Leapşa cu parlamentaru'

Mai precis, cu uninominalu' personal, cel care, nu-i aşa, este ales direct de electorat, nu pe liste, deci e mai bun, mai deştept, mai frumos şi mai apropiat de electoratul susmenţionat. Adică aşa ni s-a zis nouă, că votul uninominal e cel mai cocofifi, cel mai mirobolant, este fix ce ne trebuie pentru un parlament mai sănătos, este soluţia ideală, este panaceul.
Cine e deputat în colegiul meu nici nu ştiu. După ce l-am votat n-am mai auzit de el. Oricum, îi doresc multă sănătate.
Cînd vine vorba însă de senator, se schimbă treaba. Senatorul din colegiul meu este domnul Cristian Diaconescu, într-o vreme răsfăţatul presei. "Ce om fin, păcat că e la PSD", ziceau unii.
Pe vremea cînd l-am votat, domnul Cristian Diaconescu reprezenta PSD-ul. De aceea l-am şi votat. Nu pentru calităţile lui, care nu m-au convins niciodată, şi în ciuda defectelor pe care i le ştiam. Dar presupuneam că, oricît de uninominal ales, va face politica PSD. Între timp, după ce a fost ministru de externe în guvernul de tristă amintire din 2009, domnul Diaconescu a vrut să candideze la preşedinţia PSD, a renunţat brusc la candidatură şi, cîteva zile mai tîrziu, la partidul în care s-a format ca om politic şi a devenit independent. De ce? Asta ar fi o întrebare, dacă m-ar interesa răspunsul. Nu mă interesează.
Acum, dl. Diaconescu este unul din cei trei preşedinţi ai nou-născutului (poate ar fi mai exact "nou-făcutului") UNPR, un partid care enunţă principii de stînga în statut, dar, tot prin statut, se obligă să renunţe la aceste principii, de fapt la orice principii, dacă "interesul naţional" o cere.
OK, ăsta e parlamentarul. Ce să-i scriu eu? Că aşa suna leapşa de la Matilda. Să-i scriu cum să voteze la moţiunea de cenzură. De ce să-i scriu? Domnia sa votează cum i se spune. Cum îi cere "interesul naţional". Nu cum i-aş spune eu.
Leapşa merge la Lilick, la Augustin şi... De fapt, la oricine are ceva să-i spună celui pe care l-a votat atît de uninominal în 2008.