Nu ne-am mai întîlnit de mulţi ani. L-am cunoscut prin 1990 sau 1991, ţin minte că pe vremea cînd era consilier prezidenţial m-a ajutat în cîteva ocazii. Era un om interesant, ciudat chiar, oricum, greu de definit. Un personaj de roman, cum am citit azi în presă. Poate.
Momentul pe care mi-l amintesc cel mai bine se leagă, în mod straniu, de o altă moarte care ocupă săptămîna aceasta prima pagină a gazetelor.
Era în aprilie 1992, la Sala Polivalentă. Congresul FSN. Nervi, agitaţie, nedumeriri, speranţe. La un moment dat, devenise clar că moţiunea lui Petre Roman, „Viitorul azi”, va cîştiga. Pe hol, Dan Iosif era cu ochii în lacrimi. Se vedea obligat să aleagă între cei doi oameni la care ţinea foarte mult - Ion Iliescu şi Petre Roman - şi ştia că oricum ar alege va pierde.
Acel congres a însemnat despărţirea FSN, de fapt moartea acestei formaţiuni-mamut. FSN-Roman, devenit în scurt timp Partidul Democrat, a fost privit cu simpatie de presă - un partid cu oameni competenţi, deschişi, tineri - un partid european, de stînga, dar fără etichete de neocomunist sau criptocomunist, deci frecventabil, chiar chic. Cu un electorat nu prea mare, dar devotat. În opoziţie sau la guvernare, PD a fost perceput ca un partid de elite, mic şi-al dracului. După anul 2000, lucrurile s-au schimbat, pentru că oamenii s-au schimbat. După ce Băsescu l-a „detronat” pe Petre Roman, cei mai mulţi lideri-fondatori ai PD au fost nevoiţi să părăsească partidul. Cei rămaşi erau din alt aluat. Apoi, după ce Băsescu a devenit şeful statului, PD s-a dat de trei ori peste cap, ca în poveşti, şi a trecut, practic fără un murmur de împotrivire, de la stînga la dreapta. Iar acum, după ce a cîştigat alegerile europene, s-a mai dat de trei ori peste cap şi a decis să se sinucidă prin unificare.
Sic transit...
