vineri, 31 decembrie 2010

Breaking News! Demisia lui Sarko?

Ia vedeţi ce filmuleţ am primit chiar acum pe e-mail de la un prieten de pe alte meleaguri. Aveţi aici un link spre ziarul italian l'Unita, care a preluat un film provenind de la Partidul Comunist Francez. Se pare că filmul a fost interzis deja în Franţa!
Priviţi!
:))

Valuri de şampanie şi un an nou-nouţ

Şampania însoţeşte aproape obligatoriu trecerea dintr-un an în altul, dar, tovarăşi, nu pentru asta o iubim. De ce iubim şampania, această băutură a clasei muncitoare, băută prin reprezentanţii ei?
De ce iubim şampania? Are ea ceva festiv şi vesel, e uşoară şi simpatică, dă o stare euforică fără efecte neplăcute şi ne spune o poveste un pic acidă, un pic frivolă, pe care ne place s-o auzim iar şi iar...

Dar hai să fim puţin serioşi, adică să lăsăm şampania (numai pînă se răceşte o nouă sticlă) şi să facem un bilanţ. 2010 a fost, profesional şi personal, un an bun pentru mine. Sper că şi pentru mulţi dintre voi. Pentru România a fost un an prost, aş zice cum nu se poate mai prost, dar mă tem că se poate şi mai prost. A fost anul în care Parlamentul României a devenit o speluncă în care se se trişează la joc, anul în care practic toate instituţiile statului au fost golite de conţinut. Golite au fost şi buzunarele noastre. Dar trăim bine şi chiar ne dăm cu ruj şi cu rimel.
A fost anul în care cenzura şi-a arătat colţii în forme dintre cele mai perverse, anul în care cei care protestează sunt declaraţi nebuni, anul în care din ce în ce mai mulţi români au început să se simtă ca înainte de 1989. E o senzaţie de sufocare, de greaţă cum n-am mai avut în ultimii 20 de ani.

Ce să-mi doresc? Îmi doresc un an 2011 la fel de bun, profesional şi personal, ca 2010. Să fac ce-mi place – adică să scriu, în primul rînd – şi să vă pot oferi cel puţin o carte. Poate şi o piesă.
Ce să-mi mai doresc? Sănătate şi bucurii, ceea ce vă doresc şi vouă tuturor. Şi cît mai multe întîlniri online şi offline.
Aş vrea ca viaţa politică să nu mă mai oblige la provizii de emetiral şi metoclopramid, aş vrea ca democraţia să însemne nu numai dreptul de a vota din cînd în cînd, aş vrea ca România să devină o ţară normală. Ştiu, pare o utopie. Dar poate, totuşi...
Gata, e sărbătoare, ajunge atîta seriozitate. Să vină şampania!
Să trăiţi, să înfloriţi, etc.
Ah, da, să nu uit. Concursul „Blog de blog” revine în viaţa noastră. Vor mai fi şi nişte surprize... Foarte curînd. Pregătiţi-vă!
Eu mă pregătesc să beau şampanie.
La mulţi ani!

vineri, 24 decembrie 2010

joi, 23 decembrie 2010

Repetabila scenă a balconului

Am folosit tilul unei piese a regretatului dramaturg Dumitru Solomon pentru că acesta e adevărul. Scena balconului revine, iar şi iar, în viaţa noastră...






Nesimţire portocalie

Un om s-a aruncat de la balconul Parlamentului. Nu de prea mult trăit bine.
Şi care a fost grija portocaliilor?
Păi, prima lor grijă a fost ca incidentul să nu fie exploatat politic de opoziţie. Dacă sub şocul acestui incident se vota moţiunea de cenzură? Dacă gestul disperat al unui om ar fi dus la căderea guvernului? Aşa că, în trap vioi, au continuat procedura de votare şi şi-au mai salvat o dată preţioasele piei. Iar bocul face apeluri la "raţionalitate". Ah, da, şi el e şocat!
Aştept să apară matrozul să spună că este vina opoziţiei. Şi a mogulilor, desigur.
Mi-e greaţă!

miercuri, 15 decembrie 2010

Ziua scriitorilor bucureşteni - cu update şi poze

Joi, 16 decembrie, este sărbătoarea scriitorilor bucureşteni, ziua ASB, în cadrul manifestărilor organizate de Uniunea Scriitorilor din România sub genericul Zilele Scriitorilor Români. În Sala Oglinzilor de la Uniunea Scriitorilor, cu începere de la ora 11, mai mulţi scriitori bucureşteni vor citi din operele lor recente. Iată cîteva nume: Constantin Abăluță, Lucia Verona, Liviu Ioan Stoiciu, Doina Ruști, Nicolae Prelipceanu, Cornelia Maria Savu, Ioana Drăgan, Lucian Vasilescu, Floarea Țuţuianu, Stoian G. Bogdan, Horia Gârbea. Şi alţii.
Va fi frumos.
UPDATE: A fost chiar excelent, o manifestare de excepţie, cum spune şi Horia Gârbea pe blogul lui. Am constatat - fără surprindere, dar cu mare bucurie - că se scrie foarte bine în România. A fost însă o surpriză pentru o parte a publicului- un grup de elevi cam de 14 ani de la liceul Ferdinand 1, însoţiţi de profesoara lor, doamna Violeta Dascălu. Reacţia copiilor la poemele şi bucăţile de proză citite de noi a fost extraordinară! Dar şi cei trecuţi de vîrsta copilăriei ne-au aplaudat cu entuziasm.
Iată cîteva poze:

vineri, 10 decembrie 2010

ZILELE SCRIITORILOR ROMÂNI (postarea nr.1111)

În perioada 13-16 decembrie, Uniunea Scriitorilor din România organizează ZILELE SCRIITORILOR ROMÂNI, în cadrul cărora vor avea loc întîlniri cu scriitori, lansări de carte, expoziţii, conferinţe, lecturi.
Programul îl găsiţi pe afişul alăturat.
Voi publica, după definitivare, şi programul detaliat al lecturilor din ultima zi - Ziua Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti.

sâmbătă, 4 decembrie 2010

Curiozitate deloc dezinteresată

Am citit azi dimineaţă o postare a Chinezului şi m-am întrebat, apropo de relaţia online-offline, oare cîţi dintre cititorii blogului meu şi cîţi dintre prietenii mei de pe Facebook au citit romanul "Crima de la jubileu", apărut fix acum două luni la Crime Scene. Chiar sunt foarte curioasă. În ce măsură prezenţa online influenţează piaţa de carte? În ce măsură prezenţa mea online îmi aduce cititori offline?
Iar ca să aflu, m-am gîndit să fac un minuscul sondaj printre bloggeri şi feisbuchişti. Aşa că, vă rog frumos, deplasaţi-vă în colţul din dreapta sus al paginii şi votaţi. Cu da sau nu, ca la referendum. Şi, vă rog (tot frumos), nu votaţi de mai multe ori, că nu e vorba de europarlamentare sau prezidenţiale şi nu vă dau nici bani, nici găleţi, nici alte bunuri de larg consum.
Nu vă cer să-mi spuneţi dacă v-a plăcut sau nu. Bucuria mea este s-o citiţi, aşa cum bucuria editorului este s-o cumpăraţi.
Dacă bloggerii sunt obişnuiţi cu sondajele pe diferite teme, îmi dau seama însă că pentru feisbuchişti efortul e mai mare - trebuie să dea click, să intre pe blog... ştiu că e greu. Dar prietenul (de pe FB) la nevoie se cunoaşte.
Iar celor care încă nu au cumpărat/găsit/primit/furat/obţinut prin orice altă metodă cartea mea le dau o veste bună: foarte curînd o vor putea comanda de pe site-ul editurii Tritonic.
Vă mulţumesc.

joi, 2 decembrie 2010

Diletantul

Nu am să comentez absenţa lui Băsescu de la sărbătoarea de 1 Decembrie, nici cele petrecute la Arcul de Triumf. Toată lumea ştie, toată lumea comentează.
Pe mine mă interesează cum a dormit la OSCE. O fi visat ceva?
Dar, la urma urmei:
Cît de important e summit-ul OSCE din Kazahstan? Atît de important că Sarkozy nu s-a dus şi l-a trimis pe bocul premierul Fillon.
Cît de interesant e summitul OSCE din Kazahstan? Atît de interesant că Băsescu a adormit în sală.
Vreau să vă spun că treaba asta m-a deranjat cel mai mult. Să adoarmă în timpul unei reuniuni la nivel înalt este inimaginabil.  Asta nu se face.
După 20 de ani în politică, din care 6 ca preşedinte, nu mă aşteptam la o asemenea demonstraţie de diletantism. Mai ales că, recent, într-un moment dureros pentru el, a ştiut să se poarte ca un profesionist.

Ceva nu e în ordine. Un profesionist în politică, mai ales unul cu responsabilităţi în politica externă,  trebuie să fie în stare să rămînă treaz şi atent indiferent de cîte fuse orare a parcurs. Este elementar. Un preşedinte de stat ar trebui să aibă o echipă (de profesionişti, desigur) care să-i asigure o bună formă fizică şi psihică. Sau nu mai are nici un fel de echipă?

Nu este prima ciudăţenie a acestui preşedinte "atipic", dar este poate cea mai jenantă.




.

Sărbătoarea luminii

Hanuka Sameah!
Şi un link spre un foarte simpatic site timişorean unde puteţi afla multe despre Hanuka, sărbătoarea luminii, dar şi o interesantă reţetă de Anul Nou. Nu cea din imagine!

miercuri, 1 decembrie 2010

Vega Club (3)

MArk descărcă informaţiile de pe stick în propriul lui laptop. Hm, fata are un fişier cu toate ID-urile şi parolele. Nu prea inteligent din partea ei. E drept, fişierul era şi el parolat, dar lui Mark nu-i luă prea mult timp să-l deschidă. Celelalte fişiere aveau titlul „Jurnal”. Jurnal 1, Jurnal 2, Jurnal 3. Mark le luă cronologic.

Dragul meu jurnal, numai ţie pot să-ţi povestesc ce mi s-a întîmplat. Geo m-a părăsit. Pur şi simplu, azi dimineaţă mi-a spus, la micul dejun: „Sper că n-ai să mi-o iei în nume de rău, de azi nu ne mai vedem. A fost bine, a fost frumos, dar s-a terminat”. N-am fost în stare să scot nici o vorbă, de uluire şi cred că nici n-am înţeles exact ce voia să spună. Am izbucnit în plîns, şedeam cu ceaşca de cafea în mînă şi plîngeam. El şi-a mîncat omleta cu şuncă, apoi s-a ridicat şi a plecat. Înainte de a ieşi pe uşă mi-a mai spus: „Nu mai plînge. Ai să mă uiţi repede.” Cum să-l uit? Şi cum a putut să mă părăsească, după tot ce-am făcut pentru el? I-am dăruit tot, m-am dăruit toată, a fost primul meu iubit şi singurul, da, singurul, nu va mai fi nimeni, pentru că eu nu voi mai exista, nu voi putea supravieţui.
*
Viaţa tot nu are sens, dar cred că am găsit un modus vivendi. Mia, colega mea de clasă, m-a invitat la Vega Club. Credeam că e ceva cu astronomie, dar e de fapt o adunare de vegani, un fel de vegetarieni care nu mănîncă nimic de origine animală. Mia e vegană, mai demult rîdeam de ea la şcoală, cu salatele ei insipide şi sandvişurile ei cu soia. Dar m-am dus. E frumos acolo. Şi are sens ce spun ei, cu lupta impotriva cruzimii faţă de animale, cu o viaţă curată... Iar Jim, coordonatorul clubului arată... Wow! Şi ce deştept e! Pe mine m-a convins. Am început să nu mai mănînc carne, peşte, lapte şi ouă. A fost greu în primele zile, mai ales că nici prăjituri sau cozonac nu e voie, dar mă simt bine. Abia aştept următoarea reuniune.

*
Încă o lună de chin şi împlinesc 18 ani. Voi putea pleca de acasă, voi scăpa de pisălogeala părinţilor, de lipsa lor de înţelegere. Şi ce dacă nu vreau să mănînc carne? Nu pot să mă oblige. Nici să mă convingă. Auzi, cică am nevoie de proteine. Jim ne-a explicat foarte bine că asta e o prejudecată. Are perfectă dreptate. Aşa scrie şi în broşurile pe care trebuie să le distribui în oraş. Mi-e dor de Mia, a plecat într-o tabără a clubului cum a început vacanţa. Dar ea a împlinit 18 ani de luni de zile şi are paşaport. Eu mai am de aşteptat o lună, o lună întreagă!
*
Mai sunt doar cîteva zile! Încerc să mă port cît mai frumos cu ai mei, să nu-i contrazic prea violent. Nu trebuie să bănuiască nimic. Dora, care i-a luat locul lui Jim, e foarte mulţumită de progresele mele şi zice că am mari şanse să plec în tabără, imediat cum am paşaportul. Am întrebat unde, mi-a spus că pe o insulă. Ca şi Mia? Da, ca şi ea. Oare de ce nu-mi scrie Mia? Am primit de la ea o singură vedere, cu nişte palmieri. Scria doar atît: „E super aici, pup”. Nici pe mess n-a mai intrat. Să nu aibă conexiune acolo? L-am întrebat pe Jim, mi-a promis că se interesează, dar n-a mai apucat. A doua zi în locul lui a venit Dora. E drăguţă, dar nu e ca Jim...
*
Am fost cea mai bună la distribuit pateul vegetal, am vîndut toate cutiile în cîteva ore! Dora m-a lăudat şi mi-a spus că mi-a şi făcut rezervare la avion. Mîine împlinesc 18 ani şi mă duc la poliţie să fac cerere de paşaport.
Mark îşi aminti o întîmplare din urmă cu cîţiva ani... Era la Paris şi pe platoul de la Fontaine des Innocents, aproape de Hale, era un tîrg de produse „de terroir”, inclusiv un minunat paté de foie gras, dacă luai o tartină cu paté, primeai şi un pahar cu vin. Dejunase în acest fel cu o zi înainte şi acum voia să mai cumpere două cutii de paté, de fapt trei, revenea mai ieftin dacă luai trei, de ce nu, la urma urmei e ceva bun şi poate fi dăruit oricui. Deseori, invitat la o aniversare sau pur şi simplu la masă, nu ştia ce cadou să cumpere, aşa că nu strica să aibă în casă o mică provizie. Dar ajunsese prea devreme lîngă Fontaine des Innocents. Tîrgul încă nu se deschisese, se vedea mişcare, se pregăteau etalaje. Aştepta. Deodată, se pomenise cu o tinerică:
- Nu doriţi să gustaţi un paté vegetal? îl îmbiase ea.
Curios din fire, acceptase o tartină. Gustul nu era rău… dar nici bun. Îi spuse cu sinceritate:
- Patéul de foie gras e mai bun.
Fata încercase atunci să-l convertească la vegetarianism. Mark răspunsese că detestă ipocrizia, că mai văzuse vegetarieni militanţi care purtau pantofi din piele. Tînăra îl asigurase cu seriozitate că nu era cazul ei. „Vai, domnişoară, ce trebuie să-ţi pută picioarele”, îi venise să-i spună, dar ea îi dădea înainte, plină de milă faţă de animale, mai ales de vacă şi de porc, bietele mamifere persecutate. Încercase să-i spună că şi o lăptucă e fiinţă, dar ea o ţinea morţiş cu mamiferele. „Dar sunt ca noi!”, mă asigură ea.
- Dar văd că sunteţi rasistă, îi spusese el, lăsînd-o cu gura căscată. Adică putem mînca liniştiţi orice sau pe oricine e altfel?

Primul fişier se termina brusc: „Mîine plec!”
Al doilea fişier începea pe un ton cam dezamăgit: „Călătoria cu avionul a durat doar trei ore, însă după aterizare ne-au urcat într-un autocar şi am mai mers vreo două ore. Era noapte, aşa că n-am văzut marea. Încă n-am văzut-o, deşi au trecut trei zile. Tabăra e în mijlocul unui parc imens. E frumos aici, dar disciplina e mai strictă decît mi-am imaginat. În fiecare zi avem 8 ore de studiu. Nutriţie, sociologie, oratorie. Mai e şi un curs de „scopuri şi obiective”, despre principiile şi idealurile Clubului Vega Universal. Cei mai buni vor fi atestaţi drept coordonatori ai cluburilor Vega din întreaga lume. Participăm şi la un mare studiu de nutriţie. Ne-au împărţit pe grupe. Fiecare grupă primeşte alt tip de mîncare, desigur, numai vegană. Foarte tare! Cartofi prăjiţi, salată de vinete, mălai dulce cu sirop de zmeură, tăiţei cu miere şi nuci, banane, struguri, ciocolată neagră. Wow! Ne cîntăresc în fiecare zi. Am şi pus aproape un kilogram.
Ne-au luat laptopurile şi telefoanele mobile. Le vom primi la plecare, ni s-a zis. Internet nu există pe insulă. Avem acces la nişte calculatoare, dar n-am nici un CD, nici un stick USB...
Azi am văzut-o pe Mia. OMG, în ce hal s-a îngrăşat! Era să n-o recunosc. Spunea că în curînd va pleca. Părea foarte fericită. Toată lumea e fericită aici. Şi eu sunt fericită, mai ales că l-am văzut şi pe Jim. El ţine cursul de oratorie, ne învaţă cum să vorbim, cum să fim cît mai convingători. L-am întrebat de Internet, s-a făcut că nu aude, dar azi mi-a strecurat un stick USB.”
Mark trecu repede peste următoarele pagini. Îi căzu privirea pe o frază scrisă cu majuscule: MÎNCAREA ESTE HRANĂ!
A treia săptămînă de tabără. Iar ne-au schimbat regimul alimentar. Iahnie de cartofi, sote de morcovi şi ca desert mălai dulce. Ce de bunătăţi! Plus suplimente alimentare. Betacaroten, Omega 3, vitamine. Eseul meu „MÎNCAREA ESTE HRANĂ” a luat cea mai mare notă. Adevărul este că nu trăim ca să mîncăm ci mîncăm ca să trăim, mîncarea e doar un combustibil, deci nu contează ce mănînci, cu condiţia să fie hrană sănătoasă, vegană, desigur.
Mia a plecat săptămîna trecută. Am condus-o la autocar. Părea deprimată şi vorbea cam fără sens. „Îmi pare rău că te-am făcut să vii aici, mi-a zis, apoi, după ce s-a asigurat că nu e nimeni împrejur, mi-a şoptit: Nimeni nu pleacă de aici”. N-am înţeles nimic. Eu sunt foarte fericită aici, nici nu vreau să plec...
După plecarea Miei şi dispariţia lui Jim (ni s-a povestit că a fost accidentat de o maşină), nu mai e atît de plăcut aici. Săptămîna asta am slăbit puţin, ceea ce mi-a adus o notă proastă şi am fost chemată la conducere.
Nu mai fusesem în partea aceea a taberei. În general, mişcarea nu era recomandată. Puteam să ne plimbăm în parcul din jurul pavilionului, dar nu aveam voie să alergăm sau să facem gimnastică. „Se schimbă parametrii”, ni s-a spus chiar din prima zi.
Aşa că am ajuns la birouri leşinată de oboseală, abia mai aveam suflu. Nu era nimeni în anticameră, m-am aşezat cuminte într-un fotoliu, aşteptînd să fiu chemată. Cred că am aţipit. La un moment dat am auzit un telefon, o voce de femeie – desigur, secretara -, apoi o voce de bărbat. Mi-am dat seama că uşa spre cabinetul directorului era întredeschisă. Somnoroasă cum eram, n-am auzit toată conversaţia:
- ... desigur, numai pentru adevăraţii gourmet... nu, nici vorbă, puteţi avea toată încrederea... da, cea mai bună calitate... Cum, încă n-aţi gustat? Vai, nici nu ştiţi ce pierdeţi... o frăgezime, o savoare cum nici nu vă imaginaţi. Da, sigur, puteţi comanda acum pachetul promoţional...
N-am înţeles nimic, habar nu aveam ce se producea acolo, în afară de pădure n-am văzut decît lanuri de porumb, asta trebuia să fie. Dar mi-am dat seama că n-ar fi trebuit să aud discuţia, aşa că m-am ridicat din fotoliu, m-am dus tiptil la uşă şi am trîntit-o, ca şi cum abia aş fi intrat.
Din biroul directorului a ieşit o femeie înaltă, cu ochelari, slabă ca un ţîr. Mi-a făcut semn să intru. Directorul m-a primit cam încruntat. Era un tip mărunţel, îmi ajungea pînă la umăr, blonziu, de vreo 45 de ani. În birou mirosea ciudat sau mi se părea mie că simt o vagă aromă de friptură? Probabil că mi se părea.
M-a certat că am slăbit, eu am promis că am să mănînc suplimentar şi m-a lăsat să plec. A fost amabil, chiar mi-a oferit maşina lui ca să nu obosesc pînă la pavilion. La despărţire mi-a spus:
- Ai grijă ce faci, mi-ar părea rău să ne despărţim prematur.

Mark se opri din citit. Înţelesese tot. Înţelesese şi că fata era în pericol, în mare pericol. Închise laptopul şi porni în căutarea ei.
O găsi în sala de fitness, fără suflare. Una din halterele grele cu care se antrena îi căzuse pe cap.
(poate va mai urma)

Click pe poză!