Trash Story
Blocul din colţul străzii era scund, doar cu patru etaje, de forma unei cărămizi lunguieţe, care continua în unghi drept cu o altă cărămidă identică. În interiorul acestui unghi se găsea o oază de verdeaţă, cu cîţiva pomi, două-trei bănci, un leagăn şi un mic tobogan pentru copii, precum şi tradiţionalul bătător de covoare, totul încadrat de maşinile parcate ale locatarilor. Blocul avea opt scări, aşa că administratorul, un ins mic şi rotund, format din două sfere suprapuse, avea treabă pînă peste cap. Ba se spărgea o ţeavă la etajul trei scara patru, ba la etajul patru scara trei, ba ploua prin acoperiş, ba se inunda subsolul, ba se strica un lift (blocul fusese construit într-o perioadă în care toate clădirile cu mai mult de un etaj trebuiau să aibă ascensor. Nu se ştie exact de ce, dar poate şi pentru că primarul localităţii deţinea pachetul majoritar de acţiuni la firma care instala şi întreţinea aceste mijloace de transport în comun. Este o posibilitate, chiar o probabilitate; nu o certitudine, pentru că nimeni nu se ostenise să verifice; sigur rămînea însă faptul că aceste lifturi se stricau al naibii de des.). De dimineaţa pînă seara, administratorul, domnul Brie, îşi rostogolea cele două sfere, încercînd să rezolve tot, să mai şi împace doi vecini care aveau de împărţit un loc de parcare, să găsească pisica unei doamne de la etajul doi, care vagabonda (pisica, nu doamna) prin toată clădirea, fără pic de respect pentru sfînta proprietate privată, pentru că, trebuie să precizez, toate apartamentele erau proprietate personală.
Mai trebuie să afirm, acum, cît mai este timp, adică la început, pentru că mai încolo nu mai are rost, că această povestire, schiţă, nuvelă sau ce-o fi ea, poate fi citită, cu perfectă îndreptăţire, în cheie realistă, dar cu aceeaşi îndreptăţire poate fi considerată o proză de anticipaţie. Poate, de ce nu, chiar una cu caracter de evocare istorică. Depinde cînd şi unde se află cititorul. Într-o altă carte, situam acţiunea într-un „trecut-prezent-viitor”. Şi aici este cam la fel, cu precizarea că viitorul este foarte apropiat şi pare să aibă legătură cu acquis-ul comunitar.
Cînd s-au introdus primele criterii de sortare a gunoiului, oamenii au primit vestea cu un zîmbet şi nu i-au dat importanţă. Nici domnul Brie, rotofeiul administrator, nu părea să dea atenţie acestei dispoziţii, simplă de altminteri. Resturile biologice trebuiau separate de celelalte. Tot separat se aruncau hîrtia şi sticlele. Doar că, aşa cum am spus, nimeni n-a luat în serios treaba asta.
Cînd însă blocul a fost amendat pentru nerespectarea deciziilor primăriei, a fost convocată adunarea generală a locatarilor. „Unde-i lege nu-i tocmeală”, declară un domn pe nume Edam, care fusese plutonier major şi se pensionase în urmă cu cîţiva ani. Ca tînăr pensionar, se înscrisese la o facultate de drept şi tocmai o terminase. Era tobă de carte şi cînd mai adăugă „Dura lex sed lex”, lumea îl privi admirativ şi-l alese în unanimitate ca administrator în locul domnului Brie, care fusese toată viaţa lui contabil şi nu ştia nici o vorbă în limba latină.
Domnul Edam demonstră încă din primele zile ce vasăzică disciplina militară. Criteriile pentru sortarea gunoiului fură afişate cu litere mari, pictate cu markere colorate, aşa că nimeni nu mai avea scuza că nu ştie ce unde să arunce. Refractarii şi neglijenţii se treziră cu amenzi prea mari pentru a fi ignorate, în schimb, cei care sortau ca la carte aveau bucuria de a-şi vedea numele la avizier ca locatari model. În scurt timp, practic toţi locatarii se conformau dispoziţiilor, aşa că administratorul nu prea mai era nevoit să perceapă amenzi. Şi pentru că acum avea mai puţină treabă, se gîndi să aducă unele îmbunătăţiri activităţii de sortare a gunoiului. Astfel, într-o şedinţă, propuse ca ambalajele alimentelor să fie curăţate înainte de a fi aruncate, pentru ca gunoaiele care se strîngeau în curte să aibă un aspect mai estetic. Plus că, în acest fel, erau dejucate eventualele tentative de spionaj, adică de strîngerea de informaţii pe baza analizării gunoiului. Propunerea fu acceptată cu entuziasm.
Acum locatarii spălau cu rîvnă borcanele goale de iaurt, cutiile de sardele şi ambalajele de marmeladă, pentru ca gunoiul lor să fie cel mai curat.
Duminică dimineaţa - la ora 10,30 – erau invitaţi, ba chiar obligaţi, să ia parte la şedinţe de bloc cu dezbateri pe diferite teme de larg interes legate de selectarea şi colectarea gunoiului.
Una din teme, care i-a făcut să se împartă în mai multe tabere, era cea privind utilizarea hîrtiei de ziar pentru ambalarea resturilor bio. Unii susţineau că hîrtia de ziar are mai degrabă origine minerală, deci anorganică, din cauza cernelii tipografice, care mai este şi toxică pe deasupra. Aceştia erau violent contrazişi de adepţii concepţiei organice, bazată pe faptul că hîrtia este de origine vegetală, deci organică, fiind obţinută prin distrugerea pădurilor. În fine, o a treia tabără, fără a disputa caracterul toxic al hîrtiei de ziar, susţinea că aceasta ar fi, într-adevăr, de origine organică, dar nu vegetală, ci animală.
O altă temă deosebit de disputată a fost cea a ambalajelor de ţigări. Oare hîrtia metalizată este mai degrabă hîrtie sau mai degrabă metal? Aici unii au susţinut rezolvarea problemei prin interzicerea fumatului, dar s-a opus violent şi eficient însuşi administratorul, fumător înrăit.
Aceste dezbateri organizate continuau într-un cadru neoficial sau, cum se spune azi, informal, la un suc sau o bere, pe terasa-cafenea de la parterul blocului. Aici se discuta pe fond: ce rost avea sortarea gunoaielor şi cine ce cîştiga la afacerea asta? Participanţii erau şi de această dată împărţiţi în două tabere, entuziaştii şi scepticii. Unii susţineau că sortarea vine în ajutorul lucrătorilor de la salubritate, alţii că, dimpotrivă, îi lăsa fără obiectul muncii, deci ducea la creşterea şomajului. Cel mai entuziast era, desigur, domnul administrator Edam, iar printre sceptici se numărau patroana cafenelei, doamna Brandy, convinsă că primarul este acţionar la firma de salubritate „Garbage&Co”, precum şi un domn pe nume Cedar, de curînd mutat în bloc, despre care nimeni nu ştia nimic, dar care susţinea că toată povestea asta cu sortarea este un bluff şi că la groapa de gunoi de la marginea oraşului toate resturile menajere separate cu grijă de locatari sunt aruncate de-a valma. Părerile erau împărţite şi în privinţa deşeurilor biologice, atît de necesare agriculturii, susţineau entuziaştii, în lipsa bălegarului, acest nepreţuit îngăşămînt natural pe cale de dispariţie. Aici scepticii puneau în discuţie calitatea, întrebîndu-se, pe bună dreptate, cum pot fi utilizate ca îngrăşăminte în agricultura biologică resturile de cartofi modificaţi genetic.
(Va urma)
Copyright Lucia Verona 2006-2009
