suntem acum în noiembrie, dar romanul, care poartă titlul „Adevărata dragoste”, nu a pare să fi ajuns în librării. Nicăieri, cît e Internetul de mare, n-am găsit vreo recenzie sau măcar o menţiune că ar fi apărut.
Ce ştim despre „Adevărata dragoste”? Subiectul este inspirat - de ce nu mă mir? - din „Anna Karenina”, scris în maniera lui Haruki Murakami, dar cu vocabular şi elemente stilistice „împrumutate” din diferite cărţi ale unor scriitori (ruşi sau nu) din secolele 19-20. Personajele se numesc Anna, Kitty, Vronski etc., trăiesc undeva pe o insulă şi sunt, se pare, amnezice. Nu ni se spune nici o vorbă despre mersul trenurilor.
Aşa începe articolul meu din această săptămînă. Îl găsiţi cu începere de marţi la aceeaşi adresă, pe tamada.ro. Iar comentariile le aştept aici.

Povesti din cartierul meu

Azi am scris o poveste cu poze, o găsiţi aici: