Am uitat ce zi a fost azi...

11 septembrie. Sunt zece ani de cînd s-a întîmplat.

Supravieţuitorul

         Era înalt, gras şi chel, alergarea îl făcea să gîfîie, norii negri de praf îl împiedicau să vadă bine ce se întîmplă în jurul lui. Oricum, pe el îl interesa un singur lucru. Fugea, fugea ca disperatul, urmărind un impermeabil bej care alerga în faţa lui, era singurul punct de reper, încerca să se apropie, dar impermeabilul păstra aceeaşi distanţă, părea să aibă o bună condiţie fizică. La intrarea în clădire îl pierdu din vedere, apoi îl zări intrînd în casa scărilor şi porni în urmărire. Scoase pistolul şi începu să urce în goană. Simţi clădirea zguduindu-se, dar nu dădu importanţă, urca, gîfîind, abia mai rezista, îl zări, era doar la cîţiva paşi în faţa lui, ridică pistolul şi trase, exact în secunda cînd se stinse lumina. Voi să mai urce cîteva trepte, să vadă dacă a reuşit, dacă şi-a îndeplinit misiunea, i se păru chiar că-l vede pe omul în impermeabil căzut pe scări, dar o mare de oameni năvăli în jos în aceeaşi clipă. Îşi pierdu echilibrul şi căzu pe scări, oamenii nici nu-l observau, treceau peste el ca peste încă o treaptă, apoi ceva îl izbi în cap şi asta a fost ultimul lucru de care şi-ar fi amintit dacă ar fi rămas în viaţă.

 * 

        Mi-era lene să mă scol, să mă duc la baie, să mă îmbrac, apoi să cobor la micul dejun şi să aud întrebarea de fiecare dimineaţă a Joannei: “Ochiuri sau omletă?”, apoi să ies din casă, zornăind cheile, să mă urc în maşină şi să mă duc pînă la gară, să iau trenul spre Manhattan, să ajung la 9 fix în biroul de la etajul 83, să muncesc pînă la prînz, să cobor în pauza de masă la micul restaurant italian unde obişnuiesc să iau un sandviş cu pastramă şi o bere, să urc din nou în biroul meu, apoi, spre seară, întoarcerea, gara, maşina, să ajung acasă pe la şapte… Era o dimineaţă frumoasă şi senină, vara se prelungea spre o toamnă caldă în această zi de septembrie. Mi-era lene. M-am sculat, totuşi, am făcut un duş, m-am bărbierit şi, mirosind a After Shave, am coborît la micul dejun. Joanna m-a întîmpinat cu aceeaşi întrebare: “Ochiuri sau omletă?”, pe care mi-o punea zilnic de aproape cinci ani. O uram. Întrebarea, desigur. Pentru Joanna nu mai aveam de mult sentimente atît de intense. Mi-era indiferentă, ca o mobilă, cu părul ei blond, drept, cu vocea ei uşor nazală, cu viaţa ei împărţită între cumpărături la centrul comercial aflat la o milă depărtare de casă şi sala de fitness, aflată cam la aceeaşi distanţă, dar în direcţia opusă. Mai era şi televizorul, la ore fixe trebuia să fie acasă, pentru un film sau un serial. Şi cîinele, terrierul Bob, pe care, tot la ore fixe, îl scotea la plimbare. Încercasem s-o conving să-şi mai lărgească sfera preocupărilor, să se implice în vreo activitate de binefacere, sau să-şi deschidă o firmă pe Internet, dar degeaba; cumpărasem un calculator, însă ea nu învăţase nici măcar să trimită un e-mail. Nu mă deranja prea mult indolenţa ei, la începutul relaţiei noastre Joanna mă ajutase foarte mult şi încă îi mai eram recunoscător. Tocmai de aceea amînam de luni de zile să iau o hotărîre. Nu puteam să plec pur şi simplu, trebuia să vorbesc cu ea, să-i spun… ce să-i spun?... da, de pildă, să-i spun de legătura mea cu Cindy, să stabilim condiţiile divorţului… Era atît de placidă, de mulţumită în micul ei univers, încît mi-era greu să-mi imaginez cum va reacţiona. Aveam un contract prenupţial, la vremea respectivă găsisem amîndoi că e cel mai corect, ea avea ceva bani, eu mai nimic, acum era invers şi presupun că Joanna ar fi preferat să rămînă văduvă decît să divorţeze, pentru că asigurarea mea de viaţă era în favoarea ei. Uneori mi se părea că se uită straniu la mine, alteori cafeaua avea un gust ciudat… Mi se părea. Astea erau clişee, chestii clasice de roman poliţist. E drept că atunci cînd era să rămîn încuiat în camera frigorifică de la subsol am avut o mică bănuială… Dar şi ăsta era un clişeu de roman poliţist. Joanna să încerce să mă ucidă? No way. Era prea leneşă, prea lipsită de iniţiativă.
          În seara precedentă era cît pe-aci să-i spun. Începusem, clasic: „Avem ceva de discutat”, eram emoţionat, mi se uscase gura şi gulerul cămăşii mă strîngea. Nu este uşor să renunţi la un mod de viaţă. „Nu acum, că începe serialul. N-ai vrea să plimbi tu cîinele în seara asta?”. L-am luat pe Bob, mi-a lins mîna ca de obicei în timp ce-i puneam lesa şi am pornit la plimbare. Dacă tot ieşisem din casă, măcar să mă aleg şi eu cu ceva, aşa că ne-am plimbat în direcţia localului „Luna albastră”. Am băut cîteva pahare, am pus ţara la cale cu cine se întîmpla să fie pe-acolo şi cînd am ajuns acasă Joanna se culcase, iar mie îmi trecuse cheful de discutat despre divorţ. La micul dejun, între omletă şi a doua cană cu cafea, şi-a adus aminte. „Voiai să discutăm ceva”. Nu era momentul, mă sculasem tîrziu, trebuia să ajung la birou. Oricum, dimineaţa divorţul mi se părea o idee mai puţin atrăgătoare. La urma urmei, cu ce mă deranja Joanna? Puteam să-mi văd de viaţa mea şi cu ea şi fără ea... Ba chiar ar fi fost mai cuminte să nu trec printr-un divorţ... Încă somnoros, am ieşit din casă, am auzit vocea Joannei strigîndu-mi că seara are fitness, nu mă aşteaptă cu masa.
          Au fost ultimele cuvinte pe care mi le-a spus. Am condus ca un automat pînă la gară, am parcat maşina la locul obişnuit, m-am salutat cu băiatul de la parcare şi cu şeful gării, habar n-aveam cum îi chema, nici ei nu-mi ştiau numele, dar ne vedeam în fiecare zi, aşa că ne spuneam frumos bună ziua. Cu servieta în care ţineam laptopul în mînă, am intrat în gară, după ce m-am întors să controlez dacă pusesem alarma la maşină. O pusesem, dar o verificare nu strică niciodată. Pe peron nu era prea multă lume, pierdusem trenul pe care-l luam de obicei, cel mai frecventat de locuitorii din oraş care făceau naveta la New York, pentru că ajungea în partea de sud a Manhattanului pe la 9 fără un sfert, îmi fugise chiar de sub nas, nu-i nimic, ajungeam şi cu următorul. Nu era nimeni cunoscut printre cei care aşteptau trenul, ba da, uite, un grăsan cu chelie, parcă-l mai zărisem, da, la cîrciumă cu o seară înainte, o fi nou în zonă. Am urcat în tren, nu era aglomerat, am găsit un loc lîngă fereastră, în jurul meu nu vedeam pe nimeni cunoscut, nu riscam să mă atragă cineva într-o conversaţie plicticoasă, mai ales că aveam la ce să meditez. Doar că ziua era atît de frumoasă că nici să meditez nu-mi venea, ci să mă las în voia ei, a zilei, să facă ea ce-o vrea cu mine. La un moment dat trenul s-a aglomerat, lumea trecea dintr-un vagon în altul, parcă l-am zărit şi pe tipul de la cîrciumă sau poate era altul, tot aşa de gras şi de chel. Pe la 9 fără un sfert am sunat la birou, mi-a răspuns Cindy, am anunţat-o că vin mai tîrziu, să reprogrameze întîlnirea de la ora 9. Am coborît din tren cu o staţie înainte de World Trade Center. Voiam să hoinăresc puţin pe străzi, să văd New York-ul şi altfel decît în pauza de masă. Îmi plăcea uneori să-mi imaginez că sunt turist, că nu am nici o treabă, nici o responsabilitate…
           Şi atunci a început groaza. N-am văzut avioanele, am auzit doar sirenele pompierilor. Pe măsură ce mă apropiam, simţeam din ce în ce mai tare miros de fum, lumea ţipa, maşinile pompierilor goneau, mă întrebam ce s-o fi întîmplat. Eram destul de aproape, am alergat spre norul de fum, un pompier încerca să mă oprească, eu ţipam ceva, despre firma mea, despre oamenii de la etajul 83… Lifturile nu mergeau, am intrat în casa scărilor, un maţ de ciment, sordid în comparaţie cu luxul clădirii, dar ce mai conta, oricum nu vedeam nimic, era beznă. Am început să urc cît puteam de repede. Nu eram singur, în spatele meu gîfîia cineva, nu m-am întors, de ce să mă întorc, era prea întuneric să văd sau să fiu văzut, urcam, urcam cu înverşunare. Puneam mecanic piciorul pe treapta următoare, încă una, încă... un val de oameni se rostogolea în jos, nu înţelegeam de ce. Voiam să urc, dar mă împiedicam de oamenii care coborau terorizaţi pe scara întunecoasă. Brusc am simţit o nevoie îngrozitoare să urinez, urcam, treaptă cu treaptă, pe un palier am vrut să caut o toaletă, pe la etajul 8 sau poate 28, habar nu am, era numai moloz, m-am întors cu spatele la cei care coborau, nu mai puteam să mă reţin, m-am uşurat, apoi am vrut să urc din nou. M-am împiedicat, am căzut şi oamenii treceau peste mine, cineva s-a oprit, o femeie, mi-a strigat „Hei, trezeşte-te, coboară”, m-am ridicat şi am coborît odată cu ea, am ieşit din turn cu o clipă înainte de implozie. Mergeam pe stradă, prin norul greu de praf şi cenuşă, mirosea a fum şi a carne arsă, am constatat că în învălmăşeală îmi dispăruse impermeabilul şi odată cu el telefonul mobil şi un portvizit în care aveam cărţile de credit, noroc că îmi rămăsese portofelul. Şi laptopul, pe care-l purtam prins cu o cătuşă de încheietura mîinii stîngi, ca să nu mi se fure.
          Au vrut să mă suie într-o ambulanţă, m-am împotrivit, n-aveam nimic, să se ocupe de cei răniţi, eu puteam să mă descurc singur. Primul lucru de care aveam nevoie era o tărie. Am intrat într-un bar, era plin de lume, oameni ca mine, mînjiţi de funingine, unii povesteau febril cum scăpaseră, alţii voiau să ştie ce s-a întîmplat, un bărbat de vreo 45 de ani rîdea isteric, un altul plîngea, două tinere stăteau la bar şi priveau în gol, o femeie cu părul cărunt şi o fustă mini nepotrivită cu vîrsta ei şedea singură la o masă, cu capul prăbuşit în palme. Am comandat un Haig dublu, i-am cerut doamnei în vîrstă permisiunea să mă aşez, mi-a zis „Ce mai contează?” şi atunci am observat că era de fapt tînără şi roşcată, dar părul îi era îmbîcsit de cenuşă. Am dat peste cap băutura, am mai cerut una şi, ceva mai liniştit, am început să mă gîndesc la ale mele. „La ce etaj?”, mă întrerupse din meditaţie vocea roşcatei. „Ce?”, am mormăit. „La ce etaj aveaţi biroul?” „83”, am răspuns. „A, şi de ăsta s-a ales scrumul. Eu lucram la 97, noroc că ieşisem la o ţigară… Toţi ceilalţi au rămas acolo…”. „Iată un motiv să nu vă lăsaţi de fumat”, am încercat eu să glumesc. În clipa următoare am înţepenit. Toţi colegii mei, prietenii mei, Cindy… Poate totuşi, printr-un miracol…
(Mai departe scrie-n carte)

"Ce merde de pays"

Constat cu nelinişte că Terra devine o planetă din ce în ce mai puţin prietenoasă, mai puţin favorabilă vieţii. Crize, războaie, mizerie... Una dintre cauze este nepăsarea, dispreţul unor persoane aflate la guvernare faţă de cetăţeni, faţă de propria lor ţară.
Iată, de exemplu, cum se exprimă un om politic într-o discuţie cu un ziarist (citez din Le Monde): "Je suis transparent, tellement propre dans mes affaires qu'il n'y a rien qui puisse me gêner. Je ne fais rien qui puisse être considéré comme un délit. On peut dire de moi que je baise, c'est la seule chose que l'on puisse dire. Dans quelques mois je m'en vais pour m'occuper de mes oignons, ailleurs, je m'en vais de ce pays de merde qui me donne envie de vomir".
Aşa grăit-a Berlusconi. Despre Italia, ţara lui.
Dar aceeaşi atitudine faţă de propria ţară o au, nu neapărat prin ce spun, ci prin tot ce fac, şi portocaliii români în curs de înverzire, în frunte cu comandantul lor de navă.
Mă tem că şi în alte ţări se întîmplă la fel.
Pe ce planetă aş putea emigra?

Scena balconului fără Julieta

Acum cîțiva ani, erau bilețele pe zid. Acum scrisorelele de amor au rămas doar sub formă de grafitti.

Iar Julieta nu este acasă.

În absența ei, au venit cîteva perechi să se căsătorească. Aici, în casa Julietei.

Ideea mi se pare cel puțin bizară. Știind că îndrăgostiților din Verona nu le-a mers prea bine, ai zice că oamenii ar trebui să fie mai prudenți. Sigur, o portiță de ieșire se găsește întotdeauna.

Alegeri comasate

Poate vă veţi mira, să ştiţi că eu sunt de acord cu alegerile comasate. Dacă ar avea pagină pe Facebook aş da şi un like. Mă întreb însă de ce să se comaseze doar localele cu parlamentarele? E o risipă! Propun, deci, ca alegerile parlamentare şi locale să aibă loc în 2014, odată cu cele prezidenţiale, în ziua alegerilor europene. În aceeaşi zi să se ţină adunările generale de alegeri ale acţionarilor de la toate companiile din ţară, să fie aleşi noii preşedinţi ai uniunilor de creaţie şi ai asociaţiilor de locatari.
Sau, şi mai bine, să nu mai avem deloc alegeri. Să le înlocuim, cum scriam acum 12 ani în "Labirint obligatoriu", cu tragerea la sorţi. Ideea nu-mi aparţine, este a lui Montesquieu, care relua, de fapt, o remarcă a lui Aristotel: "În general, se admite că desemnarea în diverse magistraturi prin tragere la sorţi este de natură democratică, iar desemnarea  prin alegeri, de natură oligarhică".

Succes parţial, eşec total

Asta a fost ieri.
Azi se va vorbi. Şi mîine, şi poimîine şi încă multe zile.
Liderii politici vor defila pe la televiziuni şi vor încerca să explice de ce şi cum.
Jurnaliştii şi analiştii vor încerca să explice şi ei ceva.
Şefii institutelor de sondaje vor apărea şi ei şi vor spune că, dar mai ales că au spus ei că.

Apoi vor veni rezultatele de la noua sesiune de bacalaureat, un nou scandal în lumea de fitze, un meci de fotbal, aglomeraţie pe şosele, căldură mare.
Şi lumea va uita de aceste alegeri parţiale.

Enescu, la aniversare

130 de ani de la naşterea lui George Enescu.
Sonata a III-a pentru pian şi vioară în caracter popular românesc.
Cea mai bună interpretare imaginabilă: George Enescu şi Dinu Lipatti.

De la condamnarea comunismului la circuitul roşu

Acum cîțiva ani am avut parte de o solemnă și vocală condamnare a comunismului. Acum s-a găsit soluția pentru  scoaterea din moarte clinică a turismului cu frunză: circuitul roșu. Pe urmele lui Ceaușescu. Parcă văd mii, zeci de mii de turiști vizitînd cu pioșenie casa de la Scornicești și închisoarea Doftana, cazarma din Tîrgoviște și vila prezidențială de la Neptun...
Teoretic, nu e nimic rău. Scopul scuză mijloacele, nu? Cînd turismul e în criză, faci orice ca să scoți un ban. Și nu e momentul să întreb pe ce autostrăzi vor circula autocarele cu turiști.

Ungurii au făcut, acum 10-15 ani, la Budapesta, un parc cu toate statuile și monumentele epocii comuniste. Și, pentru că n-au uitat fraza lui Marx „Omenirea se desparte de trecut rîzînd”, acest parc cu statui e făcut cu haz. Circuit cu Trabantul, cîntece mobilizatoare din epocă, obiecte nostime în magazinul de suveniruri. Inclusiv „ultima răsuflare a comunismului”. Așa scrie, în engleză cu litere chirilice, pe cutia din imagine. Și, mai nou, un telefon roșu, pentru cei care are vrea să vorbească cu Stalin, Mao, Castro sau Honecker.

Dar, desigur, proiectul circuitului roșu de la noi nu are nici o legătură cu parcul memento din Budapesta.  Eu cred că este doar o schiță pentru un alt circuit, care va cuprinde în mod obligatoriu și „Cireșica”.