Celor care vor să stea acasă

E o postare cu dedicaţie. Pentru cei nehotărîţi. Pentru cinici. Pentru cei comozi. Pentru cei care cred că e totuna. Pentru cei care nu-l mai vor pe Băsescu, dar n-au încredere în Geoană. Pentru cei care nu mai au încredere în nimeni. Pentru cei care-şi bagă picioarele şi vor să plece din România. Am uitat pe cineva? A, da, pentru cei cărora le este lene să iasă din casă şi-i lasă pe alţii să decidă în locul lor. Pentru cei care, orbiţi de culoarea portocalie, dau vina pe tot spectrul solar.
Duminică vom alege un om care va fi, timp de cinci ani, şeful statului. Am mai scris ce trebuie şi ce nu trebuie să facă. Să recapitulăm:
Preşedintele are, prin Constituţie, prerogative în domenii ca politica externă, apărare şi securitate naţională, trebuie să medieze între instituţiile statului şi între acestea şi societate. El nu trebuie să fie charismatic, nici măcar simpatic. Nu-l alegem ca partener de şpriţ. Nu trebuie să fie neapărat bun de gură. Nu alegem un interlocutor pentru tocşouri.

Preşedintele nu are atribuţii în domenii ca tunsul oilor, culesul bujorului, hăhăitul, behăitul, număratul cuburilor de gheaţă din paharul cu whisky. Nici în ascultarea/fotografierea/înregistrarea adversarilor politici. Nici nu trebuie să dezbine naţiunea, pentru a o stăpîni mai cu folos pentru el şi familia lui.

Preşedintele Romîniei trebuie să fie un factor de coeziune, trebuie să construiască, nu să demoleze.

Continuăm după o scurtă pauză. E o hotărîre greu de luat.

Hotărîrea cu greu luată

Este titlul părţii a patra a unuia din ultimele cvartete beethoveniene, nr. 16, opus 135. Pe partitură, Beethoven a scris, sub titlu: "Muss es sein? Es muss sein!" Trebuie? Trebuie!
Ascultaţi muzica, apoi mai vorbim. A, uitasem: nu e pentru amatorii de manele. Politice sau muzicale.



De fapt, e chiar atît de greu? Mulţi dintre cei care azi nu sunt hotărîţi erau foarte vocali cu cîtva timp în urmă :"Oricine, numai nu Băsescu". Acum, zăpăciţi de jocul "Uite Popa nu e Popa" sau încercînd să-şi dea seama cum bate vîntul, nu mai au chef să meargă la vot.
Mircea Geoană nu este, poate, preşedintele ideal. Dar vine cu o propunere curajoasă de construcţie politică - o propunere sprijinită, la această oră, de toate partidele, cu excepţia PD-L, evident. O propunere care ne poate duce în zona normalităţii. O propunere care poate transforma România într-un stat funcţional, în folosul cetăţenilor.

Mă gîndesc la cei care, din varii motive, trăiesc în străinătate, majoritatea în ţări cu tradiţie democratică. Unul din aceste motive, în general nemărturisit, poate nici măcar conştientizat, este dorinţa de a trăi într-un sistem care funcţionează, nu într-unul atît de haotic şi bezmetic.

Social-democraţii s-au aliat cu liberalii pentru a-l susţine pe Mircea Geoană. Candidatura lui Geoană e susţinută de UDMR şi PRM. E ceva foarte interesant. Cei care cred cu convingere în ceva, într-o idee, se pot înţelege, pot găsi un numitor comun. Acest numitor comun se numeşte azi Mircea Geoană.

În schimb, cei care nu cred în nimic, care îşi schimbă doctrina ca alţii şosetele, nu se pot înţelege, pe termen lung, cu nimeni. Şi nimeni nu are încredere în ei.

Da, sigur, există în PSD oameni care nu plac unuia sau altuia. Ei, şi? Există şi în PNL oameni care nu plac. Şi în celelalte partide. Şi în PD-L, mulţi. Dar nu asta contează acum, pentru că nu alegem un partid, alegem un preşedinte, alegem un proiect naţional.

Proiectul Geoană-Antonescu-Johannis poate fi un succes. Încă un cincinal cu Băsescu ar fi sigur un dezastru.

Între certitudinea dezastrului şi posibilitatea succesului, eu zic că trebuie să alegem speranţa.

Au fost cinci ani irosiţi - mai rău, cinci ani în care s-a distrus o parte semnificativă din ceea ce se realizase în precedenţii 15 ani de după 1989. Nu e cazul să ne întoarcem de unde am plecat.