Recomand stăruitor tuturor candidaţilor (inclusiv lui Băsescu) să citească/studieze enciclica papală CARITAS IN VERITATE . Textul este disponibil, deocamdată, în limbile engleză, franceză, germană, italiană, polonă, portugheză şi spaniolă.
Publicată la 29 iunie 2009, este prima enciclică socială a Papei Benedict al XVI-lea, un text în care, pornind de la enciclica Populorum progressio a Papei Paul al VI-lea (1967), analizează situaţia lumii de azi, în condiţiile globalizării şi ale crizei economice. Soluţiile/liniile directoare propuse de Papa Benedict al XVI-lea ar putea avea - probabil chiar vor avea - o influenţă la fel de mare asupra politicii mondiale cum a avut, la vremea sa, enciclica Rerum Novarum a Papei Leon al XIII-lea (1891).
Da, ştiu, vă rog să mă credeţi, ştiu că România nu este o ţară majoritar catolică. Şi, după cum bine ştiţi, nici eu nu sunt catolică. Nici nu sunt de acord cu o serie de afirmaţii din enciclica papală. Dar trăiesc, pe această planetă, 1,1 miliarde de catolici. O forţă uriaşă.
De aceea, candidaţii la preşedinţia României trebuie să cunoască şi să înţeleagă acest text. Să se poziţioneze faţă de el. Să ţină seama de el. Cum scriam nu demult, nu de un gestionar avem nevoie, ci de un vizionar. Iar viziunea se construieşte şi pe cunoaşterea textelor importante ale epocii.
Desigur, numai dacă dorim ca în urma alegerilor din această toamnă să avem un preşedinte al României şi nu doar un locatar al Palatului Cotroceni.
vineri, 11 septembrie 2009
Dar au trecut opt ani de-atunci
De la 11 septembrie 2001. Uitasem ce zi e, atunci cînd am scris postarea anterioară. Atacul de la 11 septembrie va fi, probabil, subiectul tocşourilor de azi.
Dacă aveţi chef de lectură, puteţi citi aici un fragment din povestirea "Supravieţuitorul", din volumul meu "Fără canguri".
Am coborît din tren cu o staţie înainte de World Trade Center. Voiam să hoinăresc puţin pe străzi, să văd New York-ul şi altfel decît în pauza de masă. Îmi plăcea uneori să-mi imaginez că sunt turist, că nu am nici o treabă, nici o responsabilitate…
Şi atunci a început groaza. N-am văzut avioanele, am auzit doar sirenele pompierilor. Pe măsură ce mă apropiam, simţeam din ce în ce mai tare miros de fum, lumea ţipa, maşinile pompierilor goneau, mă întrebam ce s-o fi întîmplat. Eram destul de aproape, am alergat spre norul de fum, un pompier încerca să mă oprească, eu ţipam ceva, despre firma mea, despre oamenii de la etajul 83… Lifturile nu mergeau, am intrat în casa scărilor, un maţ de ciment, sordid în comparaţie cu luxul clădirii, dar ce mai conta, oricum nu vedeam nimic, era beznă. Am început să urc cît puteam de repede. Nu eram singur, în spatele meu gîfîia cineva, nu m-am întors, de ce să mă întorc, era prea întuneric să văd sau să fiu văzut, urcam, urcam cu înverşunare. Puneam mecanic piciorul pe treapta următoare, încă una, încă... un val de oameni se rostogolea în jos, nu înţelegeam de ce. Voiam să urc, dar mă împiedicam de oamenii care coborau terorizaţi pe scara întunecoasă. Brusc am simţit o nevoie îngrozitoare să urinez, urcam, treaptă cu treaptă, pe un palier am vrut să caut o toaletă, pe la etajul 8 sau poate 28, habar nu am, era numai moloz, m-am întors cu spatele la cei care coborau, nu mai puteam să mă reţin, m-am uşurat, apoi am vrut să urc din nou. M-am împiedicat, am căzut şi oamenii treceau peste mine, cineva s-a oprit, o femeie, mi-a strigat „Hei, trezeşte-te, coboară”, m-am ridicat şi am coborît odată cu ea, am ieşit din turn cu o clipă înainte de implozie.
Mergeam pe stradă, prin norul greu de praf şi cenuşă, mirosea a fum şi a carne arsă, am constatat că în învălmăşeală îmi dispăruse impermeabilul şi odată cu el telefonul mobil şi un portvizit în care aveam cărţile de credit, noroc că îmi rămăsese portofelul. Şi laptopul, pe care-l purtam prins cu o cătuşă de încheietura mîinii stîngi, ca să nu mi se fure.
Au vrut să mă suie într-o ambulanţă, m-am împotrivit, n-aveam nimic, să se ocupe de cei răniţi, eu puteam să mă descurc singur. Primul lucru de care aveam nevoie era o tărie. Am intrat într-un bar, era plin de lume, oameni ca mine, mînjiţi de funingine, unii povesteau febril cum scăpaseră, alţii voiau să ştie ce s-a întîmplat, un bărbat de vreo 45 de ani rîdea isteric, un altul plîngea, două tinere stăteau la bar şi priveau în gol, o femeie cu părul cărunt şi o fustă mini nepotrivită cu vîrsta ei şedea singură la o masă, cu capul prăbuşit în palme. Am comandat un Haig dublu, i-am cerut doamnei în vîrstă permisiunea să mă aşez, mi-a zis „Ce mai contează?” şi atunci am observat că era de fapt tînără şi roşcată, dar părul îi era îmbîcsit de cenuşă. Am dat peste cap băutura, am mai cerut una şi, ceva mai liniştit, am început să mă gîndesc la ale mele. „La ce etaj?”, mă întrerupse din meditaţie vocea roşcatei. „Ce?”, am mormăit. „La ce etaj aveaţi biroul?” „83”, am răspuns. „A, şi de ăsta s-a ales scrumul. Eu lucram la 97, noroc că ieşisem la o ţigară… Toţi ceilalţi au rămas acolo…”. „Iată un motiv să nu vă lăsaţi de fumat”, am încercat eu să glumesc. În clipa următoare am înţepenit. Toţi colegii mei, prietenii mei, Cindy… Poate totuşi, printr-un miracol...
Dacă aveţi chef de lectură, puteţi citi aici un fragment din povestirea "Supravieţuitorul", din volumul meu "Fără canguri".
Supravieţuitorul
Şi atunci a început groaza. N-am văzut avioanele, am auzit doar sirenele pompierilor. Pe măsură ce mă apropiam, simţeam din ce în ce mai tare miros de fum, lumea ţipa, maşinile pompierilor goneau, mă întrebam ce s-o fi întîmplat. Eram destul de aproape, am alergat spre norul de fum, un pompier încerca să mă oprească, eu ţipam ceva, despre firma mea, despre oamenii de la etajul 83… Lifturile nu mergeau, am intrat în casa scărilor, un maţ de ciment, sordid în comparaţie cu luxul clădirii, dar ce mai conta, oricum nu vedeam nimic, era beznă. Am început să urc cît puteam de repede. Nu eram singur, în spatele meu gîfîia cineva, nu m-am întors, de ce să mă întorc, era prea întuneric să văd sau să fiu văzut, urcam, urcam cu înverşunare. Puneam mecanic piciorul pe treapta următoare, încă una, încă... un val de oameni se rostogolea în jos, nu înţelegeam de ce. Voiam să urc, dar mă împiedicam de oamenii care coborau terorizaţi pe scara întunecoasă. Brusc am simţit o nevoie îngrozitoare să urinez, urcam, treaptă cu treaptă, pe un palier am vrut să caut o toaletă, pe la etajul 8 sau poate 28, habar nu am, era numai moloz, m-am întors cu spatele la cei care coborau, nu mai puteam să mă reţin, m-am uşurat, apoi am vrut să urc din nou. M-am împiedicat, am căzut şi oamenii treceau peste mine, cineva s-a oprit, o femeie, mi-a strigat „Hei, trezeşte-te, coboară”, m-am ridicat şi am coborît odată cu ea, am ieşit din turn cu o clipă înainte de implozie.
Mergeam pe stradă, prin norul greu de praf şi cenuşă, mirosea a fum şi a carne arsă, am constatat că în învălmăşeală îmi dispăruse impermeabilul şi odată cu el telefonul mobil şi un portvizit în care aveam cărţile de credit, noroc că îmi rămăsese portofelul. Şi laptopul, pe care-l purtam prins cu o cătuşă de încheietura mîinii stîngi, ca să nu mi se fure.
Au vrut să mă suie într-o ambulanţă, m-am împotrivit, n-aveam nimic, să se ocupe de cei răniţi, eu puteam să mă descurc singur. Primul lucru de care aveam nevoie era o tărie. Am intrat într-un bar, era plin de lume, oameni ca mine, mînjiţi de funingine, unii povesteau febril cum scăpaseră, alţii voiau să ştie ce s-a întîmplat, un bărbat de vreo 45 de ani rîdea isteric, un altul plîngea, două tinere stăteau la bar şi priveau în gol, o femeie cu părul cărunt şi o fustă mini nepotrivită cu vîrsta ei şedea singură la o masă, cu capul prăbuşit în palme. Am comandat un Haig dublu, i-am cerut doamnei în vîrstă permisiunea să mă aşez, mi-a zis „Ce mai contează?” şi atunci am observat că era de fapt tînără şi roşcată, dar părul îi era îmbîcsit de cenuşă. Am dat peste cap băutura, am mai cerut una şi, ceva mai liniştit, am început să mă gîndesc la ale mele. „La ce etaj?”, mă întrerupse din meditaţie vocea roşcatei. „Ce?”, am mormăit. „La ce etaj aveaţi biroul?” „83”, am răspuns. „A, şi de ăsta s-a ales scrumul. Eu lucram la 97, noroc că ieşisem la o ţigară… Toţi ceilalţi au rămas acolo…”. „Iată un motiv să nu vă lăsaţi de fumat”, am încercat eu să glumesc. În clipa următoare am înţepenit. Toţi colegii mei, prietenii mei, Cindy… Poate totuşi, printr-un miracol...
(va urma)
Dacă vă place, puteţi citi un fragment mai mare pe site-ul meu, la pagina http://www.luciaverona.ro/texte.htm. Desigur, şi mai bine ar fi să cumpăraţi cartea! :D
TOATĂ LUMEA RÎDE, CÎNTĂ ŞI DANSEAZĂ
Credeţi că ziua de ieri a schimbat ceva? Vine weekendul, în cursul căruia, cum ne-am obişnuit în ultima vreme, toată lumea rîde, cîntă şi dansează. Că în weekend nu e criză. Nici campanie. Numai băieţi veseli.
Regia, Grigori Alexandrov, muzica Isaac Dunaevski.
Regia, Grigori Alexandrov, muzica Isaac Dunaevski.
joi, 10 septembrie 2009
DURA LEX
Nu mai scriu şi eu pe tema lecţiei despre separaţia puterilor în stat, primită de Băsescu de la magistraţi. Citiţi la Roxana Iordache, la George Şerban, la Victor Ciutacu, la Constantin Gheorghe, la Iosif Buble. Azi, la şedinţa CSM, n-au mai ţinut glumiţele, magistraţii nu s-au lăsat intimidaţi de zeflemeaua prezidenţială şi l-au obligat să respecte, măcar preţ de o şedinţă, Constituţia.
Credeţi că Băsescu a învăţat ceva din această lecţie? O fi înţeles măcar că nu e de glumit cu justiţia? Sincer, nu cred. Dar aproape că nu mai contează.
Credeţi că Băsescu a învăţat ceva din această lecţie? O fi înţeles măcar că nu e de glumit cu justiţia? Sincer, nu cred. Dar aproape că nu mai contează.
miercuri, 9 septembrie 2009
O invitaţie de la Mihai Mălaimare
Redau aici comentariul lui Mihai Mălaimare la postarea mea "Toamna se numără bloggerii":
Eu am acceptat deja, cu bucurie şi mulţumiri, invitaţia. Spectacolul va avea loc la Teatrul Masca, duminică 13 septembrie, la ora 18,30. Cine mai vine?
Multumesc din suflet pentru semnalare, sunt onorat. Mi-ar face o imensa placere sa veniti cu totii duminica la noul meu spectcol, Sluga la doi stapani de C.GOLDONI. Este o distributie tanara si absolut fantastica. Spectacolul se desfasoara in cadrul Zilelor Bucurestiului si trebuie doar sa va inscrieti la cassa sau la mine pe blog. Va astept cu drag,
Malaimare
Eu am acceptat deja, cu bucurie şi mulţumiri, invitaţia. Spectacolul va avea loc la Teatrul Masca, duminică 13 septembrie, la ora 18,30. Cine mai vine?
marți, 8 septembrie 2009
Poveşti nemuritoare. Merele de aur
Nimic nou, merele de aur au fost întotdeauna la mare preţ. Hercule a trebuit să le culeagă din grădina Hesperidelor, Freia din Inelul Nibelungilor şi ţareviciul din Pasărea de foc au avut şi ei de-a face cu merele de aur, ca să nu mai spun de Prîslea cel voinic din basmul lui Ispirescu. Dar în legătură cu merele de aur mai putem vorbi şi despre Paris. Paris, cel care s-a pomenit cu un măr pe care trebuia să-l dăruiască neapărat "Celei mai frumoase". Şi i l-a dat Elenei. Dacă-l dădea altei frumoase, nu se mai întîmpla războiul troian şi Homer n-ar fi scris Iliada.
Dar pun pariu că sunteţi curioşi cum a primit o altă Elenă mere de aur de la Paris. Alt Paris.
Dar pun pariu că sunteţi curioşi cum a primit o altă Elenă mere de aur de la Paris. Alt Paris.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Click pe poză!
