Poate încercaţi şi voi!
marți, 30 noiembrie 2010
Interludiu dulce
Înainte de a posta partea a treia a povestirii VEGA CLUB, vreau să vă povestesc cum mi-am petrecut o parte din ziua de azi. Nu, n-am ieşit din casă. Nici n-am scris. Ca să mă autocitez, am ieşit din depresie şi am intrat în bucătărie. Pentru că e sfîrşitul lui noiembrie - momentul din an cînd compun checul englezesc de crăciun. Christmas Cake. Reţeta o găsiţi într-o postare de anul trecut. Christmas Cake. O poveste dulce. Dulce şi cu multe poze, ca să vedeţi cum arată în diferite stadii ale procesului de creaţie. Aveţi aici doar rezultatul final:
Ah, da, anul ăsta n-am uitat să iau cireşe glasate, va arăta şi mai bine.
Poate încercaţi şi voi!
Poate încercaţi şi voi!
luni, 29 noiembrie 2010
Vega Club (2)
Mark compară fotografia din paşaport cu cele din dosarul poliţiei. Ea era! Dar fata pe care o vedea de două zile în restaurantul hotelului semăna doar foarte vag cu fotografiile. În primul rînd, era cu cel puţin 30 de kilograme mai grasă. În al doilea rînd, era brunetă, dar asta nu conta prea mult. În al treilea rînd, părea cu zece ani mai în vîrstă decît la data cînd cînd fuseseră făcute fotografiile. Îşi făcuse paşaportul în ziua cînd împlinise 18 ani. O săptămînă mai tîrziu dispăruse. Mai erau o mulţime de rînduri, dar un amănunt care îi scăpase la prima lectură a documentelor îl izbi acum: din relatările părinţilor şi prietenilor reieşea că fata era vegetariană. Cum se potriveşte asta cu apetitul ei exagerat pentru carne, constatat chiar de Mark?
Porni în căutarea fetei. Dispărea între mese, dar nu stătea în cameră, cheia atîrna cuminte în cuiul ei de la recepţie. Pe unde-o fi hoinărind? Mark începu să investigheze sistematic hotelul şi împrejurimile. Mica localitate montană trăia graţie pîrtiei de schi care aducea iarna mii de turişti. Vara însă nu vedeai nimic deosebit, nici măcar peisajul nu-ţi tăia răsuflarea. Un cazino, singurul din regiune, părea, teoretic, un punct de atracţie în orice anotimp. Dar, după două sinucideri, un hold-up, o crimă purtînd semnătura Mafiei şi mai ales după ce managerul fugise cu soţia unui client şi cu numerele de cont, amatorii de cîştiguri la masa verde începură să ocolească acest loc care, ziceau gurile rele, aducea ghinion. Din cele patru hoteluri, unul singur funcţiona, celelalte se deschideau doar în sezonul de schi. E drept că acesta, Majestic, era cel mai mare şi mai modern dintre toate, cu piscină, saună, sală de gimnastică utilată cu tot felul de aparate, cinematograf, club, magazine, trei restaurante, cinci baruri şi suspomenitul cazino, cu intrarea gratuită pentru clienţii hotelului.
O găsi în sala de fitness, pedalînd pe o bicicletă ergonomică. Avea aceeaşi îndîrjire, aceeaşi privire concentrată ca atunci cînd mînca. Mark alergă preţ de zece minute pe o bandă, apoi trecu pe la două aparate de forţă. Abia după o jumătate de oră, fata termină cu bicicleta şi trecu la aparate pentru musculatura umerilor şi a braţelor. Ridica haltere din ce în ce mai grele, era toată transpirată, dar continua, vizibil cu eforturi uriaşe. După o jumătate de oră de chin, fata se opri şi, după o pauză de nici cinci minute, începu să alerge pe bandă. Mark o privea, fără ca ea să-l observe, din micul bar cu sucuri proaspete dintr-un colţ al sălii. Deci fata se îndopa cu carne şi îşi întărea muşchii. Care-o fi logica? Un program de slăbire? Cam ciudat, deşi...
A doua zi scenariul se repetă. Era exact ce-şi dorea Mark. Cum o văzu pe bicicletă, se întoarse în camera lui, apoi se furişă în camera pe care o ocupa fata, cu un etaj mai jos. În cameră nu găsi mare lucru – doar haine, destul de puţine şi obiecte de toaletă banale. Prelevă, pentru orice eventualitate, amprente de pe tubul de pastă de dinţi şi luă din pieptenele de pe policioara din baie cîteva fire de păr, pentru analiza ADN. În dulap, ascuns sub o grămăjoară de lenjerie, găsi un laptop. Îl deschise, era aproape gol, avea doar cîteva documente. Nu avea timp să le citească, mai ales că erau parolate. Transferă pe un stick de memorie tot conţinutul laptopului şi îl puse cu grijă la loc. Remarcă o carte pe noptieră, după ştampila de pe copertă luată din biblioteca hotelului, era un volum de Jonathan Swift, deschis la celebrul eseu satiric „A modest proposal”. Mai multe pasaje erau subliniate. Un marker galben aflat pe noptieră părea să indice că sublinierile erau recente. Fluieră a mirare, lăsă cartea aşa cum o găsise şi se întoarse neobservat în camera lui.
(Desigur, va urma)
Porni în căutarea fetei. Dispărea între mese, dar nu stătea în cameră, cheia atîrna cuminte în cuiul ei de la recepţie. Pe unde-o fi hoinărind? Mark începu să investigheze sistematic hotelul şi împrejurimile. Mica localitate montană trăia graţie pîrtiei de schi care aducea iarna mii de turişti. Vara însă nu vedeai nimic deosebit, nici măcar peisajul nu-ţi tăia răsuflarea. Un cazino, singurul din regiune, părea, teoretic, un punct de atracţie în orice anotimp. Dar, după două sinucideri, un hold-up, o crimă purtînd semnătura Mafiei şi mai ales după ce managerul fugise cu soţia unui client şi cu numerele de cont, amatorii de cîştiguri la masa verde începură să ocolească acest loc care, ziceau gurile rele, aducea ghinion. Din cele patru hoteluri, unul singur funcţiona, celelalte se deschideau doar în sezonul de schi. E drept că acesta, Majestic, era cel mai mare şi mai modern dintre toate, cu piscină, saună, sală de gimnastică utilată cu tot felul de aparate, cinematograf, club, magazine, trei restaurante, cinci baruri şi suspomenitul cazino, cu intrarea gratuită pentru clienţii hotelului.
O găsi în sala de fitness, pedalînd pe o bicicletă ergonomică. Avea aceeaşi îndîrjire, aceeaşi privire concentrată ca atunci cînd mînca. Mark alergă preţ de zece minute pe o bandă, apoi trecu pe la două aparate de forţă. Abia după o jumătate de oră, fata termină cu bicicleta şi trecu la aparate pentru musculatura umerilor şi a braţelor. Ridica haltere din ce în ce mai grele, era toată transpirată, dar continua, vizibil cu eforturi uriaşe. După o jumătate de oră de chin, fata se opri şi, după o pauză de nici cinci minute, începu să alerge pe bandă. Mark o privea, fără ca ea să-l observe, din micul bar cu sucuri proaspete dintr-un colţ al sălii. Deci fata se îndopa cu carne şi îşi întărea muşchii. Care-o fi logica? Un program de slăbire? Cam ciudat, deşi...
A doua zi scenariul se repetă. Era exact ce-şi dorea Mark. Cum o văzu pe bicicletă, se întoarse în camera lui, apoi se furişă în camera pe care o ocupa fata, cu un etaj mai jos. În cameră nu găsi mare lucru – doar haine, destul de puţine şi obiecte de toaletă banale. Prelevă, pentru orice eventualitate, amprente de pe tubul de pastă de dinţi şi luă din pieptenele de pe policioara din baie cîteva fire de păr, pentru analiza ADN. În dulap, ascuns sub o grămăjoară de lenjerie, găsi un laptop. Îl deschise, era aproape gol, avea doar cîteva documente. Nu avea timp să le citească, mai ales că erau parolate. Transferă pe un stick de memorie tot conţinutul laptopului şi îl puse cu grijă la loc. Remarcă o carte pe noptieră, după ştampila de pe copertă luată din biblioteca hotelului, era un volum de Jonathan Swift, deschis la celebrul eseu satiric „A modest proposal”. Mai multe pasaje erau subliniate. Un marker galben aflat pe noptieră părea să indice că sublinierile erau recente. Fluieră a mirare, lăsă cartea aşa cum o găsise şi se întoarse neobservat în camera lui.
(Desigur, va urma)
Vega Club (1)
Azi n-am chef de scris. Dar poate aveţi voi chef de citit. Iată aici o povestire, publicată deja pe Suspans.ro. Dacă n-aţi citit-o, aveţi acum ocazia.
Fata mînca fără să-l privească. Nu privea pe nimeni, se uita doar în farfuria din faţa ei. Mînca foarte repede, înfigîndu-şi în carne dinţii albi, egali, cu excepţia unui canin crescut strîmb care-i dădea, atunci cînd zîmbea, o expresie ştrengărească. Numai că acum nu zîmbea. Mînca. Mesteca foarte repede, apoi îşi înfigea din nou dinţii în carne. Era evident preocupată de mîncare şi, mai mult ca sigur, lihnită de foame. Tocmai terminase friptura de pui, o pulpă mare, rumenă şi mai cerea una. A patra!
O observa de două zile, de cînd stătea la acest hotel de lux, cinci stele, unde nimerise prin voia întîmplării şi a unei fundaţii care-i finanţa un voiaj prin mai multe ţări europene. Era fascinat de această tînără şi abia aştepta un prilej să intre în vorbă cu ea. Nu mai văzuse, nu mai întîlnise în viaţa lui o fiinţă umană atît de carnivoră. Dimineaţa, la prînz şi seara, mînca numai carne. Dar nu orice fel de carne, ci numai pasăre şi peşte, nu vită, nu porc, nici un fel de tocături sau mezeluri. La micul dejun mîncase un ou fiert. De băut nu bea decît apă. Apă minerală, apă plată, eventual apă tonică. Şi cafea, multă cafea. Deşi părea hămesită şi mînca la fiecare masă cît trei, era manierată, decupa carnea şi peştele cu furculiţa şi cuţitul frumos, de parcă ar fi urmat vreun pension de pe vremuri, dar foarte repede şi fără să dea impresia că-i place mîncarea. Se hrănea, pur şi simplu.
- Nu doriţi o salată? o întrebase chelnerul la prînz.
- Nu! - venise răspunsul, mai degrabă un mormăit, dar cu o ciudată nuanţă de agresivitate.
Acum chelnerul îi aducea încă o pulpă de pui, frumos rumenită, pe o farfurie mare. Friptura era ornată cu o foaie de salată şi o felie de roşie. Aşeză farfuria în faţa fetei. Aceasta luă furculiţa şi, deodată, începu să ţipe cît o ţinea gura:
- Asasinilor! Canibalilor! Luaţi salata de aici!
“E nebună!” îşi spuse Mark. “Ce-o fi apucat-o?”
Chelnerul voi să ia repede farfuria, dar fata o prinse cu mîna dreaptă, în timp ce cu furculiţa pe care o ţinea, după bunele maniere, cu stînga, luă ornamentele vegetale şi i le aruncă în faţă. Apoi începu să mănînce calmă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat.
Chelnerul, ca într-o comedie, începu să culeagă rămăşiţele bombardamentului de pe bărbie, nas şi de pe plastronul alb, scrobit, pe care-l purta la frac. Era un restaurant elegant şi ţinuta chelnerilor trebuia să fie ireproşabilă.
- A, văd că ţineţi regimul Atkins, i se adresă fetei o doamnă care stătea şi ea în hotel.
- Nu, doamnă, nu ţin nici un regim, răspunse fata cu un efort vizibil de a rămîne politicoasă.
- Dar văd că mîncaţi doar…
- Mănînc doar ce am eu chef. Aveţi ceva împotrivă? se răsti fata, iar doamna se retrase. E drept, curiozitatea ei se dovedise mai mare decît discreţia, dar oroarea de scandal depăşea curiozitatea. Să ridici vocea în public! Unde va ajunge omenirea în felul acesta?
Mark încercă să facă un rezumat al situaţiei, atîta cît putea din puţinele date pe care le deţinea. Primul şi cel mai important fapt, cel care declanşase acţiunea în care se trezise implicat, era dispariţia unor oameni. Desigur, în orice ţară şi întotdeauna au existat cazuri de dispariţie. Uneori, asta însemna dispariţia definitivă, alteori doar fuga de acasă (a soţului, soţiei, a unui copil sau a unui părinte). Existau şi cazuri mai complicate. Dar niciodată nu se aglomeraseră atîtea dispariţii neelucidate într-un timp atît de scurt. În trei ani, dispăruseră fără urmă cîteva mii de persoane şi poliţia nu reuşise să afle mai nimic. Singurul numitor comun, - se stabilise după un timp – era vîrsta. Toţi erau tineri, aveau maximum douăzeci şi cinci de ani.
Dacă asta s-ar fi întîmplat cu mai mulţi ani în urmă, cînd curentul hippie îi făcea pe tineri să-şi abandoneze nu numai familia, ci şi stilul de viaţă şi să trăiască în comunităţi proprii, dispariţiile ar fi avut, poate, o explicaţie.
Dar nu mai erau acele vremuri şi singura presupunere cît de cît logică era existenţa unei mari reţele de trafic de carne vie, mai ales că majoritatea persoanelor dispărute erau fete. Poate că tinerele dispărute fuseseră răpite şi apoi obligate să se prostitueze. Dar nu existau argumente, informaţii, dovezi concrete. Putea să fie o sectă care racola tineri în cine ştie ce scop. Nici pentru această teorie nu existau dovezi. Sau încă nimeni nu le găsise, ceea ce era aproape acelaşi lucru.
Iar acum trei zile fusese semnalată apariţia uneia din persoanele dispărute. Mai precis, paşaportul uneia dintre tinerele de pe lista de dispariţii fusese prezentat la recepţia unui hotel.
Mark (vom continua să-i spunem astfel, cu toate că, aşa cum a ghicit cititorul, îl chema cu totul altfel) fusese invitat într-un anumit birou şi îi fusese prezentat cazul, ca şi planul pentru dezlegarea misterului. Un bruion, o ciornă, o schiţă de plan. Prea puţine date, zise Mark. Va trebui să improvizeze, era bun la asta. După o oră, se urca în avion.
(va urma)
Vega Club
Fata mînca fără să-l privească. Nu privea pe nimeni, se uita doar în farfuria din faţa ei. Mînca foarte repede, înfigîndu-şi în carne dinţii albi, egali, cu excepţia unui canin crescut strîmb care-i dădea, atunci cînd zîmbea, o expresie ştrengărească. Numai că acum nu zîmbea. Mînca. Mesteca foarte repede, apoi îşi înfigea din nou dinţii în carne. Era evident preocupată de mîncare şi, mai mult ca sigur, lihnită de foame. Tocmai terminase friptura de pui, o pulpă mare, rumenă şi mai cerea una. A patra!
O observa de două zile, de cînd stătea la acest hotel de lux, cinci stele, unde nimerise prin voia întîmplării şi a unei fundaţii care-i finanţa un voiaj prin mai multe ţări europene. Era fascinat de această tînără şi abia aştepta un prilej să intre în vorbă cu ea. Nu mai văzuse, nu mai întîlnise în viaţa lui o fiinţă umană atît de carnivoră. Dimineaţa, la prînz şi seara, mînca numai carne. Dar nu orice fel de carne, ci numai pasăre şi peşte, nu vită, nu porc, nici un fel de tocături sau mezeluri. La micul dejun mîncase un ou fiert. De băut nu bea decît apă. Apă minerală, apă plată, eventual apă tonică. Şi cafea, multă cafea. Deşi părea hămesită şi mînca la fiecare masă cît trei, era manierată, decupa carnea şi peştele cu furculiţa şi cuţitul frumos, de parcă ar fi urmat vreun pension de pe vremuri, dar foarte repede şi fără să dea impresia că-i place mîncarea. Se hrănea, pur şi simplu.
- Nu doriţi o salată? o întrebase chelnerul la prînz.
- Nu! - venise răspunsul, mai degrabă un mormăit, dar cu o ciudată nuanţă de agresivitate.
Acum chelnerul îi aducea încă o pulpă de pui, frumos rumenită, pe o farfurie mare. Friptura era ornată cu o foaie de salată şi o felie de roşie. Aşeză farfuria în faţa fetei. Aceasta luă furculiţa şi, deodată, începu să ţipe cît o ţinea gura:
- Asasinilor! Canibalilor! Luaţi salata de aici!
“E nebună!” îşi spuse Mark. “Ce-o fi apucat-o?”
Chelnerul voi să ia repede farfuria, dar fata o prinse cu mîna dreaptă, în timp ce cu furculiţa pe care o ţinea, după bunele maniere, cu stînga, luă ornamentele vegetale şi i le aruncă în faţă. Apoi începu să mănînce calmă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat.
Chelnerul, ca într-o comedie, începu să culeagă rămăşiţele bombardamentului de pe bărbie, nas şi de pe plastronul alb, scrobit, pe care-l purta la frac. Era un restaurant elegant şi ţinuta chelnerilor trebuia să fie ireproşabilă.
- A, văd că ţineţi regimul Atkins, i se adresă fetei o doamnă care stătea şi ea în hotel.
- Nu, doamnă, nu ţin nici un regim, răspunse fata cu un efort vizibil de a rămîne politicoasă.
- Dar văd că mîncaţi doar…
- Mănînc doar ce am eu chef. Aveţi ceva împotrivă? se răsti fata, iar doamna se retrase. E drept, curiozitatea ei se dovedise mai mare decît discreţia, dar oroarea de scandal depăşea curiozitatea. Să ridici vocea în public! Unde va ajunge omenirea în felul acesta?
Mark încercă să facă un rezumat al situaţiei, atîta cît putea din puţinele date pe care le deţinea. Primul şi cel mai important fapt, cel care declanşase acţiunea în care se trezise implicat, era dispariţia unor oameni. Desigur, în orice ţară şi întotdeauna au existat cazuri de dispariţie. Uneori, asta însemna dispariţia definitivă, alteori doar fuga de acasă (a soţului, soţiei, a unui copil sau a unui părinte). Existau şi cazuri mai complicate. Dar niciodată nu se aglomeraseră atîtea dispariţii neelucidate într-un timp atît de scurt. În trei ani, dispăruseră fără urmă cîteva mii de persoane şi poliţia nu reuşise să afle mai nimic. Singurul numitor comun, - se stabilise după un timp – era vîrsta. Toţi erau tineri, aveau maximum douăzeci şi cinci de ani.
Dacă asta s-ar fi întîmplat cu mai mulţi ani în urmă, cînd curentul hippie îi făcea pe tineri să-şi abandoneze nu numai familia, ci şi stilul de viaţă şi să trăiască în comunităţi proprii, dispariţiile ar fi avut, poate, o explicaţie.
Dar nu mai erau acele vremuri şi singura presupunere cît de cît logică era existenţa unei mari reţele de trafic de carne vie, mai ales că majoritatea persoanelor dispărute erau fete. Poate că tinerele dispărute fuseseră răpite şi apoi obligate să se prostitueze. Dar nu existau argumente, informaţii, dovezi concrete. Putea să fie o sectă care racola tineri în cine ştie ce scop. Nici pentru această teorie nu existau dovezi. Sau încă nimeni nu le găsise, ceea ce era aproape acelaşi lucru.
Iar acum trei zile fusese semnalată apariţia uneia din persoanele dispărute. Mai precis, paşaportul uneia dintre tinerele de pe lista de dispariţii fusese prezentat la recepţia unui hotel.
Mark (vom continua să-i spunem astfel, cu toate că, aşa cum a ghicit cititorul, îl chema cu totul altfel) fusese invitat într-un anumit birou şi îi fusese prezentat cazul, ca şi planul pentru dezlegarea misterului. Un bruion, o ciornă, o schiţă de plan. Prea puţine date, zise Mark. Va trebui să improvizeze, era bun la asta. După o oră, se urca în avion.
(va urma)
vineri, 26 noiembrie 2010
Omul şi opera
Adi Hădean la Riviera
Joi, la restaurantul Riviera din Bucureşti, Adi Hădean a gătit, aşa cum numai el ştie, în cadrul acţiunii umanitare DIN INIMĂ, PENTRU COPII!, iniţiată şi coordonată de Simona Ionescu.
Mîncarea a fost fabuloasă. Chinezu cu Adina lui, Matilda şi alţi bloggeri au participat cu toate papilele gustative din dotare.
M-am bucurat că era destul de multă lume în restaurant, sper că se vor strînge banii necesari pentru ca Bogdănel să primească o mînă bionică.
luni, 22 noiembrie 2010
Poate acum veţi înţelege vorbele Casandrei
Cu aproape o jumătate de an în urmă, am publicat un guest-post de la Casandra. Nu s-a prea comentat. De ce? Nu părea important? Mai bine să zicem că era vară şi căldură mare.
Postez din nou acest text, în speranţa că de această dată vorbele Casandrei vor fi bine înţelese.
Pentru că zilele acestea voi fi mai mult offline, am invitat-o pe Casandra să scrie pe blogul meu, dacă tot nu găseşte timp să-şi facă blogul ei propriu şi pesonal. Iar Casandra vă invită la ceai. DeMentă!
Ei, ce ziceţi, seamănă?
Tinere sunt, iubite sunt (de fani, ce credeaţi?), de nimeni nu depandă (aproape de nimeni...).
Bruneta este noua vedetă a Tea Party.
Blonda este vedetă veche, dar se poate oricând prezenta drept noua vedetă a variantei locale a Tea Party.
Nu avem variantă locală? Dar ce, vă luaţi neapărat după nume? Ce le-ar spune românilor o mişcare politică cu referire la ceai? La noi, ceaiul nu are valoare istorică, nicio faptă recentă de eroism nu se raportează la ceai, cel mult la whiskey.
Dar dacă "stelele" patriei o vor, se va declara şi pe la noi o mişcare politică radicală de dreapta, care să ceară aproape violent simplificarea sistemului fiscal şi impozite mici de tot pentru veniturile mari şi pentru câştigurile de capital, să respingă orice politică ecologică (Roşia Montană vă spune ceva?), să distrugă pospaiul de protecţie socială, să impună bugete publice pipernicite, să implore legiferarea cotei unice de impozitare.
Cum, toate astea se întâmplă deja? Ei, vedeţi?! Partida Ceaiului DeMentă (ascuns sub cârpa portocalie a guvernării) a luat-o înaintea Tea Party Nation. Cotă unică de impozitare avem. Buget public de rahat avem. Stat în comă avem.
Brunetă nu avem. Dar avem blondă-blondă.
Iar cum miş-maşul politic portocaliu este împins la "reformă internă", să nu vă plângeţi că începe să vă frigă "ceaiul". Degeaba mai suflaţi acum. Este târziu.
Postez din nou acest text, în speranţa că de această dată vorbele Casandrei vor fi bine înţelese.
Poftiţi la ceai DeMentă!
Pentru că zilele acestea voi fi mai mult offline, am invitat-o pe Casandra să scrie pe blogul meu, dacă tot nu găseşte timp să-şi facă blogul ei propriu şi pesonal. Iar Casandra vă invită la ceai. DeMentă!
Ei, ce ziceţi, seamănă?
Tinere sunt, iubite sunt (de fani, ce credeaţi?), de nimeni nu depandă (aproape de nimeni...).
Bruneta este noua vedetă a Tea Party.
Blonda este vedetă veche, dar se poate oricând prezenta drept noua vedetă a variantei locale a Tea Party.
Nu avem variantă locală? Dar ce, vă luaţi neapărat după nume? Ce le-ar spune românilor o mişcare politică cu referire la ceai? La noi, ceaiul nu are valoare istorică, nicio faptă recentă de eroism nu se raportează la ceai, cel mult la whiskey.
Dar dacă "stelele" patriei o vor, se va declara şi pe la noi o mişcare politică radicală de dreapta, care să ceară aproape violent simplificarea sistemului fiscal şi impozite mici de tot pentru veniturile mari şi pentru câştigurile de capital, să respingă orice politică ecologică (Roşia Montană vă spune ceva?), să distrugă pospaiul de protecţie socială, să impună bugete publice pipernicite, să implore legiferarea cotei unice de impozitare.
Cum, toate astea se întâmplă deja? Ei, vedeţi?! Partida Ceaiului DeMentă (ascuns sub cârpa portocalie a guvernării) a luat-o înaintea Tea Party Nation. Cotă unică de impozitare avem. Buget public de rahat avem. Stat în comă avem.
Brunetă nu avem. Dar avem blondă-blondă.
Iar cum miş-maşul politic portocaliu este împins la "reformă internă", să nu vă plângeţi că începe să vă frigă "ceaiul". Degeaba mai suflaţi acum. Este târziu.
sâmbătă, 20 noiembrie 2010
Poze mişcate cu poeţi şi LIT. Şi Lili
Aşa sunt ele, pozele.N-am ce face.
Emoţii mari la Gaudeamus, aerobiciclete, bere şi zîne, negru de fum dincolo de oglindă, premiile Lili, poeţii marilor oraşe, aurora economică română, aer cu diamante...
Emoţii mari la Gaudeamus, aerobiciclete, bere şi zîne, negru de fum dincolo de oglindă, premiile Lili, poeţii marilor oraşe, aurora economică română, aer cu diamante...
joi, 18 noiembrie 2010
GAUDEAMUS. Să ne bucurăm!
Din 1994, Gaudeamus rămîne, aşa cum spunea regretatul prozator Mircea Nedelciu, unul dintre organizatorii primei ediţii, acelaşi "...târg cu o formulă mai caldă, un fel de spectacol continuu al cărţii".
Programul tîrgului îl găsiţi pe site.
Iar eu vă invit la două lansări de poezie - vineri la ora 17, "Aerobiciclete" de Bogdan. O. Popescu (editura Brumar) şi, la ora 18,30, "Aer cu diamante" (autori Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Ion Stratan, ilustraţii de Tudor Jebeleanu), ediţia a doua, după 30 de ani (editura Humanitas) şi la o întîlnire cu prozatorul Bujor Nedelcovici, prilejuită de apariţia volumului "Cine sunteţi, Bujor Nedelcovici?", duminică la ora 11, în sala Cupola.
Şi, desigur, la lansarea antologiei "Premiile Lili", vineri, 19 noiembrie la ora 19, la Tritonic. Tot acolo, la aceeaşi oră, dar sîmbătă, lansarea romanului "Crima de la jubileu".
Programul lansărilor de la editura Tritonic îl puteţi vedea la Oana, care are şi ea lansare vineri la ora 19, cu romanul "Crime perfecte. Dincolo de oglindă".
Să ne bucurăm! Gaudeamus!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Click pe poză!
