marți, 7 iulie 2009

Dacă aveţi chef de citit...

Şi pentru că, din motive tehnice, textul de pe Tamada.ro întîrzie să apară (pînă la urmă a apărut) , iată aici un fragment din romanul meu "Labirint obligatoriu", publicat în 2001.

Un fişier misterios care apare în calculatorul meu (C:\MyDocuments\Pictor de curte)

Draga mea iubită, ne vom despărţi pentru totdeauna... M-ai trădat, mi-ai preferat un individ oarecare, n-ai avut încredere în geniul meu! N-ai mai rezistat în modesta mea garsonieră, te-ai săturat de spaghetele mele la două tigăi, n-ai mai suportat că umblu numai în blugi şi nu-mi fac şi eu un costum, ca omu’, te-ai supărat că nu te duc la teatru şi la restaurante de lux, te-ai plictisit de prietenii mei, de beţiile mele, de nopţile petrecute în cîrciumioara din colţ, de femeile cu care mi s-a întîmplat să mă culc uneori, de pensulele şi culorile împrăştiate peste tot, care-ţi pătau rochiile, de picturile mele în care nu te recunoşteai... Dar mai ales, trebuie să recunoşti, n-ai vrut să accepţi sărăcia. Aşa că nu mă mai puteai accepta nici pe mine. Eu am vocaţia sărăciei, chiar dacă aş trăi o sută de ani, aş muri tot sărac. Sărac şi cinstit. Dar, fii pe pace, nu voi trăi o sută de ani. Nu voi mai trăi nici o sută de minute. Viaţa fără tine mi se pare un nonsens, aşa că după ce termin sticla asta de vin, o arunc pe fereastră de la etajul unsprezece şi mă arunc şi eu după ea, poate o prind...
Leonard da Vincio reciti cu atenţie scrisoarea, corectă o virgulă, înlocui două cuvinte, apoi se declară mulţumit. Îşi turnă un pahar de votcă şi examină cu îngrijorare sticla. Era aproape goală şi era ultima.
Se căută prin buzunare şi nu găsi decît ceva mărunţiş, o gumă de mestecat, un pachet de ţigări pe jumătate plin, trei batiste de hîrtie curate, în ambalajul original, vreo patru folosite, două prezervative şi un creion. Din asta nu se poate cumpăra o sticlă de votcă, trase el cu luciditate concluzia. Tablourile mele nu se vînd, nu mai pot cere împrumut de la nimeni pentru că sînt dator vîndut la toţi, ce dracu’ să fac? Poate chiar să mă arunc, aş rezolva problema. E greu să trăieşti cînd nimeni nu te înţelege. Asta e, sînt un mare neînţeles, ce rost mai am eu pe lumea asta, hai mai bine să încerc cum e pe lumea cealaltă.
Aruncă pe fereastră, cu un gest sigur şi precis, care dovedea o mare experienţă, sticla de votcă golită (în scrisoare vorbea de vin, i se părea lui mai romantic. Adevărul este că Leonard nu dispreţuia nici vinul), apoi se apropie de fereastră şi privi în jos. Sticla se spărsese pe caldarîm, noroc că nu se nimerise vreun trecător ghinionist, să-i cadă în cap. Cioburile străluceau în lumina gălbuie a becurilor cu sodiu. Leonard simţi atracţia golului, îl fascina micul cerc de cioburi aflat cu unsprezece etaje mai jos. Se ridică în mîini pe pervazul ferestrei.
În clipa aceea sună telefonul.
Dumnezeii lui de telefon! Cum paştele mă-sii să te sinucizi cînd începe să sune?
Coborî de pe pervaz pe partea camerei şi smuci receptorul.
- Da!
Era fosta lui soţie, care-i amintea că peste o săptămînă va fi ziua fetiţei, să nu uite să-i cumpere o păpuşă Barbie şi pantofi numărul 20, roşii cu şireturi albe.
Trînti telefonul de pămînt. Acesta, nesimţit, sună din nou. O fostă amantă, Linda, îl invita la vernisajul unei expoziţii de tapiserii; expoziţia era organizată de o asociaţie de femei. Înjurînd tapiseriile, femeile, asociaţiile, expoziţiile şi tot ce-i veni în minte, Leonard mai trînti o dată telefonul, care în sfîrşit pricepu aluzia şi tăcu mîlc. Se auzi, în schimb, soneria de la uşă. Era administratorul blocului. Văzuse sticla spartă pe trotuar şi, deducînd că proprietarul ei este acasă, venise să-i ceară banii pentru întreţinere. Leonard, mai liniştit deja, îi arătă mărunţişul scos din buzunare şi-i oferi un tablou, la alegere. Vecinul, om cumsecade, voi să refuze, doar n-o să pună în casă pocitaniile alea, cînd are el două tablouri, o pădure şi un apus de soare, să juri că-s adevărate. Pînă la urmă luă totuşi un tablou, unul mai mic, care reprezenta, credea el, o vază cu două flori. De fapt, era un nud, dar Leonard nu se obosi să-i explice. Oricum voia să plece din această lume în care sună telefonul şi administratorul. Acesta, gîndindu-se că poate mîzgălitura o fi avînd vreo valoare, trebuie să aibă, altfel n-ar fi apărut domnul pictor la televizor acum un an, plecă şi reveni cu o sacoşă şi cu ceva învelit într-un ziar. Scoase din sacoşă o pîine, o bucată de brînză, o jumătate de parizer, trei roşii şi o ceapă, iar din ziar o sticlă de votcă. Leonard se învioră. Viaţa părea mai suportabilă. Băură un păhărel, apoi administratorul plecă. Leonard înfulecă într-o clipă toată mîncarea, amintindu-şi cu un chiorăit de maţe că nu mai pusese nimic în gură de trei zile. Nimic solid, mai precis. Apoi se dedică sticlei de votcă, încet, temeinic, savurînd fiecare înghiţitură. Privi sticla, era ultima, o mai bea şi pe asta, apoi...

9 comentarii:

  1. Nudul precum o vaza cu doua flori? Nudul te duce la pierzanie?
    Interesanta comparatie...
    Trebuie sa citesc...

    RăspundețiȘtergere
  2. eu...
    Da, trebuie să citeşti :D. Cînd apare a doua ediţie...
    Văd că te-a derutat viziunea administratorului de bloc asupra artei abstracte :))

    RăspundețiȘtergere
  3. Suspance-ul asta ma omoara... Cand apare editia a doua ?
    Lipsita de imaginatie cum sunt, pot sa cred ca un nud seamana uneori cu o amfora, dar am noroc ca nu sunt administrator de bloc.

    RăspundețiȘtergere
  4. Matilda,
    Povestea nu spune mai multe despre nudul respectiv :))

    RăspundețiȘtergere
  5. Tocmai de aceea abia astept sa citesc romanul !

    RăspundețiȘtergere
  6. Lucia,
    Până acum n-am citit nimic de tine.
    Mărturisesc! Mă abţineam să-ţi spun asta, până aş fi făcut rost de canguri.
    Da' dacă tot ai pus aici un fragment din ce scrii...
    Nu mă mai abţin atât!

    Scrii frumos ca un bărbat.
    Nu e o e remarcă misogină. E o constatatre. Bărbaţii, când au chef să facă ceva, fac dracului lucrul ăla cât pot ei de bine, fără să ţină cont de ce vor zice ceilalţi despre ei.Şi aşa fac atât de puţine lucruri singuri, cap-coadă!
    Când e vorba de scris, sunt la fel de indiferenţi. Scriu ce le vine la mână şi gata. Nu bagă niciodată vreun farafastâc, în speranţa că exact "chestia aia" o să-i transforme în scriitori de geniu.

    Exact aşa si tu!
    Mi-ai înviorat seara, ce s-o mai dau cotită!
    De la Chandler încoace, n-am mai stat aşa pe ghimpi să văd ce urmează după "apoi"...
    Sper că temai răzbuni şi mâine pe blog cu un fragment.

    "Oricum voia să plece din această lume în care sună telefonul şi administratorul."
    Cu asta mă culc în cerul gurii, ca şi cum aş ar fi o bomboană de-aia pe care o găseşti pe pernă, la hotel.
    Eşti tare, nene!

    RăspundețiȘtergere
  7. Renata, mă bucur foarte mult că-ţi place cum scriu. Şi că îţi place exact ce-mi place şi mie. :))
    Dacă te uiţi mai în urmă pe blogul meu, începînd de la sfîrşitul lui decembrie, găseşti fragmente din Fără canguri.

    RăspundețiȘtergere
  8. administratorul acesta daca il transpunem in canguri, ar fi un bun clasificator de tablouri
    tabloul cu paduri in containerul rosu
    tabloul cu vaza langa in containerul verde
    imi place labirintul :)
    cangurii m-au facut sa-mi mai doresc labirinte cu personaje care te fac sa vrei sa le urmaresti, sa le scotocesti adevarata identitate
    apropo norocosul scapat de tragedia 9/11 mi-a captat atentia, iar drumurile sale pariziene par de-a dreptul reale, eu una le vad :)
    astept editarea labirintului

    RăspundețiȘtergere
  9. Gala, şi eu aştept :))
    Îmi pare foarte bine că-ţi place cum scriu. Cît despre Paris - e oraşul în care mă simt, mai mut ca oriunde, acasă.

    RăspundețiȘtergere

Click pe poză!