TRASH STORY/3
Din acel moment, lucruri stranii au început să se petreacă în bloc. Întîi s-a spart becul de pe palierul pe care stătea administratorul. Bănuiala a căzut pe copii, aşa că domnul Edam a trecut la confiscarea tuturor praştiilor din bloc, fără să verifice dacă printre copii se află vreun ţintaş de elită în stare să spargă un bec prin ochiurile plasei de sîrmă. Doar nu era să-l bănuiască pe domnul Cedar, care, deşi sceptic şi recalcitrant, părea totuşi un om serios.
Apoi au început să dispară containerele din curte. Dispăreau pe rînd şi apăreau după o zi-două, creînd confuzie şi haos într-o lume altminteri perfect organizată. După cîtva timp, au început să apară noi containere, pline cu diferite reziduuri nespecificate în deciziile primăriei. Unul dintre ele conţinea exclusiv prezervative folosite, altul numai pietriş pentru igiena pisicilor, inclusiv mirosul respectiv, altul, mai mic, era plin cu bastonaşe de plastic cu vată la capete, din acelea pentru curăţat urechile, folosite bineînţeles. Pe toate scria „Bio sau ce?” Analizele grafologice nu au dus la nici un rezultat, ceea ce însemna, conchise administratorul, că infractorii au complici în altă parte. A încercat să stea la pîndă, dar inamicii parcă-i anticipau fiecare mişcare. După ce, trei zile la rînd, a alunecat pe cîte o coajă de banană, alegîndu-se cu un braţ fracturat şi două cucuie, a alertat şi poliţia, dar i s-a răspuns că pentru aşa ceva trebuie să se adreseze administratorului de bloc. „Dar eu sunt administratorul!” strigă disperat domnul Edam. În seara aceea locatarii care voiau să plătească întreţinerea găsiră uşa administraţiei încuiată. A doua zi, la fel. Domnul Edam dispăruse.
Îl găsiră după cîteva zile între tomberoane, complet ţeapăn, înconjurat de gîndaci şi şobolani - aceştia populau zona care cîndva era spaţiu de joacă pentru copii. Era seară, un locatar care venise tîrziu acasă coborîse să arunce o pungă cu bio (resturi de parizer uitate în frigider) şi una cu metal (cutii de bere), se împiedicase de ceva şi acel ceva se dovedise a fi însuşi administratorul. A chemat imediat cîţiva vecini, care au venit şi ei să vadă, apoi s-au adunat la cafeneaua doamnei Brandy să discute problema şi să stabilească ce este de făcut.
Prima întrebare era, oare administratorul era chiar mort sau doar mort de beat. Cinci locatari aveau studii medicale: un chirurg, un ginecolog, doi stomatologi şi un veterinar. Toţi cinci, după ce examinară corpul, declarară că deşi mirosea puternic a băutură, administratorul era chiar mort-mort. Dintre degetele lui înţepenite de rigor mortis, reuşiră să desprindă o hîrtie care conţinea proiectul unui nou criteriu de sortare – separarea deşeurilor bio de origine animală de cele de origine vegetală. Era dat şi un exemplu: sarmalele trebuiau desfăcute din învelişul de varză înainte de a fi aruncate.
Acum vă aşteptaţi, stimate cititoare şi stimaţi cititori, ca administratorul să nu fie mort de tot şi să se trezească tocmai la morgă sau la cimitir, în timpul slujbei. Sau să fie mort, dar, precum personajul din filmul „Căinţa” al lui Ahbuladze, să-i bîntuie multă vreme pe cei rămaşi în viaţă. Sau, poate, să vină poliţia şi să descopere că unul dintre locatari, nemairăbdînd mizeriile pe care i le făcea, l-a trosnit în cap cu un ciomag sau cu o bîtă de baseball, că se poartă. Ei, bine, nu. Nimic din toate astea. În urma deciziei luate în unanimitate de cei prezenţi, răposatul a fost aruncat la gunoi, nu înainte de a fi sortat, pentru că nu puteau arunca în tomberonul bio pantofii, costumul şi pălăria. Cu ochelarii a fost o mică discuţie, dacă trebuie aruncaţi la sticle sau la metal, dar după o examinare mai atentă s-a văzut că erau din plastic, ceea ce a simplificat lucrurile.
A urmat o adunare generală a locatarilor care a consemnat oficial dispariţia fără urmă a administratorului şi a ales unul nou, pe domnul Cedar, campionul luptei pentru democraţie locativă. Oamenii se bucurau că vor scăpa de stressul gunoiului, că vor reveni la o viaţă normală.
Pentru că de ani de zile gunoiul devenise principala, dacă nu singura problemă a blocului, abia acum s-a văzut că trebuie reparat acoperişul-terasă, ceea ce implica mari cheltuieli. Era necesar şi zugrăvitul părţilor comune ale blocului, ceea ce însemna alte cheltuieli, trebuia făcută o dezinsecţie temeinică şi o igienizare a subsolului – alţi bani. Dar locatarii plăteau cu voioşie, ar fi dat oricît de fericire că au scăpat de o activitate care le făcuse viaţa iad. Gunoiul nu mai trebuia sortat, exista un singur tomberon mare în care se arunca tot ce trebuia aruncat şi toată lumea era fericită.
Numai că viaţa, cum se spune în filmele americane, nu este perfectă. Nici administratorii. Domnul Cedar, după ce timp de aproximativ o lună îşi savurase victoria, simţi nevoia de a îmbunătăţi viaţa locatarilor din bloc. „În scopul unei mai mari siguranţe a locatarilor şi al mai bunei organizări, accesul în şi din bloc se va face printr-o singură uşă. În plus, prin aceasta se vor realiza şi importante economii”. Acest text apăru într-o seară la avizier. A doua zi, locatarii se treziră că nu pot ieşi pe la scările lor şi se văzură nevoiţi să urce la etajul 4, iar de acolo să alerge pe terasă pînă la scara 1, singura deschisă, cum anunţa un bileţel lipit pe uşile zăvorîte de la celelalte scări. Oamenii s-ar fi obişnuit poate şi ar fi acceptat noile dispoziţii – ce nu face omul ca să fie liniştit că nu intră hoţi sau vagabonzi în bloc – dar dl. Cedar, vigilent, pentru a preveni orice tentativă de intrare ilegală în bloc, schimba zilnic sau chiar de două ori pe zi uşa de acces, după un algoritm propriu pe care nimeni nu putea să-l descifreze. Aşa că oamenii alergau înnebuniţi de la o scară la alta, încercînd s-o ghicească pe cea deschisă, iar dimineaţa erau nevoiţi să plece cu o jumătate de oră mai devreme, ca să nu întîrzie la serviciu. Mai rău era cînd veneau musafiri sau rude din provincie şi se învîrteau în jurul blocului, aşteptînd ca un locatar milos să le arate cum pot ajunge în apartamentul naşului sau soacrei. Mult mai grav, nici medicii de la Salvare nu puteau urca direct la scara bolnavilor la care erau chemaţi de urgenţă. Iar cînd unul dintre locatari a dorit să-şi renoveze apartamentul, a fost o adevărată dramă, începînd cu transportul materialelor şi terminînd cu plata suplimentară pentru timpul pierdut de lucrători în căutarea scării deschise.
Încolo, viaţa e frumoasă şi viitorul din ce în ce mai apropiat.
2006
Apoi au început să dispară containerele din curte. Dispăreau pe rînd şi apăreau după o zi-două, creînd confuzie şi haos într-o lume altminteri perfect organizată. După cîtva timp, au început să apară noi containere, pline cu diferite reziduuri nespecificate în deciziile primăriei. Unul dintre ele conţinea exclusiv prezervative folosite, altul numai pietriş pentru igiena pisicilor, inclusiv mirosul respectiv, altul, mai mic, era plin cu bastonaşe de plastic cu vată la capete, din acelea pentru curăţat urechile, folosite bineînţeles. Pe toate scria „Bio sau ce?” Analizele grafologice nu au dus la nici un rezultat, ceea ce însemna, conchise administratorul, că infractorii au complici în altă parte. A încercat să stea la pîndă, dar inamicii parcă-i anticipau fiecare mişcare. După ce, trei zile la rînd, a alunecat pe cîte o coajă de banană, alegîndu-se cu un braţ fracturat şi două cucuie, a alertat şi poliţia, dar i s-a răspuns că pentru aşa ceva trebuie să se adreseze administratorului de bloc. „Dar eu sunt administratorul!” strigă disperat domnul Edam. În seara aceea locatarii care voiau să plătească întreţinerea găsiră uşa administraţiei încuiată. A doua zi, la fel. Domnul Edam dispăruse.
Îl găsiră după cîteva zile între tomberoane, complet ţeapăn, înconjurat de gîndaci şi şobolani - aceştia populau zona care cîndva era spaţiu de joacă pentru copii. Era seară, un locatar care venise tîrziu acasă coborîse să arunce o pungă cu bio (resturi de parizer uitate în frigider) şi una cu metal (cutii de bere), se împiedicase de ceva şi acel ceva se dovedise a fi însuşi administratorul. A chemat imediat cîţiva vecini, care au venit şi ei să vadă, apoi s-au adunat la cafeneaua doamnei Brandy să discute problema şi să stabilească ce este de făcut.
Prima întrebare era, oare administratorul era chiar mort sau doar mort de beat. Cinci locatari aveau studii medicale: un chirurg, un ginecolog, doi stomatologi şi un veterinar. Toţi cinci, după ce examinară corpul, declarară că deşi mirosea puternic a băutură, administratorul era chiar mort-mort. Dintre degetele lui înţepenite de rigor mortis, reuşiră să desprindă o hîrtie care conţinea proiectul unui nou criteriu de sortare – separarea deşeurilor bio de origine animală de cele de origine vegetală. Era dat şi un exemplu: sarmalele trebuiau desfăcute din învelişul de varză înainte de a fi aruncate.
Acum vă aşteptaţi, stimate cititoare şi stimaţi cititori, ca administratorul să nu fie mort de tot şi să se trezească tocmai la morgă sau la cimitir, în timpul slujbei. Sau să fie mort, dar, precum personajul din filmul „Căinţa” al lui Ahbuladze, să-i bîntuie multă vreme pe cei rămaşi în viaţă. Sau, poate, să vină poliţia şi să descopere că unul dintre locatari, nemairăbdînd mizeriile pe care i le făcea, l-a trosnit în cap cu un ciomag sau cu o bîtă de baseball, că se poartă. Ei, bine, nu. Nimic din toate astea. În urma deciziei luate în unanimitate de cei prezenţi, răposatul a fost aruncat la gunoi, nu înainte de a fi sortat, pentru că nu puteau arunca în tomberonul bio pantofii, costumul şi pălăria. Cu ochelarii a fost o mică discuţie, dacă trebuie aruncaţi la sticle sau la metal, dar după o examinare mai atentă s-a văzut că erau din plastic, ceea ce a simplificat lucrurile.
A urmat o adunare generală a locatarilor care a consemnat oficial dispariţia fără urmă a administratorului şi a ales unul nou, pe domnul Cedar, campionul luptei pentru democraţie locativă. Oamenii se bucurau că vor scăpa de stressul gunoiului, că vor reveni la o viaţă normală.
Pentru că de ani de zile gunoiul devenise principala, dacă nu singura problemă a blocului, abia acum s-a văzut că trebuie reparat acoperişul-terasă, ceea ce implica mari cheltuieli. Era necesar şi zugrăvitul părţilor comune ale blocului, ceea ce însemna alte cheltuieli, trebuia făcută o dezinsecţie temeinică şi o igienizare a subsolului – alţi bani. Dar locatarii plăteau cu voioşie, ar fi dat oricît de fericire că au scăpat de o activitate care le făcuse viaţa iad. Gunoiul nu mai trebuia sortat, exista un singur tomberon mare în care se arunca tot ce trebuia aruncat şi toată lumea era fericită.
Numai că viaţa, cum se spune în filmele americane, nu este perfectă. Nici administratorii. Domnul Cedar, după ce timp de aproximativ o lună îşi savurase victoria, simţi nevoia de a îmbunătăţi viaţa locatarilor din bloc. „În scopul unei mai mari siguranţe a locatarilor şi al mai bunei organizări, accesul în şi din bloc se va face printr-o singură uşă. În plus, prin aceasta se vor realiza şi importante economii”. Acest text apăru într-o seară la avizier. A doua zi, locatarii se treziră că nu pot ieşi pe la scările lor şi se văzură nevoiţi să urce la etajul 4, iar de acolo să alerge pe terasă pînă la scara 1, singura deschisă, cum anunţa un bileţel lipit pe uşile zăvorîte de la celelalte scări. Oamenii s-ar fi obişnuit poate şi ar fi acceptat noile dispoziţii – ce nu face omul ca să fie liniştit că nu intră hoţi sau vagabonzi în bloc – dar dl. Cedar, vigilent, pentru a preveni orice tentativă de intrare ilegală în bloc, schimba zilnic sau chiar de două ori pe zi uşa de acces, după un algoritm propriu pe care nimeni nu putea să-l descifreze. Aşa că oamenii alergau înnebuniţi de la o scară la alta, încercînd s-o ghicească pe cea deschisă, iar dimineaţa erau nevoiţi să plece cu o jumătate de oră mai devreme, ca să nu întîrzie la serviciu. Mai rău era cînd veneau musafiri sau rude din provincie şi se învîrteau în jurul blocului, aşteptînd ca un locatar milos să le arate cum pot ajunge în apartamentul naşului sau soacrei. Mult mai grav, nici medicii de la Salvare nu puteau urca direct la scara bolnavilor la care erau chemaţi de urgenţă. Iar cînd unul dintre locatari a dorit să-şi renoveze apartamentul, a fost o adevărată dramă, începînd cu transportul materialelor şi terminînd cu plata suplimentară pentru timpul pierdut de lucrători în căutarea scării deschise.
Încolo, viaţa e frumoasă şi viitorul din ce în ce mai apropiat.
2006
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu